ICCJ. Decizia nr. 5294/2011. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5294/2011
Dosar nr. 31243/3/2007
Şedinţa publică din 20 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 2001/303 din 27 februarie 2007, pe rolul Judecătoriei sectorului 6, reclamanta SC I.P.S. SRL (I.P.S.) a chemat în judecată pe pârâta SC S. SA, Primarul General al Municipiului Bucureşti, Primarul Sectorului 6 Bucureşti, M.E.C.T., Inspectoratul Şcolar al municipiului Bucureşti şi Grupul Şcolar Industrial M.E. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate că reclamanta, fiind proprietara construcţiei formată din trei corpuri cu regim de înălţime, subsol, parter, plus etaj, conform construcţiei nr. 21 din 30 ianuarie 1992 şi procesului-verbal de predare-primire nr. 1407 din 31 decembrie1994 (ambele fiind transcrise în Registrul de Transcripţiuni -Inscripţiuni sub nr. 736 din 14 ianuarie 1998 de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti), a dobândit în temeiul legii un drept de superfîcie asupra terenului în suprafaţă de 3500 mp, situat în Bucureşti, sector 6, proprietatea pârâţilor, constând în dreptul de folosinţă asupra acestui teren.
Prin sentinţa civilă nr. 3029 din 3 mai 2007, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia comercială.
Prin încheierea din 5 septembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială a trimis cauza spre repartizare către una din secţiile civile ale acestei instanţe.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă sub nr. 31243/3/2007.
Prin sentinţa civilă nr. 1437 din 9 octombrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a respins excepţia inadmisibilitătii acţiunii şi a respins acţiunea reclamantei ca nefondată.
Cu privire la excepţia inadmisibilitătii acţiunii, instanţa a reţinut că, inadmisibilitatea este acea situaţie în care reclamantul fie foloseşte o cale procedurală neprevăzută de lege, fie foloseşte în mod nepermis o cale prevăzută de lege şi cum în susţinerea excepţiei nu au fost invocate lipsuri relative la exerciţiul dreptului de chemare în judecată, excepţia s-a reţinut ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin adresa din 13 iulie 1990, întreprinderea Inter P.S. a solicitat întreprinderii de maşini agricole S. Bucureşti închirierea unei suprafeţe de teren, proprietatea celei din urmă, necesară pentru desfăşurarea activităţii întreprinderii. Pe cerere s-a făcut la dala de 15 iulie 1990 menţiunea „Avizată favorabil".
La data de 6 august 1990 a fost eliberată de către Primăria Sectorului 6 Bucureşti – S.U.A.T. autorizaţia din 6 august 1990 numitului G.N., pentru amplasarea unei construcţii provizorii pe terenul proprietatea Primăriei Sectorului 6 din Splaiul Independenţei.
Prin adresa din 8 martie 1991, întreprinderea de maşini agricole S. Bucureşti a comunicat Primăriei Municipiului Bucureşti concesionarea unei suprafeţe de 3500 mp, situate în sectorul 6, către întreprinderea I.P.S. pe perioada existenţei construcţiei executate de întreprinzătorul G.N.
La data de 30 ianuarie 1992, a fost eliberată de Primăria Municipiului Bucureşti autorizaţia nr. 21 din 30 ianuarie 1992 întreprinderii SC P.S. pentru executarea lucrărilor de realizare a investiţiei „întreprinderea SC P.S." pe terenul situat în Bucureşti, lucrarea fiind recepţionată de reclamantă conform procesului-verbal de predare-primire din 31 decembrie 1994.
La data de 19 mai 1994, Ministerul Industriilor a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor în favoarea pârâtei SC S. SA pentru terenul în suprafaţă de 432608 mp, situat în Bucureşti, sector 6, suprafaţă ce a fost rectificată ulterior prin Ordinul nr. 1509 din 2 februarie 1998 al M.I.C. la suprafaţa de 394668 mp.
