ICCJ. Decizia nr. 5500/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5500/2011
Dosar nr. 27597/3/2008
Şedinţa publică din 24 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 16 iulie 2008, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. 27597/3/2008, reclamantele Israelian J.H., M.L.N. şi M.A. au chemat în judecată pe pârâţii municipiul Bucureşti, prin Primar şi pe T.B.C., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate lipsa unui titlu valabil al statului asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 1 şi să se dispună obligarea pârâţilor la lăsarea în deplina proprietate şi liniştită posesie a imobilului apartament situat în Bucureşti, sector 1, compus dintr-o cameră în pivniţa şi o boxă şi cota parte de teren în suprafaţa de 25, 15 mp, din terenul în suprafaţă totală de cca. 200 mp, şi aceeaşi cotă din părţile comune, corespunzător regulilor revendicării prin comparare de titluri, precum şi obligarea pârâţilor în solidar la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantele au arătat că imobilul ce formează obiectul prezentei acţiuni a fost dobândit de autorul lor, E.M., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7507 din 9 noiembrie 1946 de M.A.E.R. şi că autorul lor, E.M., a decedat la data de 2 iunie 1982, reclamantele fiind moştenitoarele acestuia astfel: J.H.I. în calitate de soţie supravieţuitoare, iar L.N.M. şi A.M., (căsătorită P.) - în calitate de fiice.
Ulterior imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat în accepţiunea dată de art. 2 din Legea nr. 10/2001, fără a se cunoaşte un titlu legal al preluării.
Prin adresa SC R.V. SA din29 ianuarie 2002, li s-a comunicat că imobilul din Bucureşti, a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia 4664 pe numele lui M.A., adică pe numele fostului proprietar anterior - vânzătorul de la care a dobândit autorul lor.
Referitor la situaţia locativă actuală a imobilului, prin adresa mai sus menţionată a SC R.V. SA, au fost înştiinţate că, în baza Legii nr. 112/1995, a fost vândut imobilul în litigiu lui T.B.C.
Sub aspectul identităţii între apartament, menţionat în actul de proprietate al autorului reclamantelor, şi apartament, deţinut de pârât, arată că apartamentul autorului lor era situat la etajul 2 al imobilului unde nu mai exista un alt apartament, iar după preluarea de către statul comunist, s-a făcut o renumerotare a unităţilor locative ale imobilului prin atribuirea de număr al unităţii locative situate la subsol.
Au arătat şi că, deşi au formulat, în baza Legii nr. 10/2001 cerere de restituire a imobilului către Primăria municipiului Bucureşti, ce a format obiectul notificării nr. 2254 din 13 august 2001, şi au precizat că solicită restituirea în natură a imobilului şi numai în subsidiar acordarea de despăgubiri în echivalent sau băneşti, aceasta nu a dispus în nici un fel asupra cererii lor.
Apreciază că vânzarea de către stat a bunului lor către terţi, vânzare anterioară asigurării unei despăgubiri echitabile, prin încălcarea dreptului de proprietate al reclamanţilor, reprezintă o încălcare a dreptului prevăzut de art. 1 din Primul Protocol adiţional. Practica C.E.D.O a statuat în mod constant că vânzarea bunurilor în baza Legii nr. 112/1995, a împiedicat pe foştii proprietari deposedaţi abuziv de către stat să-şi exercite dreptul de proprietate, precum şi faptul că lipsirea prelungită de bunul respectiv reprezintă o violare a dreptului prevăzut de Convenţie.
Toate aceste argumente îndreptăţesc promovarea prezentei acţiuni în revendicare prin comparare de titluri, ca unică formă de a obţine o reparare a prejudiciului suferit de reclamante prin încălcarea dreptului lor.
Mai arată că preluarea de către stat a imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 a imobilului aparţinând autorului lor nu poate fi considerat un titlu valabil, întrucât valabilitatea titlului presupune concordanţa cu legile în vigoare la data preluării bunului, iar decretul era în contradicţie cu legile în vigoare.
Susţin reclamantele că titlul lor este preferabil celui avut de pârât până în prezent. Imobilul a fost preluat în mod abuziv de stat, cu încălcarea atât a dispoziţiilor constituţionale în vigoare la data preluării, cât şi a constituţiei şi a tratatelor internaţionale la care România era parte.
Pârâtul a dobândit bunul imobil prin cumpărare de la stat, în baza Legii nr. 112/1995, titlul lui de proprietate fiind reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu acesta.
Este evident faptul că, intrând în mod abuziv în posesia imobilului, statul - respectiv succesorul în drepturi al acestuia - municipiul Bucureşti - nu putea să îl înstrăineze ulterior în mod valabil către subdobânditori, căci nimeni nu poate să transmită mai multe drepturi decât are el însuşi.
În aceste condiţii, titlul de proprietate al reclamantelor apare ca fiind mai bine caracterizat şi preferabil faţă de cel al pârâtului, care a dobândit bunul de la un non dominus.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 20 alin. (1) şi (2), art. 21 din Constituţie, art. 6 din Legea 213/1998, art. 480, 481 C. civ., art. 1 din Primul Protocol adiţional al C.E.D.O., art. 11 alin. (2) din Constituţie şi toate celelalte dispoziţii legale mai sus citate. La termenul din 17 noiembrie 2008, reclamantele prin apărător au precizat că au înţeles să învestească instanţa cu o acţiune în revendicare prin comparare de titluri.
