ICCJ. Decizia nr. 5221/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5221/2011
Dosar nr. 405/3/2010
Şedinţa publică din 16 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 405/3/2010, reclamantul Ş.C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, solicitând acordarea sumei de 66.664 euro, echivalent în lei la data plăţii, la cursul oficial al B.N.R., cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în perioada 29 aprilie 1952–28 august 1955, ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic dispusă prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951.
În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, art. 998 şi 999 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 691 din 30 aprilie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 7.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, la cursul oficial al B.N.R., cu titlu de despăgubiri.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Bucureşti a reţinut că familia reclamantului a fost dislocată la data de 18 iunie 1951 în comuna B., judeţul Galaţi, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, din zona de vest. La 10 martie 1952, s-a născut şi reclamantul Ş.C. Prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955, s-au ridicat restricţiile domiciliare, la data de 28 august 1955.
În baza hotărârii din 15 mai 1991 emisă de Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului–Lege nr. 118/1990, reclamantul a beneficiat de măsurile reparatorii acordate de acest act normativ, respectiv perioada 3 ani şi 4 luni, pentru care a executat măsura domiciliului obligatoriu, a fost constituită ca vechime în muncă şi i s-a acordat o indemnizaţie lunară în cuantum de 676 RON, astfel încât, conform adresei din 9 aprilie 2010, emisă de Casa Locală de Pensii sector 2, totalul indemnizaţiilor lunare acordate reclamantului este în valoare de 35.419 RON, aferente perioadei 01 mai 1990–30 aprilie 2010. Totodată, reclamantului i s-a recunoscut şi calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, aşa cum rezultă din Deciziadin 1 noiembrie 2007.
Tribunalul a mai reţinut, că este de necontestat prejudiciul moral suferit de reclamant, prin luarea măsurii administrative cu caracter politic de dislocare şi stabilire a domiciliului obligatoriu, fiindu-i încălcate drepturile fundamentale ale copilului şi ale omului; că despăgubirile pe care instanţa le acordă pentru prejudiciul moral au ca obiect recunoaşterea faptului că încălcarea unui drept fundamental a cauzat un prejudiciu moral şi că ele sunt stabilite astfel încât să reflecte aproximativ gravitatea acestui prejudiciu; că despăgubirile nu urmăresc şi nu trebuie să urmărească furnizarea pentru reclamant, din motive de compasiune, a unui confort financiar ori a unei îmbogăţiri pe cheltuiala statului, în condiţiile în care nu există un barem specific vizând despăgubirile stabilite în cazurile condamnărilor cu caracter politic şi a măsurilor administrative asimilate acestora, şi că, în prezenta cauză, reclamantul nu a administrat probe din care să rezulte care au fost consecinţele luării măsurii administrative pe plan fizic şi psihic, şi în ce măsură i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. S-a conchis, că, în condiţiile în care, în cazul daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă în bani a acestora nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere raportat la elementele de fapt ale cauzei, suma de 7.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, reprezintă o reparaţie echitabilă şi suficientă a prejudiciului moral suferit de reclamant.
Prin Decizia civilă nr. 509A din 13 septembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul Ş.C., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
În ceea ce priveşte motivele de apel invocate de apelantul reclamant, s-a constatat că acestea sunt neîntemeiate, cuantumul daunelor acordate de judecătorul fondului fiind justificate prin încălcarea dreptului la libertate, onoare şi reputaţie şi, în acelaşi timp, având în vedere faptul că reclamantul a primit despăgubiri, pentru acelaşi motiv, în temeiul Decretului–Lege nr. 118/1990.
Pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, în lipsa unor criterii legale, fiecare speţă se raportează la specificul său concret determinat de situaţia de fapt, de durata măsurilor de constrângere, de efectul acestora, de apropierea sau depărtarea în timp a momentului la care se cer despăgubirile, de posibila destinaţie a acestora şi de potenţialul lor de a mai repara ceva din suferinţele îndurate de cel în cauză.