Prin încheierea nr. 1819 din 9 martie 2000, Biroul de Carte Funciară al Judecătoriei Sectorului 6 a dispus intabularea în favoarea pârâtei în C.F. nr. 4510 a dreptului de proprietate asupra terenului situat în Bucureşti, în suprafaţă de 736,80 mp, iar prin încheierea nr. 18686 din 18 decembrie 2003 a fost intabulat dreptul de proprietate prin dezmembrare terenul în suprafaţă de 3617,10 mp, situat în Bucureşti, sector 6.
Conform susţinerilor necontestate ale părţilor, s-a reţinut că pe terenul proprietatea pârâtei SC S. SA este edificată o construcţie în suprafaţă de 895 mp, ocupată de reclamantă.
Prin acţiunea de faţă, s-a solicitat să se constate în favoarea reclamantei existenţa unui drept de superficie, constând în dreptul de proprietate asupra construcţiei în suprafaţă de 895 mp şi dreptul de folosinţă asupra terenului, pe carte este edificată construcţia în suprafaţă de 3500 mp proprietatea pârâtei, invocând ca temei al dreptului de superficie legea şi convenţia dintre părţi.
Cu privire la naşterea dreptului de superficie în temeiul legii, instanţa a reţinut că reclamanta nu a invocat nici o dispoziţie legală care să stipuleze existenţa acestui drept în favoarea sa. Or, definindu-se prin natura sa ca o limitare a exercitării prerogativelor recunoscute proprietarului terenului, respectiv a folosinţei, instituirea dreptului de superficie în favoarea reclamantei trebuia să fie reglementată în mod expres.
Cu privire la naşterea dreptului de superficie în temeiul convenţiei dintre părţi, instanţa a reţinut că nu sunt întrunite premisele pentru recunoaşterea acestui drept real, constând în suprapunerea a două drepturi, respectiv dreptul superficialului asupra construcţiei şi dreptul proprietarului asupra terenului.
Astfel, pentru a se putea recunoaşte existenţa dreptului de superficie în favoarea reclamantei, instanţa a avut în vedere îndeplinirea a două condiţii, şi anume:
- dovedirea de către reclamantă a dreptului de proprietate asupra construcţiei;
- existenţa unei convenţii între proprietarul construcţiei şi proprietarul terenului, având ca obiect constituirea superficiei.
În ceea ce priveşte prima condiţie, instanţa de fond a reţinut - din certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 19 mai 1994, emis de Ministerul Industriilor şi din încheierile nr. 1819 din 9 martie 2000 şi nr. 18686 din 18 decembrie 2003 ale Biroului de Carte Funciară ale Judecătoriei sectorului 6 - că este dovedit dreptul de proprietate al pârâtei asupra terenului în suprafaţă de 3500 mp, situat în Bucureşti, sector 6, pe care este edificată (conform susţinerilor necontestate ale părţilor) construcţia ocupată de reclamantă.
Însă, cu privire la dreptul de proprietate asupra acestei construcţii, reclamanta şi-a bazat pretenţiile pe două autorizaţii de construire din 6 august 1990 şi din 30 ianuarie 1992 şi pe un proces-verbal de predare-primire întocmit cu firma constructoare, înscrisuri care în opinia instanţei nu reprezintă titlul de proprietate asupra construcţiei edificate în sectorul 6, deoarece prin titlu, în materia dreptului de proprietate, se înţelege acel act juridic, translativ sau declarativ de proprietate, care generează în favoarea persoanei care îl invocă o prezumţie de proprietate.
Or, autorizaţia de construire nu constituie titlu de proprietate, singura sa menire fiind, potrivit art. 2 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii de a asigura aplicarea măsurilor prevăzute de lege referitoare la amplasarea, proiectarea, executarea şi funcţionarea construcţiilor.