Prin sentinţa civilă nr. 789 din 05 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamante.
În motivarea acestei soluţii, instanţa a reţinut că prin actul de vânzare cumpărare încheiat între A.M. în calitate de vânzător pe de-o parte şi E.M. în calitate de cumpărător pe de altă parte, acesta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului din imobilul situat în Bucureşti.
Cu privire la titlul reclamantelor, având în vedere că tranzacţia a avut loc la data de 01 noiembrie 1946, dată la care circulaţia juridică a imobilelor, inclusiv a terenurilor, era supusă regimului C. civ., fiind guvernată de principiul consensualismului, forma autentică nu era cerută. Deci o eventuală lipsă a formei autentice a titlului reclamantelor este lipsită de relevanţă în cauză.
În ce priveşte motivele de nulitate ale contractului de vânzare - cumpărare încheiat cu chiriaşul T.B.C. în temeiul Legii nr. 112/1995, invocate de reclamante în susţinerea acţiunii, instanţa apreciază că acestea nu mai pot fi analizate, faţă de dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în raport cu care o eventuală acţiune în constatarea nulităţii acestui contract ar fi prescrisă, astfel încât nulitatea contractului nu mai poate fi invocată nici pe cale de excepţie.
În cazul imobilelor preluate abuziv de către stat şi înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, fostul proprietar al bunului poate să obţină fie restituirea bunului în natură, fie despăgubiri în temeiul art. 18 lit. c), după cum contractul de vânzare cumpărare a fost anulat sau nu, potrivit art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţă, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 18 lit. c) din acelaşi act normativ, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale. Din aceste reglementări legale, rezultă că legiuitorul a înţeles să acorde preferabilitate titlului foştilor chiriaşi, care au cumpărat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Criteriul de analiză al acţiunii în revendicare în speţă nu îl reprezintă compararea titlurilor din perspectiva regulilor clasice a titlurilor înfăţişate de părţi, ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlul oneros a bunului proprietatea altei persoane, criteriu impus prin voinţa legiuitorului şi în considerarea căruia titlul pârâţilor este preferabil.
Din cele mai sus expuse rezultă şi lipsa de interes a reclamantelor în ceea ce priveşte constatarea nevalabilităţii titlului statului, întrucât soluţionarea acţiunii în revendicare se face pe baza reglementării speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001. Pe de altă parte, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 califică în mod expres ca fiind preluate în mod abuziv imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950.
De asemenea, tribunalul apreciază că referirea la art. 1 din primul Protocol adiţional la C.E.D.O. este lipsită de relevanţă, întrucât nu numai reclamantele, ci şi pârâtul T.B.C. are dreptul la respectarea bunului său, în condiţiile în care titlul de proprietate al acestuia, respectiv contractul de vânzare – cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, nu a fost desfiinţat. Din analiza practicii C.E.D.O. nu rezultă concluzia conform căreia prin adoptarea unui anumit criteriu de preferabilitate în compararea a două titluri de proprietate s-ar încălca vreunul dintre drepturile recunoscute de C.E.D.O.
Prin Decizia civilă nr. 245/ A din 1 aprilie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins apelul declarat de reclamantele I.J.H., M.L.N. şi M.A., ca nefondat.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că tribunalul a avut în vedere la pronunţarea soluţiei regula de drept conform căruia concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, reţinând astfel în cauză incidenţa Legii nr. 10/2001, cu toate consecinţele ce decurg din aplicarea acestor prevederi legale speciale asupra cererii de revendicare formulată de reclamante.
Dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul autorilor reclamantelor nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adiţional al C.E.D.O., principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudenţa Curţii Europene, fiind acela că „speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1" (în acest sens fiind Decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977).
Instanţa europeană a considerat că există o diferenţă evidentă între „simpla speranţă de restituire" şi o „speranţă legitimă", de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004).
Împrejurarea că prin Legea nr. 1/2009 au fost abrogate dispoziţiile art. 2 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001 nu are nicio relevanţă sub aspectul dovedirii dreptului de proprietate al autorului reclamantelor, acestea putându-se prevala de un bun în sensul Convenţiei, dar numai dacă ar dovedi în cauza de faţă că întrunesc toate condiţiile legii pentru a beneficia de restituirea imobilului preluat abuziv.
Această situaţie juridică nu se poate dovedi însă decât în cadrul şi cu respectarea cerinţelor prevăzute de Legea nr. 10/2001, prin Decizia sau dispoziţia emisă de unitatea deţinătoare/entitatea învestită cu soluţionarea notificării ori, după caz, printr-o hotărâre judecătorească de restituire.
Acest aspect era reglementat expres şi de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, anterior abrogării acestei prevederi prin Legea nr. 1/2009, text legal conform căruia „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi."
Împrejurarea că notificarea nu a fost încă soluţionată nu are nicio relevanţă sub aspectul analizat, cu atât mai mult cu cât obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile (cea prevăzută de Legea nr. 10/2001) nu conduce la privarea persoanelor ce au formulat notificări de dreptul la un tribunal, faţă de posibilitatea contestării dispoziţiei emise de autoritatea competentă sau după caz, chiar a refuzului emiterii unui răspuns, instanţele având în această situaţie jurisdicţie deplină, legea specială aducând, de altfel, chiar perfecţionări sistemului reparator.
