ICCJ. Decizia nr. 5217/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.5217/2011
Dosar nr. 5886/2/2010
Şedinţa publică din 16 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 25 martie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 9576/3/2008, reclamanta B.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, să se constate calitatea sa de persoană îndreptăţită, în sensul Legii nr. 10/2001, la o cotă de 1/2 din parcelele de teren cu nr. top. AA şi BB Timişoara, iar pârâta să fie obligată să soluţioneze notificarea sa privitoare la aceste terenuri.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
În fapt, reclamanta a arătat că în anul 2001 a înregistrat la Primăria Timişoara o notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001 privind imobilul situat în strada I.N. din Timişoara (care cuprinde şi terenurile solicitate prin acţiune).
Notificarea a fost declinată în luna februarie 2006 pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, dar aceasta nu a soluţionat-o nici până la data introducerii acţiunii.
Reclamanta a mai arătat că, prin sentinţa nr. 1159bis din 19 octombrie 2004, irevocabilă, Tribunalul Timiş i-a recunoscut calitatea de persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001 şi a obligat Primăria Timişoara la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Cu toate că pârâta a fost pusă în întârziere conform pct. 23.1 alin. (3) din HG nr. 498/2003, aceasta nu a respectat termenul de 60 de zile stabilit de Legea nr. 10/2001 pentru a răspunde la notificare.
La data de 21 aprilie 2008, reclamanta şi-a precizat acţiunea învederând că solicită soluţionarea pe fond a notificării şi pronunţarea unei sentinţe care să conţină propunerea de acordare de despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, iar în subsidiar constatarea că este persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001 şi obligarea pârâtului să soluţioneze notificarea.
Prin sentinţa civilă nr. 156 din 10 februarie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea şi a constatat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în echivalent constând în despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul a reţinut că prin notificarea înregistrată la B.E.J. S.T. din 15 mai 2001, reclamanta a solicitat Primăriei Timişoara restituirea în natură a cotei de 1/2 din parcelele de teren cu nr. top. AA şi BB Timişoara, înscrise în CF colectivă XX, învederând totodată că pe aceste parcele, în anul 1980, a fost construit un bloc de locuinţe.
S-a mai reţinut că notificarea a fost înaintată de Primăria Timişoara către pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, unde a fost înregistrată din 20 februarie 2006, aceasta nesoluţionând-o în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, situaţie faţă de care, constatând refuzul nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate şi în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, a soluţionat pe fond acţiunea potrivit celor statuate de Decizia nr.XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţii unite.
A.S. şi A.S. au fost proprietarii tabulari ai imobilului situat în Timişoara, strada I.N., înscris în CF colectivă nr. ZZ, compus din tren şi construcţii, imobil preluat în baza Decretului nr. 92/1950. Ulterior, imobilele cu nr. top. CC şi DD au fost dezlipite din cartea funciară menţionată şi dezmembrate, parcelele nr. top. AA (teren 784 m.p.) şi BB (teren 63 m.p.), care fac obiectul cauzei de faţă, fiind transcrise în CF nr. XX.
Prin Decizia civilă nr. 5973 din 16 octombrie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 3273/1/2008 s-a stabilit cu putere de lucru judecat că reclamanta B.E. are calitatea de moştenitor a proprietarilor tabulari A.S. şi A.S.
Instanţa a constatat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită [în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată] la acordarea de măsuri reparatorii pentru parcelele top. AA şi BB înscrise în CF nr. XX, Timişoara, preluate de la autorii săi în mod abuziv, în baza Decretului nr. 92/1950, conform art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 republicată, fiind îndreptăţită la măsuri reparatorii, conform art. 1 şi 7 din acelaşi act normativ.
În ceea ce priveşte tipul de măsuri reparatorii care se vor acorda, s-a reţinut că parcelele sunt ocupate de un bloc de locuinţe, fiind imposibilă restituirea în natură, astfel încât, conform art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se vor acorda în echivalent potrivit procedurii prevăzute de Titlul nr. VII din Legea nr. 247/2005.
Capătul ce cerere subsidiar, privind obligarea pârâtului la soluţionarea notificării a fost respins ca urmare a admiterii primului capăt de cerere.
