ICCJ. Decizia nr. 5159/2011. Civil. Obligaţie de a face. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.5159/2011
Dosar nr. 44025/3/2008
Şedinţa publică din 14 iunie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă:
Prin sentinţa civilă nr. 914 din 17 iunie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost anulată ca insuficient timbrată acţiunea precizată înaintată de reclamantul Judeţul Argeş prin Consiliul Judeţean Argeş, reţinându-se că sunt incidente dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul Consiliul Judeţean Argeş, iar prin Decizia civilă nr. 399 din 04 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis apelul reclamantului, s-a anulat hotărârea instanţei de fond şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanţă Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a civilă de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:
Reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile art. 2561 din OUG nr. 34/2006, privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de cesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, precum şi pe prevederile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
În soluţionarea apelului, instanţa a avut în vedere prevederile art. 255-2561 din OUG nr. 34/2006, în forma reglementată la data intentării cererii de chemare în judecată, respectiv 02 iulie 2008, norme juridice aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, cu respectarea cerinţelor de accesibilitate şi previzibilitate.
Cauza acţiunii o constituie exercitarea abuzivă a dreptului de a depune contestaţii în cadrul procedurii de achiziţii publice de către pârâtă.
Prin art. 255 alin. (1) din OUG nr. 34/2006, se stipulează în mod expres că persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, printr-un act al autorităţii contractante, cu încălcarea dispoziţiilor legale în materia achiziţiilor publice, are dreptul de a contesta actul respectiv pe cale administrativ jurisdicţională, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, sau în justiţie, în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.
De asemenea, prin art. 256 din OUG nr. 34/2006 se prevede că în vederea soluţionării contestaţiilor pe cale administrativ jurisdicţională, partea care se consideră vătămată are dreptul să se adreseze Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, cu respectarea prevederilor art. 270-272.
Reclamanta pretinde că, în faţa Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor şi a instanţelor judecătoreşti de contencios administrativ, pârâta şi-a exercitat, în mod abuziv, dreptul de contestare, instituit prin prevederile art. 255 şi 256 din OUG nr. 34/2006 privind achiziţiile publice.
Legiuitorul a prevăzut şi ipoteza exercitării abuzive a dreptului de a depune contestaţii, prin prevederile art. 2561 din aceeaşi Ordonanţă, de vreme ce, prin alin. (1) a prevăzut că „în cazul exercitării abuzive a dreptului de a depune contestaţii pe cale administrativ jurisdicţională, Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor poate sancţiona contestatorul, la cererea autorităţii contractante şi după emiterea deciziei privind soluţionarea contestaţiei".
Mai mult chiar, prin prevederile art. 2561, se stipulează în mod expres că exercitarea abuzivă a dreptului de a depune contestaţii în cadrul procedurii de atribuire, îndreptăţeşte autoritatea contractantă şi la măsuri reparatorii care, la solicitarea autorităţii contractante, pot fi acordate acesteia de către instanţele de judecată.
Din analiza sistematică şi logică juridică a dispoziţiilor art. 255-2561 din OUG nr. 34/2006, rezultă că, de vreme ce persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act al autorităţii contractante, cu încălcarea dispoziţiilor legale în materia achiziţiilor publice se poate adresa doar instanţei de contencios administrativ sau pe cale administrativ jurisdicţională, şi autoritatea contractantă, când constată exercitarea abuzivă a dreptului de a depune contestaţii, are dreptul de a se adresa aceleiaşi instanţe de judecată, competentă să judece şi contestaţiile în fond.
S-a mai reţinut că, chiar dacă prin dispoziţiile art. 2561 alin. (2) nu se indică în mod expres că instanţa de judecată competentă să soluţioneze cererea de exercitare abuzivă a dreptului de a depune contestaţii, ar fi instanţa de contencios administrativ, atâta vreme cât, contestaţiile persoanei vătămate şi exercitarea abuzivă a acestora, intră în sfera de competenţă administrativ jurisdicţională a instanţei de contencios administrativ şi măsurile reparatorii ce ar putea rezulta din exercitarea abuzivă a aceluiaşi drept, cad tot sub incidenţa şi competenţa de soluţionare a aceleiaşi instanţe de contencios.