Nici hotărârea pronunţată de Curtea Europeană în cauza Viaşu contra României nu poate duce la o altă concluzie, căci s-a considerat că numai dreptul reclamantului la restituire, care „a fost ulterior confirmat în mod constant şi regulat de către autorităţi, fiind aşadar stabilit cu certitudine în dreptul intern", constituie un "interes patrimonial" care „intră în sfera de aplicare a noţiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie".
Văzând dispoziţiile art. 18 şi art. 45 din Legea nr. 10/2001 (republicată, modificată prin Legea nr. 1/2009), Curtea a apreciat ca fiind corecte constatările tribunalului că aceste prevederi au avut ca efect în speţă consolidarea titlului cumpărătorului de bună credinţă, respectiv salvgardarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtul T.B.C. cu unitatea administrativ-teritorială, întrucât apelantele-reclamante nu a formulat o acţiune în anulare a acestui act.
Chiar dacă prin Hotărârea Păduraru contra României, precum şi prin alte hotărâri pronunţate în cauze similare invocate şi prin motivarea cererii de apel, C.E.D.O. a stabilit că Statul Român si-a încălcat obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în ceea ce priveşte chestiunea de interes general care o constituie restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza actelor normative de naţionalizare, acest aspect nu poate determina obligarea pârâtului în speţă la restituirea în natură a imobilului în litigiu pe calea acestei cereri întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Însăşi jurisprudenţa C.E.D.O. a formulat aprecierea că persoanele care şi-au dobândit cu bună-credinţă bunurile, nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri, iar diminuarea vechilor atingeri ale proprietăţii nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate (cauza Raicu contra României, cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe).
Contrar celor susţinute de apelante, au legătură cu obiectul cauzei ambele aspecte reţinute de prima instanţă în motivarea sentinţei, sub aspectul cercetării valabilităţii titlului statului, respectiv incidenţa Legii nr. 10/2001, ca lege specială în materia acestor imobile, cât şi, pe cale de consecinţă, calificarea ca fiind abuzivă a preluării imobilelor în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ.
Or, plecând de la această calificare pe care în prezent o face chiar legiuitorul, tribunalul, apreciind că această chestiune supusă judecăţii este subsumată analizei acţiunii în revendicare a acestor imobile, a statuat asupra netemeiniciei întregii acţiuni, analiza titlului statului în cadrul acesteia neputându-se realiza cu ignorarea normelor speciale şi a procedurilor prevăzute de acestea, proceduri la care apelantele au şi apelat prin notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte eficienţa procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi jurisprudenţa C.E.D.O. invocată de apelante în sprijinul acestei afirmaţii, Curtea a reţinut doar că stabilirea caracterului nefuncţional al mecanismului restituirii instituit prin procedura Legii nr. 10/2001, astfel cum s-a constatat în hotărârile Curţii Europene (exemplificând aici doar prin Hotărârile în cauzele Huber contra României sau Faimblat contra României, invocate de apelante) a avut în vedere numai neasigurarea până în prezent a unei reparaţii a dreptului de proprietate, prin acordarea de despăgubiri de către statul român, în condiţiile lipsei de finalitate a procedurilor administrative prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care nu permite persoanelor în cauză să beneficieze de despăgubire şi/sau să primească acţiunile la Fondul „Proprietatea", în funcţie de opţiunea lor, într-un termen rezonabil.
Împotriva menţionatei decizii au formulat şi motivat recurs, în termen legal, apelantele-reclamante I.J.H., M.L.N. şi M.A. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora s-a arătat că în mod nelegal instanţa de apel a respins critica privind modalitatea nelegală de soluţionare a capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statuluişi a menţinut soluţia primei instanţe pe acest aspect.
Deşi cererea de constatare a nevalabilităţii titlului statului a fost respinsă ca neîntemeiată, în realitate, magistratul fondului a soluţionat cererea de constatare a nevalabilităţii pe cale de excepţie, considerând-o lipsită de interes, fără a intra deci în judecata propriu-zisă a fondului.
Prin urmare, faţă de o astfel de motivare Curtea a refuzat să analizeze pe fond capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, ascunzându-se după motivaţia aplicării normelor speciale, deşi era investită expres cu verificarea acestui aspect.
Interesul analizei pe fond a acestui capăt de cerere este motivat de următoarele argumente:
Până în prezent notificarea înregistrată la Primăria municipiului Bucureşti în baza Legii nr. 10/2001 nu a fost soluţionată datorită mecanismului total nefuncţional prevăzut de această lege. Această constatare confirmă - în mod distinct de acţiunea în revendicare-viciul titlului pârâtului-intimat de a fi dobândit de un non dominus.
O astfel de analiză a titlului statului conferă alte condiţii de analiză a acţiunii în revendicare, sporind şansele reclamanţilor de a le fi admisă acţiunea.
Există o contradictorialitate a considerentelor hotărârii.
Deşi reţine în considerente efectele hotărârilor C.E.D.O., în cauzele Huber contra României şi Faimblat contra României, cu toate acestea Curtea de Apel dă o interpretare eronată acestora considerând că nu ar avea relevanţă în cauză întrucât caracterul nefuncţional al mecanismului instituit prin Legea nr. 10/2001 a avut în vedere doar neasigurarea până în prezent a unei reparaţii a dreptului de proprietate prin acordare de despăgubiri de către statul român, în condiţiile lipsei de finalitate a procedurilor administrative prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 . într-un termen rezonabil.