Împotriva acestei sentinţe pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a formulat apel, respins prin Decizia nr. 533A din 21 septembrie 2010 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pârâta a susţinut că în mod greşit a fost admisă în parte acţiunea reclamantei, deoarece nu este în culpă, a dat dovadă de bună-credinţă solicitând reclamantei prin adresa din 22 iunie 2006 completarea dosarului şi nu se poate pronunţa cu privire la notificare în lipsa înscrisurilor care nu au fost depuse de reclamantă.
Prin Decizia nr. 533A din 21 septembrie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut că potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001 (art. 23 în numerotarea anterioară republicării) în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Acest text impune unităţii deţinătoare o obligaţie de a face, termenul prevăzut având caracter imperativ.
Prin Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, secţii unite, s-a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustifîcat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificare.
S-a mai reţinut că pârâta este în culpă pentru nesoluţionarea notificării din anul 2007 ceea ce echivalează cu un refuz ne justificat de a răspunde şi nu se poate apăra susţinând ca a solicitat reclamantei depunerea unor acte printr-o adresă emisă în 2006, deoarece reclamanta a arătat în mod expres că nu înţelege să depună actele solicitate şi a pus în întârziere pe pârâtă, solicitând ca în termen de 60 zile să îi fie soluţionată notificarea.
Împotriva acestei decizii pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a declarat recurs invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pârâta susţine că a depus eforturi pentru soluţionarea notificării, dând dovadă de bună-credinţă. Dosarul a fost înregistrat la Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului la data de 20 februarie 2006, fiind trimis de Primăria Municipiului Timişoara, fiind incomplet.
Prin adresa din 22 iunie 2006 a solicitat reclamantei documentele necesare pentru completarea dosarului.
Reclamanta nu a depus actele solicitate, iar pârâta arată că în lipsa acestora, a fost pusă în imposibilitatea emiterii deciziei.
Deşi instanţa de apel a reţinut acest aspect, a dat în mod greşit eficienţă art. 25 din Legea nr. 10/2001, considerând că pârâta a refuzat nejustificat soluţionarea notificării.
Recursul nu este fondat, şi va fi respins pentru următoarele considerente.
Termenul de 60 de zile este un termen imperativ. A considera altfel ar însemna a nu fi respectat caracterul reparator al Legii nr. 10/2001 şi finalitatea acestui act normativ.
Unitatea deţinătoare nu se poate prevala de faptul că urmare adresei din 22 iunie 2006 prin care a cerut completarea dosarului a aşteptat ca reclamanta să depună actele solicitate, căci nedepunerea actelor nu poate prelungi la nesfârşit termenul de soluţionare a notificării, care, aşa cum am arătat, este un termen imperativ.
Aceasta cu atât mai mult cu cât prin adresa aflată la dosarul de fond, reclamanta a pus în întârziere pe pârâtă conform pct. 23.1 alin. (3) din HG nr. 498/2003 solicitând ca în termen de 60 de zile să-i fie soluţionată notificarea, arătând că nu doreşte prelungirea acestui termen şi că înţelege să nu depună actele solicitate de pârâtă, ceea ce înseamnă că prorogarea termenului stabilit de lege pentru soluţionarea notificării nu operează.
Notificarea nu este soluţionată nici la data judecării dosarului de recurs, iar pârâta nu-şi poate invoca drept apărare propria culpă în nesoluţionarea notificării.
Aşa fiind, susţinerile recurentei contravin nu numai redactării imperative a textului art. 25 din Legea nr. 10/2001, ci şi naturii reparatorii a întregului act normativ.
Aşa cum s-a statuat în Decizia XX a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţii unite, din data de 19 martie 2007 în cazul când unitatea deţinătoare sau învestită cu soluţionarea notificării nu se pronunţă cu privire la notificare în termen de 60 de zile de la înregistrarea acesteia „se impune (...) ca instanţa învestită să evoce fondul în condiţiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. proc. civ. şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură". „Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei". În consecinţă, criticile recurentei constând în faptul că instanţa de apel a considerat că pârâta a refuzat nejustificat soluţionarea notificării şi a considerat lipsa răspunsului ca echivalând cu refuzul soluţionării notificării dând în mod greşit eficienţă art. 25 din Legea nr. 10/2001 nu pot fi primite.
Faţă de cele de mai sus şi dezlegarea de drept dată de Decizia citată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţii unite, pentru motivele de fapt şi de drept expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, împotriva deciziei nr. 533A din 21 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5219/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5197/2011. Civil → |
|---|