În speţă, măsura la care a fost supusă reclamantul a durat circa 3 ani şi a expirat în urmă cu aproape 55 ani. Este vădit că în aceste condiţii despăgubirile primite nu mai servesc unei eventuale reintegrări sociale ori a reparării unei imagini publice a reclamantului, ci exclusiv unor scopuri de natură personală, ca recunoaştere a unor abuzuri instituţionale suferite de reclamant, abuzuri asumate normativ de Statul Român şi care cu siguranţă nu îl îmbogăţesc pe reclamant.
Or, suma de 7.000 euro stabilită de judecătorul fondului vine să răspundă criteriilor şi consideraţiilor de mai sus.
Susţinerea apelantului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în sensul că despăgubirile morale se acordă doar în cazul condamnărilor, nu şi în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, a fost apreciată ca nefondată. Astfel, la data de 30 iunie 2010 a fost adoptată OUG nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009, prin care art. 5 alin. (1), lit. a) s-a modificat şi are următorul cuprins:
„a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:
1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic;
2. 5.000 de euro pentru soţul/soţia şi descendenţii de gradul I;
3. 2.500 de euro pentru descendenţii de gradul al II-lea;"
Conform dispoziţiilor art. II din OUG nr. 62/2010, dispoziţiile Legii nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate şi completate prin această ordonanţă de urgenţă, se aplică proceselor şi cererilor pentru a căror soluţionare nu a fost pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării sale în vigoare.
Astfel, raţionamentul apelantului în sensul că despăgubirile se acordă doar în cazul condamnărilor, conform pct. a de la art. 5, iar acţiunea nu ar fi întemeiată, deoarece reclamantul nu a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, reprezintă o interpretare restrictivă a textului de lege menţionat, modificarea legislativă prevăzând expres acordarea daunelor morale nu numai persoanelor condamnate, dar şi celor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
S-a reţinut, că susţinerea apelantului-pârât Ministerul Public în sensul că afirmaţia reclamantului potrivit căreia a suferit privaţiuni nu este suficientă, fiind necesar a fi dovedită, altfel fiind încălcate prevederile art. 129 alin. (1), (2) şi (5) C. proc. civ., este nefondată, întrucât din documentele depuse la dosar reiese că familia reclamantului a fost dislocată, la data de 18 iunie 1951, în comuna B., judeţul Galaţi prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, din zona de vest, iar la 10 martie 1952 s-a născut reclamantul, Ş.C. Prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955, s-au ridicat restricţiile domiciliare, la data de 28 august 1955, aspecte pe care nici pârâtul nu le contestă.
Curtea a apreciat că, faţă de notorietatea unor astfel de situaţii, nu se poate cere reclamantului să facă dovada suferinţelor concrete cauzate de măsura dislocării dispusă în urmă cu 55 de ani. Administrarea unor probe în acest sens este inutilă faţă de notorietatea unor astfel de situaţii, având în vedere şi faptul că măsura administrativă a fost dispusă împotriva voinţei reclamantului, fără să existe un motiv imputabil acestuia sau familiei sale pentru a se lua măsura respectivă.
În ceea ce priveşte obţinerea unor drepturi în baza Decretului–Lege nr. 118/1990, acest fapt nu constituie un impediment pentru reclamant în a solicita despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, ci constituie doar un criteriu de cuantificare a despăgubirilor, astfel cum prevede atât această lege, cât şi OUG nr. 62/2010.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul Ş.C., criticând-o pentru nelegalitate potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate, după ce a făcut un expozeu al măsurilor opresive luate de stat împotriva persoanelor care s-au opus regimului comunist, a arătat că suferinţele psihice suportate de acestea sunt greu de descris şi incomensurabile, iar modul de apreciere a prejudiciilor morale nu au la baza criterii exacte, ştiinţifice, existând o incompatibilitate între caracterul patrimonial, moral al daunelor şi caracterul bănesc, patrimonial al despăgubirilor.
Stabilirea daunelor din punct de vedere al cuantumului include o doză de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanţa prejudiciului moral sub aspectul importanţei valorilor morale lezate.
La aprecierea importantei prejudiciului moral trebuie să fie avute în vedere repercusiunile faptei asupra stării generale a sănătăţii, asupra dezvoltării psihice şi intelectuale, asupra posibilităţii de se realiza deplin sub aspect social, profesional şi familial. Acest lucru este cu atât mai important cu cât, reclamantul s-a născut în perioada în care opera măsura administrativă pentru părinţii săi, astfel că este evident ca acele condiţii îi puteau pune în pericol chiar viaţă.