Printr-o astfel de motivare Curtea se face că nu înţelege că tocmai lipsa de funcţionalitate a acestui mecanism a justificat acţiunea reclamantelor şi impune în sarcina instanţei investită cu o astfel de cerere să se pronunţe pe fondul ei. Numai în acest mod s-ar concretiza garanţia procesuală prevăzută de art. 6 din C.E.D.O. ca „o instanţă judecătorească independentă şi imparţială să hotărască asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil". Prin soluţia instanţei practic se neagă dreptul reclamantelor de acces la un tribunal pe motiv că nu au epuizat procedura administrativă a Legii nr. 10/2001.
În situaţia în care instanţa de recurs va aprecia că prima instanţă s-a pronunţat pe fondul cererii privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, se solicită a se dispune modificarea în tot a hotărârii apelate, iar pe fond admiterea cererii, astfel cum a fost formulată.
Recurentele îşi susţin această cerere pe argumentele asupra cărora consideră că instanţele precedente nu s-au pronunţat.
Se susţine că „titlul" statului îl constituie anexa la Decretul de naţionalizare nr. 92/1950, decret care era profund neconstituţional prin raportare la art. 8 din Constituţia din 1948 în vigoare la data emiterii lui, dar şi nelegală prin raportare la dispoziţiile art. 481 C. civ.
Nevalabilitatea titlului statului rezultă şi din faptul că statul a preluat imobilul de la altă persoană decât adevăratul proprietar, respectiv de la A.M. (vânzătorul către autorul reclamantelor), iar nu de la E.M., autorul reclamantelor, proprietarul real la data preluării. Calificarea ca fiind fără titlu valabil într-o astfel de situaţie a fost făcută prin art. 1 alin. (2) si (3) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1996 aprobate prin HG 20/1996. Or, instanţele precedente au refuzat să analizeze astfel de motive pe fondul cererii de constatare a nevalabilităţii titlului statului.
Pentru toate aceste motive, se consideră că greşit instanţele nu au soluţionat acest capăt de cerere, tratându-l ca fiind „subsumat" revendicării. În realitate, logica juridică impunea soluţionarea cu prioritate a acestui capăt de cerere, înainte de soluţionarea capătului de cerere privind revendicarea, tocmai ca o operaţie absolut necesară - ca premisă a comparării titlurilor părţilor.
În mod greşit a fost respinsă acţiunea în revendicare prin excluderea aplicabilităţii art. 481 C. civ. şi a art. 6 din C.E.D.O., instanţa considerând că Legea specială nr. 10/2001 ar fi aplicabilă în cauză, lege care ar împiedica opţiunea reclamanţilor pentru aplicarea dreptului comun în materia revendicării.
Practic, printr-o astfel de soluţie şi motivare acţiunea reclamanţilor a fost respinsă ca şi cum ar fi inadmisibilă pe dreptul comun. Faptul că a reţinut în considerente - prin trimitere la practica C.E.D.O. - că mecanismul instituit de legea specială nu funcţionează şi că accesul la justiţie este astfel iluzoriu pe calea acelei proceduri, ar fi trebuit să conducă la acceptarea ideii că singura alternativă pentru reclamanţi este admiterea acţiunii în revendicare prin comparare de titluri, ca remediu efectiv.
Instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii procesuale şi a comis o denegare de dreptate, contrară art. 3 C. civ.
Hotărârea este contradictorie din punct de vedere al considerentelor pe baza cărora a fost respins apelul în criticile ce vizau modul de soluţionare al capătului de cerere privind revendicarea.
Astfel, pe de-o parte le recunoaşte reclamanţilor posibilitatea de a se prevala de existenţa „bunului" în sensul Convenţiei, raportat la recunoaşterile legislative ale statului privind caracterul abuziv al preluărilor din perioada comunistă (inclusiv art. 2 alin. (2) din legea 10/2001 abrogat prin Legea nr. 1/2009), iar pe de altă parte refuză să facă aplicarea dispoziţiilor legale de protecţie a bunului, pe motiv că reclamanţii nu ar dovedi „condiţiile legii pentru a beneficia de restituirea imobilului preluat abuziv".
În procedura Legii nr. 10/2001 nu se poate obţine o hotărâre „de restituire" a bunului aşa cum pretinde instanţa de apel, întrucât imobilul a fost vândut abuziv de către stat. În aceste condiţii este evident că raţionamentul construit de această instanţa este greşit, atunci când condiţionează posibilitatea de a acţiona într-o revendicare şi de a beneficia de protecţia bunului, de existenta unei astfel de dispoziţii administrative.
Prin tot acest raţionament în realitate instanţa limitează accesul la justiţie al reclamantelor recurente.
Contradictorialitatea hotărârii rezultă şi din aceea că, pe de-o parte nu le acordă reclamanţilor beneficiul comparării de titluri potrivit art. 480 C. civ., pe de altă parte, acordă intimatului-pârât preferinţă pe considerentul că bunul a fost dobândit cu bună - credinţă.
În mod nelegal a fost înlăturată aplicarea regulilor de drept comun din materia comparării titlurilor, unanim acceptate de doctrina şi practica judiciară din materia revendicării.
Astfel, din analiza comparativă a celor două titluri, se poate lesne observa preferabilitatea actului reclamantelor, ceea ce impune admiterea acţiunii în revendicare, deoarece titlul reclamantelor este un act autentic care provine de la un „dominus", iar titlul statului este viciat, aspect rezultat din art. 2 din Legea nr. 10/2001, întrucât în anexa la Decretul nr. 92/1950 care a constituit temeiul preluării, a fost menţionat o altă persoană.
