ICCJ. Decizia nr. 4979/2011. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4979/2011
Dosar nr. 6571/121/2010
Şedinţa publică din 09 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată sub nr. 6571/121/2010 la Tribunalul Galaţi, reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, a solicitat în contradictoriu cu pârâtul A.M., în temeiul dispoziţiilor art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, să se dispună restrângerea executării dreptului acestuia la libera circulaţie în Italia, pentru o perioadă de cel mult 3 ani. În motivarea acţiunii a arătat că la data de 21 mai 2010, pârâtul a fost expulzat din Italia, în baza Decretului Prefectului Provinciei Roma, datorită comportamentului pe care l-a avut pe perioada şederii în ţară.
Prin sentinţa civilă nr. 1542 din 04 august 2010, Tribunalul Galaţi a respins ca nefondată acţiunea reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, că pârâtul a fost returnat din Italia şi, chiar dacă a fost condamnat pentru comiterea unor infracţiuni (fără însă a se face o dovadă concretă în acest sens), restrângerea dreptului la liberă circulaţie a acestuia nu respectă principiul proporţionalităţii cu scopul legitim urmărit prevăzut de dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE.
Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat apel reclamanta, arătând că în temeiul dispoziţiilor art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui Acord de readmisie încheiat între România şi acel stat, iar dreptul la liberă circulaţie este în strânsă legătură cu respectarea legislaţiei Statului Român, precum şi a tratatelor şi convenţiilor pe care România le-a ratificat şi care fac astfel parte din dreptul intern.
Prin Decizia nr. 234/A din 14 septembrie 2010, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei primei instanţe. Pentru a decide în acest fel, s-au reţinut următoarele:
Prin dispoziţiile obiectivului 2 lit. d) - invocat ca temei de drept al acţiunii de faţă, s-a prevăzut înaintarea de către Ministerul Internelor şi Reformei Administrative Bucureşti - Direcţia Generală de Paşapoarte, sau după care, Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor Bucureşti, către instanţe a „dosarului de îndepărtare", menţionându-se totodată în acest text că demersul trebuie efectuat în directă corelare cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
Or, potrivit art. 38 lit. b) din Lege, se poate limita dreptul la circulaţie persoanei a cărei prezenţă pe teritoriul unui stat prin activitatea pe care o desfăşoară ar aduce atingere gravă intereselor României sau relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat.
În speţă, deşi pârâtul a fost expulzat pe motivul că a avut un comportament neadecvat pe teritoriul Statului Italian, nu s-a făcut nici o dovadă în sensul că acesta reprezintă o ameninţare concretă, efectivă şi gravă pentru ordinea, siguranţa sau sănătatea publică.
În legislaţia primară, art. 18.1 din Tratatul CE prevede că orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a circula şi de a locui liber pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de tratat şi de dispoziţiile luate pentru aplicarea sa. În legislaţia secundară, Directiva Consiliului nr. 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004, privind libera circulaţie a cetăţenilor Uniunii Europene şi membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. 158 din 30 aprilie 2004, stabileşte prin art. 27, că limitarea dreptului cetăţenilor statelor membre la liberă circulaţie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică, cu respectarea principiului proporţionalităţii şi să se bazeze exclusiv pe comportamentul personal al individului vizat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date din Ministerul Administraţiei şi Internelor.
În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că, în conformitate cu prevederile obiectivului nr. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea de către Statul Italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, cu modificările şi completările ulterioare, Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor are obligativitatea de a înainta către instanţa competentă, dosarul de îndepărtare al cetăţenilor români expulzaţi din Italia, iar dispoziţiile obiectivului nr. 2 lit. d) al aceluiaşi act normativ prevăd faptul că autorităţile judecătoreşti urmează a pronunţa o decizie vizând interzicerea deplasării cetăţenilor expulzaţi, în Italia pe o perioadă determinată.
Mai arată că, din conţinutul documentului emis de autorităţile italiene reiese că, pe timpul şederii pe teritoriul Italiei, pârâtul a avut un comportament antisocial, fiind expulzat de Statul Italian pentru săvârşirea mai multor infracţiuni, motiv pentru care îndepărtarea acestuia a fost necesară în vederea menţinerii ordinii şi siguranţei publice. Astfel, în documentul de referinţă se precizează că pârâtul „a avut un comportament ce constituie o ameninţare concretă, efectivă şi gravă la adresa demnităţii umane, a drepturilor fundamentale ale persoanei şi a integrităţii publice, făcând ca prezenţa sa pe teritoriul Italiei să fie incompatibilă cu convieţuirea civilizată şi în siguranţă", fiind considerat un pericol public.
