ICCJ. Decizia nr. 5157/2011. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.5157/2011
Dosar nr. 25346/3/2008
Şedinţa publică din 14 iunie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
1.Instanţa de fond.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 42 din 19 ianuarie 2010 a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta M.E. şi M.A. împotriva pârâţilor P.I. şi Ministerul Justiţiei pentru obligarea acestora la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de despăgubiri materiale reprezentând sporul valorii de circulaţie a unui apartament cu trei camere situat în Bucureşti Şoseaua M.B., precum şi a sumei de 50.000 euro cu titlu de daune morale.
Prin încheieri interlocutorii s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei (din 13 ianuarie 2010) şi au fost respinse excepţiile de netimbrare a acţiunii, inadmisibilitatea acţiunii şi prescripţia dreptului la acţiune (din 05 mai 2009).
Tribunalul a reţinut în esenţă următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1173 din 16 iulie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 1351/2003 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, pârâta a fost condamnată în baza art. 349 C. pen., raportat la art. 63 alin. (3) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) la plata unei amenzi penale în cuantumul de 10.000.000 ROL.
Prin aceiaşi sentinţă s-a admis în parte acţiunea civilă, pârâta fiind obligată în solidar cu Ministerul Justiţiei la plata următoarelor sume de bani cu titlu de despăgubiri: 6.891 dolari SUA, reprezentând preţul menţionat în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. AA/1997; 9.425.000 ROL, reprezentând contravaloarea taxelor de timbru şi a onorariilor de avocat din procesele civile având ca obiect imobilul şi respectiv, 80.000.000 ROL, reprezentând daune morale.
Împotriva acestei sentinţe, atât pârâta, cât şi Ministerul Justiţiei au declarat apel, iar prin Decizia penală nr. 172/2004 Tribunalul Bucureşti, secţia a I-a penală, a admis apelurile, a desfiinţat în totalitate sentinţa atacată, iar pe fond în temeiul art. 333 pct. 1 C. proc. pen. a restituit cauza organului de cercetare penală pentru completarea urmăririi penale.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, recurs ce a fost respins la Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Decizia penală nr. 872/2004.
În urma completării urmăririi penale a fost întocmit un nou rechizitoriu sub nr. 3845/P/2006 în data de 18 decembrie 2007 prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de pârâtă pentru infracţiunile prevăzute de art. 246 alin. (1), art. 289 alin. (2) şi art. 290 alin. (1) C. pen., deoarece s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, de punere în mişcare a acţiunii penale şi de trimitere în judecată a inculpaţilor P.A. şi P.V.
Prin acelaşi rechizitoriu s-a reţinut că soţia supravieţuitoare a lui M.S.C. s-a constituit parte civilă cu suma de 14.500 dolari SUA, iar în faţa instanţei s-a constituit parte civilă cu aceeaşi sumă, precum şi cu sumele de 100.000.000 ROL, reprezentând cheltuielile efectuate de-a lungul procesului, respectiv 500.000.000 ROL daune morale.
Tribunalul a constatat că acţiunea reclamantelor întemeiată pe dispoz. art. 19 C. proc. pen., este neîntemeiată, deoarece aceste prevederi nu se aplică în speţă.
Potrivit dispoziţiilor art. 19 C. proc. pen., persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă, în procesul penal, poate introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea pagubei materiale şi a daunelor materiale pricinuite prin infracţiune.
Această ipoteză nu se aplică în speţă având în vedere că în dosarul penal, reclamantele s-au constituit părţi civile încă din faza de urmărire penală, astfel cum rezultă din rechizitoriile şi sentinţele penale depuse la dosarul cauzei.
Potrivit alin. (2) din acelaşi text de lege, judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale, ipoteză care de asemenea nu se regăseşte în cauză, deoarece reclamantele nu au formulat mai întâi acţiune civilă care să se fi suspendat până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.
De asemenea, poate să pornească acţiune în faţa instanţei civile, persoana vătămată care s-a constituit parte civilă sau pentru care s-a pornit din oficiu acţiunea civilă în procesul penal, dar acesta a fost suspendat - alin. (3) din acelaşi text de lege.
În speţa de faţă, procesul penal faţă de pârâta P.I. nu a fost suspendat, ci s-a terminat o dată cu ordonanţa prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale.
Alin. (4) al aceluiaşi art. de lege prevede că persoana vătămată care a pornit acţiunea în faţa instanţei civile poate să părăsească această instanţă şi să se adreseze organului de urmărire penală sau instanţa de judecată, dacă punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior, sau procesul penal a fost reluat după suspendare. Părăsirea instanţei civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunţat chiar o hotărâre, chiar nedefinitivă.
S-a observat că nici această ipoteză nu se regăseşte în speţă, având în vedere, pe de o parte faptul că acţiunea nu a fost pornită în faţa unei instanţe civile, iar pe de altă parte, faptul că punerea în mişcare a acţiunii penale nu a avut loc ulterior pornirii acţiunii civile şi nici procesul penal nu a fost suspendat.
S-a constatat ca nu sunt aplicabile în cauză nici dispoz. art. 998-999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală în cazul producerii unui prejudiciu ca urmare săvârşirii unei infracţiuni, nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale.
Nu s-a putut reţine vinovăţia pârâtei chiar şi în forma cea mai simplă. Nu s-a putut reţine culpa pârâtei, la stabilirea vreunui prejudiciu, câtă vreme în Decizia penală nr. 172 din 02 februarie 2004 a Tribunalului Bucureşti, s-a constatat lipsa atribuţiilor strict evidenţiate într-un ordin de serviciu emis de preşedintele instanţei, lipsa de claritate cu privire la data care s-a început eliberarea certificatelor de sarcini de către grefieri, inexistenţa unei date pentru confirmarea registrelor şi înlocuirea fişelor de atribuţii prin ordin de serviciu, pentru fiecare grefier, precum şi lipsa unor dovezi pentru întocmirea proceselor de predare-primire a eventualelor registre.