Instanţa de apel îşi motivează hotărârea pe dispoziţii ale Legii nr. 1/2009 (lege care intrase în vigoare în februarie 2009, în timp ce acţiunea fusese promovată anterior, la 16 iulie 2008), încălcând dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Instanţa de apel a interpretat eronat efectele hotărârilor C.E.D.O. în materia calificării noţiunii de „bun".
Astfel, au fost făcute trimiteri la practica mai veche a Curţii fără să aibă în vedere schimbarea jurisprudenţială recentă care conferă caracterul de „bun actual" şi atunci când este vorba de o recunoaştere legislativă a dreptului de proprietate preluat abuziv de către stat.
Prin urmare, simpla edictare a acestei legislaţii constituie prin ea însăşi un bun actual al titularului dreptului pentru care a fost adoptată norma internă, bun ce intră în sfera de ocrotire a C.E.D.O.
De altfel, chiar textul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma sa anterioară modificării prin Legea nr. 1/2009, dar în vigoare la data introducerii acţiunii, recunoştea într-o manieră indubitabilă calitatea de bun actual, stipulând că „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietari avută la data preluării".
Instanţa de apel a aplicat şi interpretat eronat şi Decizia în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ale cărei efecte nu excludeau admiterea acţiunii în revendicare formulată.
Decizia pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii recunoaşte legitimitatea şi admisibilitatea revendicării atunci când normele de drept aplicabile cauzei sunt incompatibile ori contrare prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În situaţia în care o lege specială (cum este şi Legea nr. 10/2001) nu asigură o cale efectivă pentru repararea dreptului încălcat, atunci legea specială încalcă Convenţia, ceea ce duce la aplicarea Convenţiei cu prioritate şi la înlăturarea de la aplicare a legii speciale.
Instanţa de apel nu a analizat motivul de apel prin care se invoca prevalenţa normelor Convenţiei asupra prevederilor din dreptul intern, prin analiza concursului dintre legile interne şi reglementările internaţionale, în baza căreia instanţa poate şi trebuie să aprecieze care este legea mai favorabilă si să o aplice pe aceasta.
Din compararea reglementării interne cu reglementarea internaţională rezultă în mod evident faptul că dispoziţiile C.E.D.O. sunt mai favorabile decât dispoziţiile Legii nr. 10/2001, aspect ce rezultă din criteriul duratei termenului de prescripţie a acţiunii, criteriul finalităţii şi duratei procedurii sub aspectul obţinerii respectării dreptului încălcat sau al unei indemnizări corespunzătoare valorii bunului.
Acţiunea exercitată pe calea legii speciale are o serie de inconveniente şi limitări incompatibile cu Convenţia, cum ar fi: procedura extrem de îndelungată, imposibilitatea recuperării în natură a imobilelor care au fost vândute de către stat înainte de intrarea în vigoare a legii, lipsa oricărei speranţe legitime de indemnizare echitabilă şi într-un termen rezonabil pentru cei ale căror imobile au fost vândute de către stat.
C.E.D.O. a statuat în mod repetat că mecanismul stabilit de legea internă pentru acordarea de despăgubiri nu este viabil şi nu este de natură a asigura o despăgubire corespunzătoare prejudiciului suferit.
În aceste condiţii aplicarea de instanţa de fond a unor pretinse criterii „noi" în materia revendicării privind preferabilitatea titlului cumpărătorului de la stat este profund nelegală.
Nu a fost avută în vedere nici aplicabilitatea de către judecătorul naţional a Recomandării (2004)5 a Comitetului de Miniştri către statele membre privind verificarea compatibilităţii proiectelor de lege, a legilor în vigoare şi a practicilor administrative cu standardele impuse de C.E.D.O.
Judecătorul naţional, verificând compatibilitatea legii speciale (10/2001) cu standardele impuse de C.E.D.O., poate proceda la o schimbare de jurisprudenţă şi de practică prin neaplicarea legii stabilite ca incompatibile.
Recurentele se consideră titulare actuale ale bunului revendicat, calitate ce le-a fost recunoscută prin măsurile legislative care prevăd măsuri de restituire sau recunoaştere a preluării abuzive de către stat.
Recunoaşterea legislativă a caracterului de preluare abuzivă pentru categoriile de imobile preluate de stat, constituie o recunoaşte de către stat a caracterului de „bun actual" al acelor imobile, ceea ce conduce la concluzia că acestea pot face obiectul protecţiei normei din Convenţie.
În absenţa oricărei forme de dezdăunare pentru încălcările dreptului, având în vedere că intrarea bunurilor în stăpânirea statului nu a valorat translaţie validă a proprietăţii, astfel încât reclamantul care promovează o acţiune în revendicare directă poate susţine că este proprietarul imobilului, în sens de „bun actual", care să poată fi apărat de dispoziţiile Convenţiei.
În faza procesuală a recursului nu au fost administrate înscrisuri noi.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prima instanţă de fond a reţinut că art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 califică în mod expres ca fiind preluate în mod abuziv imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950, o astfel de apreciere constituind o recunoaştere a faptului că statul a intrat în mod abuziv în proprietatea imobilului.
