ICCJ. Decizia nr. 5182/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5182/2011
Dosar nr.1141/122/2009
Şedinţa publică din 15 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Giurgiu, prin sentinţa civilă nr. 217 din 30 noiembrie 2009, a admis în parte acţiunea, obligând pârâtul să plătească reclamantului suma de 30.000 euro echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de daune morale şi la 1.000 RON cheltuieli de judecată.
În considerentele sentinţei s-a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 şi art. 998 C. civ., fiind probată condamnarea cu caracter politic pentru una din faptele prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, a executat 16 luni de detenţie la o vârstă tânără, care a cauzat reclamantului un evident prejudiciu moral, prin lipsirea de libertate, expunerea la suferinţă publică, împiedicându-l să ducă o viaţă normală.
S-a mai reţinut că s-a dovedit că ulterior graţierii şi punerii în libertate, reclamantul a fost supravegheat în formula notei informative, ceea ce echivalează unui comportament abuziv al autorităţii, de natură a aduce atingere dreptului la demnitate.
În ceea ce priveşte suferinţele cauzate în regimul de detenţie, astfel cum s-a invocat prin cererea de chemare în judecată, s-a constatat că nu s-au adus dovezi concrete, în sensul unor afecţiuni medicale sau supunerii la tratamente inumane, nefiind însă contestabilă suferinţa psihică suportată datorită izolării în închisorile comuniste şi intensitatea acesteia la o vârstă tânără, la care reclamantul a debutat în cariera profesională.
Tribunalul a înlăturat apărarea pârâtei, în sensul că graţierea restului de pedeapsă reprezintă o reparaţie morală, întrucât graţierea nu a înlăturat consecinţele negative ale suportării regimului de detenţie, iar în privinţa carierii profesionale, a apreciat că reclamantului i s-a lezat dreptul la afirmare socială prin continuarea muncii.
Prin Decizia nr. 532A din 04 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a dispus respingerea apelului declarat de reclamantul P.M., împotriva sentinţei civile nr. 217 din 30 noiembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Giurgiu, secţia civilă, ca nefondat.
A fost admis apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Giurgiu, împotriva aceleiaşi sentinţe şi s-a dispus desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceeaşi instanţe.
Curtea a respins apelul formulat de reclamant, apreciind cuantumul despăgubirilor morale acordate ca fiind echitabil şi just în raport cu suferinţele îndurate atât în perioada detenţiei, cât şi ulterior acestei perioade.
Deşi suferinţele morale nu pot fi cuantificate, ele reprezentând atitudinea subiectivă personală a fiecărui individ, în raport cu realitatea înconjurătoare, este necesar ca la aprecierea compensaţiilor acordate cu acest titlu să se respecte un just echilibru al realităţilor.
Din această perspectivă, suma de 30.000 euro nu este o sumă derizorie, ea reprezentând o reparaţie mai mult decât echitabilă pentru societatea românească.
Apelul formulat de pârât a fost admis, pe considerentul neparticipării procurorului la judecata cauzei, ceea ce atrage desfiinţarea sentinţei şi trimiterea ei spre rejudecare, potrivit dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
Deşi s-a susţinut în cauză o distincţie netă între dispoziţiile art. 4 şi art. 5 din Decretul nr. 221/2009, vis-a-vis de ipotezele privind faptele care constituie condamnări cu caracter politic, singurele dispoziţii de procedură care privesc părţile din proces şi competenţa de soluţionare a cauzei, sunt cele prevăzute la art. 4 alin. (4) şi (5) din actul sus-menţionat.
Aceste dispoziţii se referă atât la sesizarea instanţei, cât şi la participanţii din proces şi a reprezentării acestora, stabilind şi competenţa de soluţionare a cauzei.
În art. 5 alin. (2) nu se mai reiau aceste dispoziţii, făcându-se doar menţiunea în privinţa hotărârilor judecătoreşti pronunţate în temeiul prevederilor art. 1 lit. a) şi b) că sunt puse în executare de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţiile Generale ale Finanţelor Publice Judeţene, respectiv a Municipiului Bucureşti.
Legea nr. 221/2009 trebuie privit ca un tot unitar, dispoziţiile sale referitoare la procedura de soluţionare a acestor cauze neputând fi interpretată diferit în funcţie de ipotezele distincte faţă de dreptul subiectiv reglementat, întrucât o interpretare per a contrario ar însemna ca pentru cererile ce se încadrează în art. 5 alin. (1) să nu fie stabilită competenţa de soluţionare a cauzei ori calitatea procesuală pasivă şi reprezentarea respectivei părţi în proces.