2. Instanţa de apel.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 367-A din 14 iunie 2010 a admis excepţia de tardivitate a cererii cu care a fost sesizată şi a respins apelul ca tardiv introdus.
În considerentele acestei decizii, Curtea de Apel a reţinut că la 17 martie 2010, reclamantele au declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 42 din 19 ianuarie 2010 a Tribunalului Bucureşti pe care au criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie fără să indice un temei de drept.
Instanţa de apel a soluţionat conform art. 134 C. proc. civ. excepţia de tardivitate a formulării apelului, excepţie invocată de intimata-pârâtă.
S-au reţinut dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii. Nerespectarea acelui termen atrage sancţiunea prevăzută de art. 103 C. proc. civ., decăderea.
În raport de aceste dispoziţii s-a constatat că declararea apelului la 17 martie 2010 s-a făcut cu depăşirea termenului de 15 zile legal prevăzut.
3. Recursul.
Împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti reclamantele au declarat recurs care a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la art. 219-316 şi art. 86 pct. 3 C. proc. civ.
Criticile în fapt s-au referit la greşita admitere de către instanţa de apel a excepţiei de tardivitate a apelului considerând, potrivit dovezilor de comunicare, că sentinţa Tribunalului a fost primită la 24 februarie 2010.
Reclamantele au arătat că cererea de apel a fost însoţită de dovada datei de primire a sentinţei, dată în raport de care cererea de apel a fost depusă în termenul legal, trimis la instanţă prin poştă, conform scrisorii recomandate cu care acesta a fost înaintat către instanţa de fond.
S-a criticat în concluzie aprecierea eronată a instanţei de apel care nu s-a raportat la dovada de primire anexată (data de pe aceasta) singura care poate fi luată în consideraţie şi anume data poştei.
Intimata-pârâtă a formulat la 05 mai 2010 o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, în raport de împrejurarea că instanţa de apel a respectat dispoziţiile art. 284 alin. (1) C. proc. civ. care indică termenul legal de apel.
4. Analiza instanţei de recurs.
Examinând Decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocat, conform criticilor formulate, constată că aceasta este legală şi temeinică.
Recursul a fost respins pentru considerentul ce urmează:
Din analiza documentelor dosarului Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, se constată că sentinţa civilă nr. 42 din 19 ianuarie 2010 a acestei instanţe a fost comunicată reclamantelor M.E. şi M.A. cu domiciliul ales indicat la cabinetul avocat G.B. la 24 februarie 2010.
În acest sens sunt dovezile de comunicare şi primire a hotărârii dovezi semnate pentru primire, semnatarul indicând şi seria actului de identitate.
Apelul a fost transmis cu poşta la Tribunalul Bucureşti.
Instanţa de apel a reţinut ca dată a poştei aplicate pe plic, data de 17 martie 2010 confirmată şi de adresa aflată în dosar.
Se constată însă că data din ştampila aplicată de Poşta Română pe documentul (plicul) aflat în dosarul Curţii de Apel este 15 martie 2010 şi nu 17 martie 2010, cum se afirmă în adresa din 20 mai 2010 trimisă de Compania Naţională Poşta Română, Oficiul Poştal Bucureşti nr. X, la solicitarea Curţii de Apel Bucureşti pentru lămurirea datei de expediere prin poştă a documentului, destinat Tribunalului Bucureşti şi având ca expeditor cabinetul avocat G.B. din Bucureşti.
În adresa Poştei se comunică faptul că instituţia se află în „imposibilitatea de a stabili existenţa pe plicul recomandatei, a ştampilei de zi a Oficiului Poştal nr. X, aplicată eronat cu data de 05 martie 2010, în loc de 17 martie 2010 data prezentării, eroarea putând fi explicată prin neverificarea imprimării ştampilei aplicate".
Ca urmare, în mod corect instanţa de apel s-a raportat la data de pe plic şi nu la o pretinsă dată de primire care nu a putut fi dovedită.
Cele două repere, în analiza termenului de 15 zile prevăzut de art. 284 C. proc. civ. pentru declanşarea acestei căi de atac sunt aşadar 24 februarie 2010, data comunicării hotărârii şi respectiv, 15 martie 2010 data transmiterii apelului prin poştă (conform ştampilei de pe plic).
Instanţa de apel s-a raportat ca dată de depunere a apelului la instanţă la 17 martie 2010, şi nu 15 martie 2010 cum se remarcă pe plic .
Această raportare nu schimbă soluţia, instanţa făcând corect aprecierea că recursul este tardiv introdus.
Termenul de 15 zile este depăşit şi în raport de data de 15 martie 2010.
Termenul de 15 zile calculat potrivit art. 101 alin. (1) C. proc. civ. având ca punct de plecare 24 februarie 2010, fără numărarea celor două zile exceptate (dias ad quem şi dias ad quo) şi având în vedere că în anul 2010, luna februarie a avut 28 de zile, s-a împlinit în ziua de 12 martie 2010 într-o zi de vineri, aceasta fiind, în cazul de speţă, ultima zi legală pentru depunerea apelului.
Pe cale de consecinţă, în mod legal instanţa de apel a respins ca tardiv formulată cererea de apel a reclamantei.
Constatând că în cauză nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care să impună modificarea deciziei Curţii de Apel, în temeiul art. 312 C. proc. civ. s-a respins ca nefondat recursul cu consecinţa păstrării hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele M.E. şi M.A. împotriva deciziei nr. 367A din 14 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 14 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5154/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 5151/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