La rândul său, instanţa de apel a considerat că, plecând de la această calificare pe care în prezent o face chiar legiuitorul, verificarea valabilităţii titlului statului este subsumată analizei acţiunii în revendicare, neputându-se realiza cu ignorarea normelor speciale şi a procedurilor prevăzute de acestea. S-a apreciat, de asemenea, că reclamantele invocă un titlu de proprietate valabil, din moment ce s-a trecut mai departe la analiza preferabilităţii acestui titlu, comparativ cu titlul de proprietate al pârâtului.
Această concluzie rezultă din faptul că în apel s-a menţionat că abrogarea dispoziţiilor art. 2 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 nu are nicio relevanţă sub aspectul dovedirii dreptului de proprietate al autorului reclamantelor, acestea putându-se prevala de un bun în sensul Convenţiei, sub acest aspect urmând a se face distincţie între „simpla speranţă de restituire" şi o „speranţă legitimă", de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004).
Prin urmare, ambele instanţe de fond au considerat că s-a dovedit dreptul de proprietate al autorului reclamantelor asupra apartamentului în litigiu, astfel încât criticile recurentelor vizând greşita neanalizare pe fond a valabilităţii titlului statului şi din perspectiva art. 6 al Legii nr. 213/1998, apar ca lipsite de relevanţă, deoarece aceste aprecieri tind la susţinerea unei concluzii la care instanţa a ajuns deja.
De altfel, ambele instanţe de fond au considerat acţiunea în revendicare admisibilă, din moment ce au trecut la compararea titlurilor de proprietate şi au acordat preferinţă titlului pârâtului.
Folosirea expresiei „lipsă de interes" s-a referit la analizarea altor aspecte privind valabilitatea titlului statului, în condiţiile în care se constatase deja preluarea abuzivă realizată prin Decretul nr. 92/1950.
Recurentele consideră că o analiză asupra valabilităţii titlului statului sub toate aspectele, inclusiv prin prisma art. 6 al Legii nr. 213/1998, ar conferi alte condiţii de analiză a acţiunii în revendicare, sporind şansele reclamantelor de a le fi admisă acţiunea.
Înalta Curte apreciază că această susţinere este nefondată deoarece, chiar dacă s-ar fi analizat lipsa de titlu a statului din perspectiva nerespectării Decretului nr. 92/1950 şi conformităţii sale cu constituţia şi tratatele la care România era parte, cât timp s-a trecut la compararea titlurilor de proprietate, prin aplicarea art. 18 lit. c) al Legii nr. 10/2001, soluţia ar fi fost aceeaşi, căci instanţele au acordat preferinţă titlului de proprietate al chiriaşului cumpărător făcând aplicarea criteriilor de preferinţă prevăzute în Legea nr. 10/2001, deoarece imobilul în litigiu intra sub incidenţa acestei legi.
În consecinţă, se apreciază că toate criticile privind greşita soluţionare a capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului sunt nefondate.
Este nefondată şi critica potrivit căreia în mod greşit a fost respinsă acţiunea în revendicare prin excluderea aplicabilităţii art. 480 - 481 C. civ. şi a art. 6 din C.E.D.O., acţiunea reclamanţilor fiind respinsă ca şi cum ar fi inadmisibilă pe dreptul comun.
Înalta Curte are în vedere faptul că imobilul în litigiu, fiind naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie în materia acestei categorii de imobile.
Raportul dintre legea specială şi cea generală este reglementat de principiul de drept potrivit cu care „specialia generalibus derogant, generalia specialibus non derogant".
Prin urmare, legea specială derogă de la cea generală motiv pentru care se aplică cu prioritate, iar, odată intrată în vigoare, instanţele au obligaţia de a o aplica indiferent de temeiul juridic indicat de părţi, deoarece acestea nu îşi pot alege legea aplicabilă, această posibilitate nefiind un atribut al principiului disponibilităţii, dispoziţiile legale incidente în cauză fiind date de norme de drept imperative asupra cărora părţilor nu le este permis să negocieze.
Faptul că procedura administrativă prevăzută de legea specială nu este respectată, ceea ce duce la întârzierea soluţionării notificărilor, nu constituie un motiv pentru înlăturarea legii speciale, cu atât mai mult cu cât persoanele interesate se pot adresa instanţei de judecată care, datorită plenitudinii de competenţă, pot să se pronunţe pe fondul pretenţiilor menţionate în notificare, în cazul refuzului unităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea în termenul legal, astfel cum s-a decis prin Decizia în interesul Legii nr. 20/2007.
Împrejurarea că despăgubirile acordate în temeiul acestei legi întârzie a fi plătite deoarece Fondul Proprietatea nu funcţionează, este un argument care poate determina constatarea unei încălcări a dreptului de proprietate prin imposibilitatea punerii în aplicare a prevederilor legii interne, ceea ce nu înseamnă că acestea nu sunt în concordanţă cu normele internaţionale în materie pentru a determina incidenţa art. 20 din Constituţia României, care acordă prevalenţă într-o asemenea situaţie reglementărilor C.E.D.O.
În mod corect instanţa de apel a considerat că nu este vorba despre o neconcordanţă între prevederile legii interne şi C.E.D.O., ci despre o eventuală încălcare a dreptului de proprietate ca urmare a nepunerii în executare a titlurilor executorii, fie că acestea sunt obţinute în procedura administrativă, fie printr-o hotărâre judecătorească pronunţate în temeiul Legii nr. 10/2001, republicată.
Este neîndoielnic că judecătorul naţional are obligaţia de a aplica cu prioritate legea internă, iar înlăturarea sa de către poate avea loc numai atunci când se consideră că aceasta vine în contradicţie cu normele europene în materia drepturilor omului.
