ICCJ. Decizia nr. 5190/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.5190/2011
Dosar nr. 4975/2/2010
Şedinţa publică din 15 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele.
Prin sentinţa civilă nr. 1997F din 17 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, secţia cvilă, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul S.P.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut din conţinutul adresei din 12 februarie 1991 eliberată de Ministerul de Interne - Direcţia Secretariat, că reclamantul S.P. a fost dislocat la data de 23 iunie 1951 din zona frontierei de vest în baza deciziei nr. 200/1951, fixându-i-se domiciliu obligatoriu în comuna V.V., judeţul Ialomiţa. Măsura a fost aplicată întregii familii, respectiv S.D. (tata), S.A. (mama), S.N. (soră), S.V. (frate), S.V. (frate), S.P. (frate), S.V. (soră). Prin Decizia nr. 6100 din 27 iulie 1955 s-au ridicat restricţiile domiciliare.
Tribunalul a reţinut conform art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009: (1). Persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3). Cererea poate fi introdusă şi după decesul persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripţia căruia domiciliază persoana interesată; (2) Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
Rezultă deci că măsura luată împotriva reclamantului constituie o măsură administrativă cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 3 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel încât nu mai este necesară constatarea caracterului politic al măsurii adrninistrative, alin. (2) al art. 4 excluzând cazurile care se încadrează în art. 3.
În ceea ce priveşte constatarea caracterului politic al condamnării, Tribunalul a constatat că reclamantul nu a suferit o condamnare, ci doar a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic.
Referitor la capătul de cerere privind obligarea Statului Român la plata sumei de 220.000 RON, Tribunalul a constatat că potrivit art. 5 din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, fie „a": obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (s.n.). La stabilirea cuantumul despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi al OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, fie „b": acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare, fie: repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.
Rezultă deci că despăgubirile se acordă doar în cazul condamnărilor, şi sunt echivalentul prejudiciului moral suferit prin condamnare, conform pct. a de la art. 5.
Tribunalul a reţinut faptul că reclamantul nu a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic şi nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Curtea a constatat că apelul reclamantului declarat împotriva acestei hotărâri nu este fondat.
Prin OUG nr. 62/2010 publicat în M. Of din 01 iulie 2010, dispoziţiile Legii nr. 221/2009 au fost modificate şi completate limitându-se sumele ce pot fi acordate cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
La art. I pct. 1 lit. a) din OUG nr. 62/2010, se stipulează odată cu stabilirea cuantumului ce poate fi acordat persoanei care a suferit condamnarea cu caracter politic, că beneficiază de acordarea de despăgubiri şi persoana care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Din adresa din 12 februarie 1991 a Ministerului de Interne, rezultă că reclamantul a avut domiciliu obligatoriu în comuna V.V., judeţ Ialomiţa în baza decizii nr. 200/1951, restricţiile fiind ridicate la 27 iulie 1955.
Pentru acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral, legea stabileşte nişte criterii în art. 5 alin. (11), pe care reclamantul avea obligaţia să le probeze, însă acesta nu s-a prezentat în instanţă pentru a-şi formula apărări, astfel încât, nu se cunoaşte dacă până la acest moment, reclamantul nu a mai beneficiat de alte măsuri reparatorii acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990.
Contrar susţinerilor apelantului, caracterul politic al condamnării rezultă din considerentele hotărârii atacate.
Ca urmare, prin Decizia civilă nr. 538 din 22 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus respingerea ca nefondat a apelului declarat de apelantul-reclamant S.P. împotriva sentinţei civile nr. 1997F din 17 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul criticând-o pentru următoarele aspecte:
A probat în cauză măsurile administrative abuzive luate asupra persoanei sale pe considerente etnice, soldate cu stabilirea domiciliului obligatoriu pe o perioadă de 4 ani şi 2 luni şi prin urmare este îndreptăţit la daune morale pentru atingerea adusă existenţei sale fizice, sănătăţii, insecurităţii morale şi corporale, precum şi la sentimentele de cinste, onoare şi prestigiu.
Consecinţă a acestor încălcări, a încercat un sentiment de neputinţă, incertitudine şi disperare precum şi de frustrare (în faţa autorităţilor fiind inferiorizaţi, condamnaţi la deportare fără judecată, discriminaţi etnic, încălcarea dreptului de proprietate prin abandonarea tuturor bunurilor, încălcarea dreptului la libertatea de mişcare, periclitarea sănătăţii lor).
Toate aceste prejudicii nu au fost reparate, şi în consecinţă solicită un echivalent valoric în sumă de 150,00 euro, în temeiul Decretului nr. 221/2009, art. 5 şi 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Solicită judecarea cauzei în lipsă.
Intimata a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului.
Examinând cererea de recurs instanţa reţine următoarele:
Acţiunea reclamantului viza constarea caracterului politic a măsurilor administrative la care a fost supus şi obligarea la despăgubiri, acţiune situată manifest sub auspiciile art. 4 alin. (2) corelat cu art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, situaţie în care reclamantul are dreptul de a primi despăgubiri conform art. 5 alin. (1) din aceeaşi Lege.
În aceste condiţii, este greşit procedeul instanţei de apel de a reţine îndrituirea la despăgubiri a reclamantului în condiţiile în care instanţa de fond a respins cererea reclamantului ca neavând dreptul la despăgubiri, nepronunţându-se pe fond.
Pe de altă parte, dovedirea sau nu de către reclamant a împrejurării dacă a beneficiat sau nu de alte măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 118/1990 nu este de natură a exclude stabilirea cuantumului despăgubirilor din moment ce acestea constituie doar un criteriu de apreciere a întinderii daunelor şi nu exclusiv ori exhaustiv aşa cum a reţinut instanţa de apel.
Faţă de cele reţinute, instanţa reţine că în cauză sunt incidente disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa urmând a admite în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul formulat de parte, şi a casa Decizia instanţei de apel şi sentinţa primei instanţe cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe pentru soluţionarea fondului cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul S.P. împotriva deciziei nr. 538A din 22 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia atacată precum şi sentinţa civilă nr. 1997F din 17 decembrie 2009 a Tribunalului Ialomiţa şi trimite cauza spre rejudecare acestei din urmă instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5194/2011. Civil. Completare/lămurire... | ICCJ. Decizia nr. 5186/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