Dimpotrivă, în privinţa dreptului de proprietate asupra construcţiei edificate şi ternul proprietatea pârâtei, instanţa a reţinut existenţa unei prezumţii legale, relative, în favoarea pârâtei, deduse din prevederile art. 494 C. civ. care reglementează accesiunea imobiliară artificială, ca mod de dobândire a proprietăţii în favoarea proprietarului bunului principal, atunci când o plantaţie, construcţie sau orice lucrare este edificată de un terţ cu materiale proprii, pe terenul altei persoane.
Nici cea de a doua condiţie nu este îndeplinită în speţă, reclamanta nefacând dovada unei convenţii încheiate cu proprietarul terenului cu privire la recunoaşterea dreptului de superficie.
Astfel, contractul de închiriere din 18 august 1990 se referă exclusiv la închirierea suprafeţei de 3500 mp teren pentru o perioadă determinată de timp şi nu la recunoaşterea unui drept real în favoarea locatarului.
Din stipularea în cuprinsul contractului de închiriere a unei durate determinate în care contractul să-şi producă efectele, instanţa a dedus că intenţia părţilor nu a fost aceea de a da naştere unui drept de superficie, care este un drept perpetuu, ce nu se stinge prin trecerea timpului.
De asemenea, adresa din 8 martie 1991 nu reprezintă în opinia instanţei acordul pârâtei cu privire la folosirea terenului de către reclamantă în calitate de superficiar, deoarece se referă la o construcţie cu caracter provizoriu, edificată în baza autorizaţiei provizorii din 6 august 1990.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta SC I.P.S. SRL, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:
S-a susţinut în primul rând că instanţa de fond a apreciat greşit probele administrate de reclamantă în dovedirea pretenţiilor sale, reţinând în mod eronat că aceasta trebuia să facă dovada că este proprietara construcţiilor edificate, pe terenul pârâtei şi apoi să dovedească acordul pârâtei cu privire la edificarea acestor construcţii.
S-a mai arătat că, în mod greşit instanţa de fond a condiţionat instituirea unui drept de superfîcie pe terenul proprietatea pârâtei, de dovada calităţii de proprietar a reclamantei asupra construcţiilor edificate de aceasta, întrucât în doctrină şi în jurisprudenţă nu se menţionează o astfel de obligaţie sau condiţie, pe care trebuie să o îndeplinească constructorul, acesta având obligaţia să dovedească doar că a construit cu acordul proprietarului terenului, condiţie suficientă pentru instituirea unui drept de superfîcie asupra terenului aferent construcţiilor.
Mai mult decât atât, se arată că, atât autorizaţia de construcţie din 30 ianuarie 1992, cât şi procesul-verbal de predare-primire din 31 decembrie 1994 sunt transcrise în Registrul de Transcripţiuni al Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti din 14 ianuarie 1998, iar de la momentul înscrierii, dreptul de proprietate al apelantei-reclamante asupra construcţiei edificate a devenit opozabil şi terţilor.
Apelanta mai susţine că prima instanţă a apreciat în mod eronat dovezile cu privire la instituirea unui drept de superfîcie asupra terenului proprietatea pârâtei, prima condiţie la care se referă în considerentele hotărârii fiind îndeplinită de reclamantă, aceasta având un drept de proprietate asupra construcţiilor.
În privinţa celei de a doua condiţii, privind existenţa acordului intimatei-pârâtei pentru edificarea construcţiilor de către reclamantă, apelanta învederează că şi această condiţie a fost îndeplinită.
Astfel, deşi în considerentele hotărârii apelate, instanţa de fond a indicat chiar înscrisul care constituie acordul proprietarului pentru folosirea terenului pe care sunt edificate construcţii ce îi aparţin, respectiv adresa din 8 martie 1991, emisă de I.M.A. S. către Primăria Municipiului Bucureşti prin care se arată că I.M.A. S. este de acord cu concesionarea suprafeţei de teren de 3500 mp, concesionarea se face întreprinderii I.P.S. Bucureşti pe perioada existenţei construcţiei executate de către întreprinzătorul G.N. în vederea desfăşurării activităţii autorizate pe bază de contract. Se mai menţionează că, pe terenul în cauză nu mai este nicio altă construcţie şi nici nu este utilizat în alte scopuri, instanţa nemotivând de ce a reţinut acest înscris în îndeplinirea condiţiilor pentru dobândirea dreptului de superfîcie.