Pe de altă parte, trebuie avut în vedere şi caracterul special al acestui act normativ, de reparaţie morală cu consecinţa obligării statului la plata unor despăgubiri, intenţia legiuitorului fiind aceea de ocrotire a unui interes general, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, ceea ce face necesară participarea procurorului în aceste cauze civile.
Astfel fiind, Curtea a respins ca nefondat apelul formulat de reclamant, şi a admis apelul formulat de pârât, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a cărui dezvoltare vizează următoarele critici.
Adresa Ministerului Justiţiei – Direcţia instanţelor militare atestă că reclamantul a fost condamnat la închisoare corecţională pentru infracţiunea de omisiune a denunţării prevăzute de art. 228 C. pen. din anul 1936.
Prin urmare, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, condamnarea suferită de reclamant, constituie de drept condamnare cu caracter politic, nemaifiind necesară constatarea caracterului politic al acesteia de către instanţa de judecată învestită cu judecata cererii de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 221/2009 reglementează situaţia persoanelor condamnate pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) din Lege şi consacră posibilitatea învestirii instanţei cu cereri privind constatarea caracterului politic al condamnării, ultimul alin. al aceluiaşi text (art. 4 din Legea nr. 221/2009) impunând participarea obligatorie a procurorului la judecata acestor cereri.
Prin urmare doar în acest caz este obligatoriu participarea procurorului, situaţie neincidentă în cauză datorită petitului cererii şi a caracterului politic de drept a condamnării suferite de reclamant.
Chiar şi în situaţia în care participarea procurorului ar fi fost obligatorie la judecata cauzei în fond, soluţia pronunţată de instanţa de apel rămâne greşită, deoarece de ordine publică fiind, excepţia analizată ar fi trebuit să conducă la admiterea ambelor apeluri.
Pe de altă parte, niciuna din ipotezele art. 297 alin. (1) C. proc. civ. nu este incidentă în cauză, corespunzător art. 297 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ., care ar fi obligat instanţa de apel să judece cauza în fond.
Solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
Examinând recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, instanţa reţine următoarele:
Dacă prin art. 4 din Legea nr. 221/2009, legiuitorul a prevăzut expres participarea procurorului doar în cazul acţiunilor prevăzute de acest text, şi prin trimitere expresă şi în cazul celor reglementate prin art. 1 alin. (3) din aceeaşi Lege, nu se poate presupune că intenţia legiuitorului a fost ca procurorul să participe obligatoriu la toate categoriile de acţiuni vizate de lege, printr-o interpretare denumită de instanţă per a contrario care de fapt nu este o metodă de interpretare ci o regulă argumentativă care aparţine interpretării logice. Argumentul per a contrario se întemeiază pe principiul de logică potrivit cu care atunci când se afirmă ceva şi se neagă contrariul. În cauză operează interpretarea sistematică, iar interpretarea normei juridice a art. 4 din Lege care impune participarea obligatorie a procurorului, se coroborează cu art. 1 alin. (3) care face trimitere expresă la acelaşi text, ceea ce înseamnă că în cazul acţiunilor reglementate de art. 1 alin. (3) şi art. 4 din Lege, participarea procurorului este obligatorie.
Argumentul per a contrario a fost folosit greşit de instanţă din moment ce nu a dus la stabilirea participării obligatorii sau nu a procurorului la judecată în cazul tuturor acţiunilor reglementate de lege, concluzia vizând competenţa, calitatea procesuală pasivă şi reprezentarea părţilor în proces fiind atât eronată, cât şi străină în raport cu excepţia de soluţionat.
Mai mult, soluţia pe fond a cauzei în condiţiile în care s-a reţinut chiar şi greşit existenţa unei excepţii de ordine publică care viza alcătuirea completului de fond fără procuror, nu permitea validarea hotărârii considerate nelegale în privinţa reclamantului a cărui cerere de apel a soluţionat-o pe fond, şi desfiinţarea ei în privinţa pârâtului cu trimitere sore rejudecare pentru reluarea judecăţii într-un complet alcătuit cu procuror.
În realitate, acţiunea în daune întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009 nu dispune participarea obligatorie a procurorului, iar instanţa de apel trebuia să judece cauza în fond.
Faţă de cele reţinute, recursul formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este întemeiat şi urmează a fi admis în temeiul art. 312 C. proc. civ.
Se va casa Decizia instanţei de apel cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei nr. 532A din 04 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5162/2011. Civil. Drepturi băneşti.... | ICCJ. Decizia nr. 5159/2011. Civil. Obligaţie de a face. Recurs → |
|---|