Astfel, instanţele de fond au făcut o corectă aplicare a principiului de drept menţionat, „specialia generalibus derogant", aplicând criteriile de preferinţă pe care le prevede legea internă, acordând prioritate legii speciale, respectiv criteriilor de preferabilitate în compararea titlurilor la care se referă art. 18 lit. c) şi art. 20 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001.
În condiţiile în care legea specială nu ar fi prevăzut că fostului proprietar i se vor acorda numai măsuri reparatorii prin echivalent în situaţia în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale, puteau fi aplicate dispoziţiile dreptului comun, reprezentat de art. 480 C. civ., invocate de reclamante.
Astfel fiind, apar ca nefondate criticile recurentelor privind respingerea implicită a acţiunii ca inadmisibilă pe calea dreptului comun, a încălcării principiului disponibilităţii procesuale şi comiterea unei denegări de dreptate, contrară art. 3 C. civ.
Respingerea acţiunii în revendicare nu este motivată contradictoriu, deoarece recunoaşterea existenţei unui bun în sensul Convenţiei în patrimoniul reclamantelor nu înseamnă automat şi admiterea acţiunii în revendicare în favoarea lor, cunoscând fiind că de esenţa acţiunii în revendicare este existenţa a două titluri de proprietate care dovedesc existenţa bunului în patrimoniul ambelor părţi, urmând ca, după aplicarea criteriilor de preferabilitate, să se stabilească în patrimoniul cui rămâne bunul. Prin urmare, dispoziţiile de protecţie ale bunului în acţiunea în revendicare sunt cele care stabilesc criteriile de preferabilitate, iar aplicarea lor face ca o parte să piardă bunul, iar alta să îşi consolideze dreptul asupra acestuia.
Faptul că prin legea specială s-a stabilit ca, atunci când bunul a fost vândut cu respectarea Legii nr. 112/1995, fostul proprietar să nu mai poată beneficia de restituirea în natură a acestuia, constituie un criteriu de preferabilitate instituit de legea specială în favoarea acestuia, în considerarea necesităţii menţinerii stabilităţii circuitului civil.
Reclamantele aveau posibilitatea să conteste valabilitatea acestui contract şi buna-credinţă a cumpărătorului în termenul legal, însă nu au făcut-o, motiv pentru care nu mai pot pune în discuţie aceste aspecte pe calea acţiunii în revendicare.
Acordarea preferabilităţii titlului chiriaşului-cumpărător raportat la buna lui credinţă nu constituie o motivare contradictorie în raport de criteriile de preferinţă prevăzute de dreptul comun cât timp art. 480 C. civ. este înlăturat de la aplicare de legea specială, pentru motivele menţionate anterior.
Făcându-se aplicarea principiului derogării legii speciale de la legea generală şi aplicării sale cu prioritate, instanţa de apel a înlăturat corect art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materie de revendicare, astfel încât sunt nefondate toate criticile privind nelegalitatea înlăturării de la aplicare a regulilor de drept comun din materia comparării titlurilor.
Nu este fondată nici critica de nelegalitate privind încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, de către instanţa de apel, deoarece acesta şi-a motivat hotărârea pe dispoziţii ale Legii nr. 1/2009, care nu era în vigoare la data introducerii acţiunii.
Această lege a intrat în vigoare pe parcursul soluţionării în primă instanţă a cererii, iar modificările pe care le-a adus Legii nr. 10/2001 puteau fi aplicate în cauză, în măsura în care se refereau la aspecte de procedură, căci numai în ceea ce priveşte măsurile de ordin material este aplicabil principiul tempus regit actum, în timp ce, pentru normele de procedură, se aplică regula că acestea sunt de imediată aplicabilitate.
Instanţa de apel a reţinut obligativitatea recurgerii la procedura Legii nr. 10/2001, aspect care este de imediată aplicabilitate, constituind o normă de procedură, în timp ce argumentul privind opozabilitatea contractului de vânzare-cumpărare al chiriaşului cumpărător a fost susţinut în principal în raport de prezumţia de proprietate pe care acesta o naşte în favoarea titularului său, iar numai în subsidiar s-a precizat că acest aspect îşi găseşte o consacrare expresă şi în Legea nr. 1/2009.
Verificând criticile privind interpretarea eronată pe care instanţa de apel ar fi dat-o efectelor hotărârilor C.E.D.O. în materia calificării noţiunii de „bun", Înalta Curte le apreciază ca nefondate.
Astfel, recurentele consideră că Legea nr. 10/2001 nu asigură o cale efectivă pentru repararea drepturilor încălcate, motiv pentru care, judecătorul intern poate înlătura aplicarea legii interne şi să dispună direct în temeiul prevederilor C.E.D.O. Mai mult, acestea apreciază că recunoaşterea legislativă a dreptului de proprietate preluat abuziv constituie un „bun actual" conform jurisprudenţei recente a C.E.D.O., interpretare care le îndreptăţeşte la restituirea în natură a bunului.
Înalta Curte constată că acest aspect a fost abordat în motivarea instanţei de apel, care a concluzionat că reţinerea în cauza Faimblat a caracterului iluzoriu al procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, se referă la neacordarea despăgubirilor într-un termen rezonabil, iar nu la contrarietatea prevederilor legii cu cele ale Convenţiei. Apare astfel ca nereală susţinerea recurentelor că instanţa de apel nu a analizat motivul de apel privind prevalenţa C.E.D.O., ca lege mai favorabilă, în raport cu legea internă.