Având în vedere circumstanţele faptei pârâtului, care poate fi considerată o persoană socialmente periculoasă, s-a apreciat oportună restrângerea exercitării dreptului acestuia la liberă circulaţie pe teritoriul Italiei, pe o perioadă de 3 ani, rămânerea sa în această ţară fiind un evident şi grav pericol pentru o coexistenţă civilă sigură, câtă vreme faptele săvârşite au constituit o ameninţare reală, efectivă şi o încălcare gravă a drepturilor fundamentale ale persoanei şi a siguranţei publice.
Au fost invocate prevederile art. 5 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, modificată şi completată prin OUG nr. 5/2006, potrivit cu care pe perioada şederii, cetăţenii români au obligaţia respectării legislaţiei României şi să nu desfăşoare activităţi de natură să compromită imaginea României ori să contravină obligaţiilor asumate de România prin documente internaţionale, cât şi respectarea legislaţiei statului în care se află. Arată că există un grad scăzut de integrare a pârâtului în perimetrul Statului Italian, având în vedere că acesta a avut o activitate infracţională prin care a adus atingere ordinii şi siguranţei publice, iar conduita pârâtului reprezintă o ameninţare reală, prezentă şi suficient de serioasă la adresa interesului fundamental al societăţii Statului Italian.
Potrivit art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor uniunii şi a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică.
Conform decretului emis de autorităţile italiene, împotriva pârâtului s-a dispus măsura interzicerii de a se întoarce pe teritoriul Italiei pentru o perioadă de 5 ani, sub sancţiunea executării pedepsei privative de libertate. Având în vedere exigenţele legislaţiei Uniunii Europene, România trebuie să probeze capacitatea de a stopa migraţia ilegală şi că prezenţa, fără respectarea condiţiilor legale de intrare şi şedere a pârâtului pe teritoriul unor state membre ale Uniunii Europene ar dovedi exact contrariul, cu repercusiuni negative asupra tratamentului aplicat cetăţenilor români ce locuiesc cu forme legale.
În acest sens, în mod greşit instanţa de fond, la judecarea cauzei, nu a luat în considerare dispoziţiile obiectivului nr. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007, precum şi a Decretului Prefectului de Roma.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Admiterea cererii de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulaţie a pârâtului pe teritoriul Italiei se poate realiza numai în condiţiile art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, conform căruia restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor uniunii şi a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică. În alin. (2) acelaşi text prevede că măsurile luate trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze pe conduita persoanei în cauză.
Astfel, conform decretului emis de autorităţile italiene împotriva pârâtului, s-a dispus măsura interzicerii acestuia de a se întoarce pe teritoriul Italiei pentru o perioadă de 5 ani, sub sancţiunea executării pedepsei privative de libertate.
Prin prezenta cerere se solicită a se lua din nou faţă de pârât măsura de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulaţie a pârâtului pe teritoriul Italiei, de către autorităţile române, în temeiul art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate.
Înalta Curte apreciază însă că o astfel de măsură poate fi luată o singură dată, căci nimeni nu poate fi sancţionat pentru aceeaşi faptă de două ori, motiv pentru care nu poate fi primit argumentul adus de recurentă, în sensul că o astfel de sancţiune ar fi posibil de aplicat a doua oară în temeiul art. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea de către Statul Italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, conform cu care „dosarul de îndepărtare" trebuie înaintat instanţei pentru a se lua măsura prevăzută de art. 38 lit. b) al Legii nr. 248/2005.
Prin urmare, indiferent de temeiurile juridice invocate de către recurentă în susţinerea măsurii de a restrânge exercitarea dreptului la liberă circulaţie a intimatului, o astfel de măsură nu poate fi dispusă şi de către instanţele române, în baza dispoziţiilor legii interne, cât timp această sancţiune s-a dispus de către autorităţile italiene, căci ar fi încălcat principiul imposibilităţii dublei sancţiuni recunoscut de legislaţia română.
Capacitatea României de a stopa migraţia ilegală reprezintă un obiectiv general şi nu poate constitui temei de admitere a unei cereri determinate, fără o analiză în concret a legalităţii şi temeiniciei acesteia.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant urmează a fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor – Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administraţia Bazelor de Date, împotriva deciziei civile nr. 234A din 14 septembrie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 09 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5007/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 4975/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