Atâta timp cât, în speţa dedusă judecăţii s-a făcut dovada că pârâta şi-a dat acordul expres pentru edificarea unor construcţii pe terenul proprietatea sa, este evident că în cauză reclamantei trebuie să i se recunoască dreptul de superfîcie asupra terenului aferent construcţiei, deoarece acest drept s-a născut încă de la momentul când pârâta şi-a dat acordul pentru edificarea construcţiilor pe terenul proprietatea sa, de către reclamantă.
Prin Decizia civilă nr. 156/ A din 3 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul reclamantei SC I.P.S. SRL împotriva sentinţei civile nr. 1437 din 9 octombrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC S. SA.
A fost desfiinţată sentinţa apelată şi cauza trimisă spre rejudecare instanţei de fond.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut în esenţă următoarele:
Examinând cu prioritate excepţia invocată de apelantă, calificată de instanţă ca fiind a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC S. SA, s-au avut în vedere aspectele de mai jos.
Acţiunea ce face obiectul prezentului litigiu a fost introdusă la 22 martie 2007, având ca obiect dobândirea în temeiul legii a dreptului de superficie asupra terenului în suprafaţă de 3500 mp, situat în Bucureşti, Sector 6 de către reclamantă care a pretins că este proprietara construcţiei edificată pe teren.
În drept s-au invocat dispoziţiile art. 492 C. civ. în raport de care acţiunea de faţă trebuie formulată împotriva proprietarului terenului pe care este edificată construcţia.
Din actele dosarului se retine că în urma divizării SC S. SA, proprietara terenului în litigiu nu mai este această pârâtă în raport cu care s-a pronunţat hotărârea apelată, ci SC S.B.S. SRL.
Astfel, în M. Of. din 17 septembrie 2007 a fost publicat proiectul de divizare parţială al SC S. SA, iar la 11 martie 2008 a luat fiinţă SC S.B.S. SRL potrivit încheierii nr. 4771 din 14 martie 2008 a Tribunalului Bucureşti.
Conform actelor de divizare, terenul ce face obiectul litigiului aparţine acestei societăţi comerciale care şi-a intabulat dreptul de proprietate în C.F. prin încheierea nr. 189510 din 17 martie 2008.
Faţă de cele expuse mai sus, instanţa de apel a considerat că soluţionarea acţiunii trebuie realizată în contradictoriu cu SC S.B.S. SRL în calitate de proprietară a terenului, motiv pentru care admiţând apelul a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de fond.
Împotriva Deciziei nr. 156/ A din 3 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat recurs în termen pârâtele SC S.B.S. SRL şi SC S. SA, criticând-o pentru nelegalitate prin prisma motivelor prev. de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Prin întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă SC I.P.S. SRL s-a invocat excepţia lipsei de interes a recurentei-pârâte SC S. SA, avându-se în vedere că nu mai este titulara dreptului de proprietate asupra terenului ce face obiectul litigiului, iar în subsidiar să fie respins recursul ca nefondat.
În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta susţine că hotărârea atacată este lipsită de temei legal şi că a fost pronunţată cu încălcarea legii, cât şi pentru faptul că ar cuprinde motive contradictorii.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Intimata a invocat excepţia lipsei de interes a recurentei SC S. SA, având în vedere faptul că aceasta nu mai este titulara dreptului de proprietate asupra terenului ce formează obiectul litigiului.
Analizând cu prioritatea această excepţie conform art. 137 C. proc. civ., se retine că este neîntemeiată.
Interesul recurentei trebuie să fie legitim, adică să nu fie în conflict cu legea; să fie personal, situaţie în care recurenta trebuie să dovedească folosul personal, practic, urmărit prin promovarea recursului, respectiv motivul pentru care admiterea sau respingerea lui o vizează în mod personal; să fie născut şi actual, astfel că în cauză recurenta trebuie să dovedească prejudiciul la care s-ar expune, dacă nu ar formula prezentul recurs.