Instanţa de apel nu a nesocotit nici Decizia în interesul Legii nr. 33/2007, deoarece nu a respins ca inadmisibilă, ci a judecat pe fond acţiunea în revendicare, tocmai pentru că procedura Legii nr. 10/2001 nu reglementează posibilitatea restituirii în natură a bunului decât în ipoteza în care acesta se află în patrimoniul unei unităţi deţinătoare, iar nu şi atunci când a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995. Apare astfel ca nefondată critica potrivit căreia s-a negat dreptul reclamantelor de acces la un tribunal pe motiv că nu au epuizat procedura administrativă a Legii nr. 10/2001.
Admisibilitatea acţiunii în revendicare nu presupune însă aplicarea dispoziţiilor de drept comun cât timp în legea specială sunt cuprinse şi alte prevederi, prin care se stabilesc limitări ale posibilităţii de restituire în natură a bunurilor, şi care exced procedurii administrative, aceasta ocupând numai unul din capitolele Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, făcând aplicarea criteriilor de preferinţă prevăzute de Legea nr. 10/2001, instanţele de fond nu au aplicat „criterii noi", ci criteriile impuse de legea specială, analizate şi cu referire la jurisprudenţa C.E.D.O. în cauzele Păduraru şi Raicu contra României, în care s-a apreciat că încălcarea obligaţiilor de către statul român privind reglementarea coerentă a măsurilor reparatorii nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate, prin suportarea pierderii bunului de către chiriaşul-cumpărător al cărui titlu de proprietate este valabil, fie pentru că nu a fost contestat, fie pentru că a fost considerat valabil încheiat printr-o hotărâre judecătorească.
Sub aspectul existenţei unui „bun actual" în patrimoniul reclamantelor prin simpla recunoaştere legislativă a preluării abuzive a acestuia, ceea ce ar permite, în opinia recurentelor, acordarea preferinţei dreptului lor în acţiunea în revendicare, prin aplicarea directă a prevederilor Convenţiei, Înalta Curte are în vedere jurisprudenţa C.E.D.O. exprimată de curând prin hotărârea pilot A.P. şi S. contra României din 12 octombrie 2010.
În considerentele acestei hotărâri s-a pornit de la recunoaşterea faptului că simpla constatare a nevalabilităţii titlului statului printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, chiar dacă nu a fost menţionată în dispozitivul unei hotărârii judecătoreşti irevocabile, fiind cuprinsă doar în considerente (cu atât mai mult atunci când este menţionată în dispozitiv), echivalează cu existenţa unei "valori patrimoniale" (în sensul autonom al sistemului convenţional) şi este determinantă pentru recunoaşterea indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamantului, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1 (Cauzele Străin, Păduraru şi Porţeanu şi, ulterior, afirmată explicit în Cauza Czaran şi Grofcsik contra României, hotărâre din 2 iunie 2009)
Ulterior, Curtea a apreciat însă că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a „interesului patrimonial" ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În cauza pilot s-a constatat că nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor A. şi P. în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de acestea, deşi toate constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament (paragr. 142-143)".
S-a mai reţinut că „simpla constatare judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, totuşi ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanţelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat, reiese că cerinţele legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparaţie, şi anume naţionalizarea ilegală a bunului şi dovada calităţii de moştenitor a fostului proprietar, erau întrunite, chiar dacă Primăria nu a emis o Decizia administrativă în sensul celor dispuse de instanţă (paragr. 145, 146)".
Prin urmare, recurentelor nu le este recunoscut de către Curtea europeană dreptul la restituirea în natură a bunului, chiar în situaţia în care, considerându-se că deţin o „valoare patrimonială", s-ar aplica direct prevederile Convenţiei prin înlăturarea prevederilor dreptului intern, deoarece ele nu deţin o dispoziţie sau o hotărâre prin care, în mod definitiv, să fi obţinut dreptul de a li se restitui apartamentul în litigiu, ceea ce ar transforma „valoare patrimonială" într-un „bun actual", ambele constituind accepţiuni ale noţiunii de "bun" care antrenează garanţiile art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Pentru prima oară Curtea europeană, deşi nu stabileşte criterii de preferabilitate în raport de care să fie soluţionată acţiunea în revendicare, afirmă explicit condiţia ca persoanele de la care imobilul a fost preluat abuziv să fi obţinut în dreptul intern o hotărâre prin care să se fi dispus restituirea în natură a bunului în favoarea lor, hotărâre care să le consfinţească posesia unui „bun actual" şi pe care să o opună titlului de proprietate invocat de proprietarul posesor. Adăugând această condiţie, simpla constatare a nevalabilităţii titlului statului printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, nu mai este suficientă fostului proprietar pentru a justifica îndreptăţirea la restituirea în natură a bunului, în calitate de deţinător al unei „valori patrimoniale".
Pentru aceste argumente, Înalta Curte apreciază că nu sunt incidente motivele de recurs invocate şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., vor fi obligate recurentele-reclamante la 3.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs către intimatul pârât T.B.C., constând în onorariu de avocat, conform chitanţei depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele I.J.H., M.L.N. şi M.A. împotriva Deciziei nr. 245/ A din 1 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurentele reclamante la 3500 lei cheltuieli de judecată în recurs către intimatul pârât T.B.C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5567/2011. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 5294/2011. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