Altfel, reţine instanţa de apel, s-ar încălca principiul conform căruia judecătorul acţiunii este şi judecătorul cererilor incidentale, ce conduce la ideea unităţii de jurisdicţie. Or, în speţă, reţine aceeaşi instanţă, cine ar putea înţelege mai bine raportul juridic pretins a fi încălcat, decât instanţa competentă să soluţioneze şi contestaţia.
Ca urmare, s-a reţinut competenţa instanţei de contencios administrativ în soluţionarea a litigiului şi s-a dispus trimiterea cauzei la secţia de contencios administrativ.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC L.I.I. SRL solicitând în temeiul art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel în vederea soluţionării celui de al doilea motiv de apel invocat de apelantă, referitor la timbraj.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte.
Se susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii faţă de obiectul dedus judecăţii şi faţă de faptul că prin încheierea de şedinţă din 13 octombrie 2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a, a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea dosarului în vederea repartizării lui la secţia civilă.
O altă critică vizează faptul că era incidenţă excepţia insuficienţei timbrării atât în faţa instanţei civile cât şi în faţa instanţei de contencios.
Se susţine astfel ca prin încălcarea dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ. s-a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii instanţei de apel.
În ce priveşte incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se susţine aplicarea greşită a dispoziţilor art. 2551 din OUG nr. 34/2006 cât şi ale Legii nr. 554/2004, întrucât cererea de chemare în judecată excede sferei de aplicabilitate a noţiunii de contencios administrativ în înţelesul Legii nr. 554/2004, câtă vreme acţiunea reclamantului vizează în realitate o acţiune în răspundere civilă delictuală într-un domeniu particular, cel al achiziţiilor publice.
În această idee se mai susţine încălcarea dispoziţiilor art. 286 alin. (1) din OUG nr. 34/2006, motiv pentru care se solicită admiterea recursului şi casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. Înalta Curte, reţine următoarele:
Obiectul dedus judecăţii vizează exercitarea abuzivă a dreptului de a depune contestaţii în cadrul procedurii de achiziţii publice de către pârâtă, fiind invocate ca temei de drept dispoziţiile art. 2561 din OUG nr. 34/2006, precum şi dispoziţiile Legii nr. 554/2004.
Or, faţă de obiectul dedus judecăţii, de temeiul de drept pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea, dispoziţiile art. 2561 din OUG nr. 34/2006 privind atribuirea contractului de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, precum şi în raport de dispoziţiile Legii nr. 554/2004, instanţa de apel a dat eficienţă nu numai principiului disponibilităţii, dar şi celui privind dreptul la un proces echitabil în condiţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Instanţa de apel a avut în vedere prevederile art. 255 şi 2561 din OUG nr. 34/2006 în forma existentă la data intentării acţiunii respectiv la 02 iulie 2008, norme aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.
Scoaterea cauzei de pe rolul secţiei de contencios în prima fază şi trimiterea ei la secţia civilă a aceluiaşi Tribunal, nu a echivalat şi nici nu a constituit o declinare de competenţă, în condiţiile în care obiectul dedus judecăţii intră în sfera noţiunii de contencios administrativ, prevăzut de art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004, raportat la dispoziţiile legale sus-evocate, ce constituie temeiul de drept al acţiunii.
Art. 255 din OUG nr. 34/2006 privind achiziţiile publice prevede că persoana care se consideră vătămată într-un drept şi într-un interes legitim printr-un act al autorităţii contractante cu încălcarea dispoziţiilor legale în materia achiziţiilor publice, are dreptul de a contesta actul respectiv pe cale administrativ jurisdicţională în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă sau în justiţie în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Excepţia nelegalei timbrări a acţiunii în contencios administrativ urmează a fi ridicată în faţa instanţei competente material, respectiv a instanţei de contencios.
Din perspectiva celor expuse, nici una din criticile rcurentei nu sunt fondate şi nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC L.I.I. SRL împotriva deciziei nr. 399A din 04 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5182/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 5161/2011. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