În cauză, trebuie avut în vedere că excepţia lipsei de interes s-a făcut în apel şi urmează să fie soluţionată după casarea cu trimitere, că acest aspect ţine de fondul cauzei, priveşte raporturile dintre părţi şi recurenta SC S. SA este autoarea recurentei SC S.B.S. SRL rezultată în urma divizării.
În aceste condiţii, excepţia lipsei de interes a recurentei SC Semănătoarea SA invocată de intimată va fi respinsă.
Analizând recursurile declarate de pârâte în raport de criticile formulate, urmează a se reţine următoarele:
Pornind de la obiectul cauzei, respectiv cererea reclamantei prin care a solicitat să se constate calitatea de proprietar al construcţiei edificate în baza autorizaţiei de construcţie şi procesului-verbal de predare-primire, ambele transcrise în Registrul de Transcripţiuni şi Inscripţiuni Imobiliare, precum şi în calitate de beneficiară a efectelor adresei din 8 martie 1991, prin care i s-a concesionat de către SC S. SA în calitate de proprietară terenul în litigiu pe toată durata existenţei construcţiilor; aceasta a dobândit în temeiul legii un drept de superficie asupra terenului de 3500 mp, situat în Bucureşti, sector 6.
Prin sentinţa civilă nr. 1437 din 9 octombrie 2008, instanţa de fond a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând în mod greşit faptul că reclamanta nu a făcut dovada dobândirii dreptului de superficie prin niciuna dintre modalităţile prevăzute de lege.
În apel, s-a reţinut că soluţia instanţei de fond s-a dat fără să fie introdus în cauză noul proprietar al terenului în litigiu, cauza fiind soluţionată în contradictoriu cu un neproprietar, împrejurare ce a dus la desfiinţarea sentinţei instanţei de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Hotărârea instanţei de apel este temeinică şi legală pentru considerentele de mai jos.
Referitor la motivul de recurs întemeiat pe disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se retine că este nefundat, deoarece recurentele s-au limitat la a indica textul de lege, fără să individualizeze în concret care au fost dispoziţiile legale încălcate sau greşit aplicate. Se impunea să se aibă în vedere faptul că, la termenul din 25 noiembrie 2009, pe parcursul derulării apelului, recurenta SC S. SA a precizat că, prin efectul divizării, terenul obiect al litigiului a trecut din proprietatea sa, în proprietatea SC S.B.S. SRL din luna aprilie 2008, dată de la care aceasta nu mai avea calitate procesuală pasivă în cauză.
Chiar dacă actul de înstrăinare intervenit între recurente a fost adus la cunoştinţa instanţei şi a părţilor în apel, nu se opune reţinerii lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei în cadrul acţiunii în superficie, deoarece această excepţie este de ordine publică şi poate fi invocată în orice fază a procesului.
Pe de altă parte, fiecare dintre părţile raportului juridic dedus judecăţii, trebuie să-şi justifice calitatea procesuală pe tot parcursul procesului.
Întrucât recurenta SC S. SA nu mai deţine proprietatea asupra terenului în litigiu, ca efect al înstrăinării acestuia recurentei-pârâte SC S.B.S. SRL este clar că aceasta nu mai este nici titulara obligaţiei corelative dreptului subiectiv afirmat prin cererea de chemare în judecată, ceea ce echivalează cu lipsa calităţii sale procesuale pasive.
Deoarece actul de înstrăinare a intervenit pe parcursul derulării procesului, fără a fi adus la cunoştinţa instanţei şi a părţilor din proces, culpa pentru crearea acestei situaţii revine recurentelor-pârâte.
Consecinţa legală şi imediată este aceea că datorită faptei culpabile a SC S. SA, care a ascuns faptul înstrăinării proprietăţii terenului, s-a ajuns la pronunţarea unei hotărâri de către instanţa de fond în contradictoriu cu o persoană juridică ce nu mai exercită niciun drept asupra terenului în litigiu, pe care este amplasată construcţia proprietatea intimatei-reclamante, deci, o persoană juridică fără calitate procesuală pasivă.
Culpabilitatea recurentei SC S. SA rezultă din succesiunea evenimente, în sensul că acţiunea a fost promovată în anul 2007, soluţionată în fond la 9 octombrie 2008, în condiţiile în care SC S. SA îşi înstrăinase dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu în martie 2008. De fapt, această recurentă a susţinut pe parcursul procesului, chiar după înstrăinarea terenului, că este titulara dreptului de proprietate şi a ascuns cu rea-credinţă că pierduse acest drept cu un an în urmă.
Reclamantei nu i se poate reţine culpă, deoarece a stabilit corect cadrul procesual, întrucât la data promovării acţiunii, recurenta SC S. SA era încă titulara dreptului de proprietate.
În sensul respingerii recursului de faţă este şi art. 48 din Decretul nr. 31/1954, invocat chiar de recurente, potrivit căruia persoanele juridice care dobândesc bunuri prin efectul divizării, răspund faţă de creditori pentru obligaţiile persoanei juridice care a încetat de a avea fiinţă prin divizare, proporţional cu valoarea bunurilor dobândite, stabilită la data dobândirii, dacă prin actul care a dispus divizarea persoanei juridice nu s-a prevăzut altfeir
De altfel, recurentele au invocat calitatea de succesor cu titlul universal al recurentei SC S.B.S. SRL faţă de recurenta SC S. SA, dar au concluzionat greşit, susţinând că SC S.B.S. SRL este continuatoarea în drepturi şi obligaţii a SC S. SA, preluând de la data divizării toate drepturile şi obligaţiile cu valoare economică şi care au aparţinut acesteia, cu consecinţa încetării, tot de la data divizării a drepturilor şi obligaţiilor avute de SC S. SA.
În acest sens, sunt şi dispoziţiile art. 50 alin. (2) din acelaşi decret, potrivit cărora, în situaţia divizării „contractele se vor repartiza astfel încât executarea fiecăruia dintre ele să se facă de către o singură persoană juridică dobânditoare,/
Acest text îşi are aplicabilitatea în speţă, deoarece prin transferul dreptului de proprietate, recurenta SC S. SA nu mai poate fi obligată în niciun fel cu privire la terenul respectiv.
În ceea ce priveşte critica întemeiată pe disp. art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se reţine că şi aceasta este nefondată, deoarece hotărârea instanţei de apel nu cuprinde aspecte contradictorii.
Trebuie reţinut că introducerea în cauză a SC S.B.S. SRL prin raportare la respingerea cererii prin care s-a solicitat constatarea nulităţii actelor de procedură efectuate după data de 17 martie 2008, nu conferă hotărârii recurate un caracter contradictoriu, aceasta fiind coerentă, sub aspectul calificării excepţiei invocate - a lipsei calităţii procesuale pasive a SC S. SA - având în vedere şi disp. art. 492 C. civ., în raport de care este de necontestat că acţiunea ce formează obiectul cauzei trebuie analizată în contradictoriu cu proprietarul terenului.
De fapt, faţă de modul în care instanţa a reţinut în considerente argumentele ce au condus la soluţia dată, hotărârea instanţei de apel este pronunţată cu respectarea disp. art. 261 pct. 5 C. proc. civ., astfel că este nefondată critica întemeiată pe disp. art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Pentru toate considerentele expuse mai sus, urmează ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâte să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge excepţia lipsei de interes a recurentei SC S. SA (S.) formulată de intimata-reclamantă SC I.P.S. SRL (I.P.S.).
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtele SC S.B.S. SRL (S.B.S.) şi SC S. SA (S.) împotriva Deciziei nr. 156/ A din 3 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5500/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 5292/2011. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