Recurentul-reclamant a mai arătat, că, prin măsura luată, i s-au încălcat drepturile fundamentale ale omului, ca dreptul la viaţa şi la integritatea fizică şi psihică; dreptul la libertatea individuală; dreptul la liberă circulaţie; dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la un mediu sănătos; că a fost supus unei degradări umane prin înfometare, umilinţă şi incultură, şi că, prin măsura administrativă suferită, i s-au cauzat prejudicii morale sub aspectul lezării atributelor ce ţin de relaţiile sociale, respectiv onoare şi reputaţie.
Or, stabilirea cuantumului despăgubirilor nu presupune stabilirea „preţului" suferinţelor fizice şi psihice, care sunt inestimabile, ci înseamnă aprecierea multilaterală a tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi ale implicaţiilor acestora pe toate planurile vieţii sociale. Recunoaşterea unui drept de despăgubire nu se poate explica decât prin voinţa de a oferi o satisfacţie care să contrabalanseze efectul vătămării şi că această satisfacţie să aibă o reală corespondenţă cu prejudiciul, astfel că accentul va fi pus pe importanţa prejudiciului din punct de vedere al victimei.
Sub acest aspect, s-a conchis că suma de 7.000 euro este una derizorie, în condiţiile în care practica europeană pentru câteva de zile de arest preventiv ilegal a acordat suma de 14.000 euro.
Examinând Decizia în limita criticilor formulate de recurentul-reclamant, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:
Instanţele de fond şi apel au stabilit că familia reclamantului a fost dislocată în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951, din zona de vest, în comuna B., judeţul Galaţi, iar restricţia domiciliară s-a ridicat la 28 august 1955.
În acest interval, la 10 martie 1952, s-a născut reclamantul Ş.C., căruia, în baza hotărârii din 15 mai 1991 emisă de Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, conform Decretului-Lege nr. 118/1990, i s-au recunoscut drepturile prevăzute de acest act normativ, respectiv perioada stabilirii domiciliului obligatoriu, de 3 ani şi 4 luni, a fost considerată vechime în muncă şi i s-a acordat o indemnizaţie lunară în cuantum de 676 RON.
Totodată, reclamantului i s-a recunoscut şi calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, prin Decizia din 01 noiembrie 2007.
Pentru aceeaşi măsură administrativă cu caracter politic, în temeiul Legii nr. 221/2009, reclamantul a solicitat obligarea Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, la acordarea sumei de 66.664 euro, echivalent în lei la data plăţii, la cursul oficial al B.N.R., iar instanţele de fond şi apel au stabilit cuantumul despăgubirilor morale ce i se cuvin reclamantului, faţă de consecinţele măsurii domiciliului obligatoriu suportate de reclamant, la suma de 7.000 euro.
Prin criticile formulate în recurs, reclamantul contestă cuantumul daunelor morale, susţinând că este mult prea mic în raport de prejudiciul moral suferit de acesta, urmare a suportării măsurii cu caracter politic a domiciliului obligatoriu.
Or, faţă de situaţia de fapt stabilită pe bază de probe, ce nu poate fi reevaluată în recurs, în raport de actuala structură a art. 304 C. proc. civ., instanţa constată că suma de 7.000 euro reprezintă o compensaţie echitabilă şi justificată pentru prejudiciul moral încercat de reclamant.
Art. 5 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Legea nr. 221/2009 prevede că, „la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul suferit (…) se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 şi al OUG nr. 214/1999".
Cât timp instanţele anterioare au reţinut că reclamanta beneficiază de o compensare pentru măsura administrativă cu caracter politic suportată de aceasta în perioada regimului comunist, acordată în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, reprezentată de o indemnizaţie în sumă de 676 RON/lună, rezultă că la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate reclamantului s-a avut în vedere şi criteriul legal prevăzut de acest text de lege.
Pe de altă parte, în absenţa altor criterii legale de determinare a cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin măsura cu caracter politic a domiciliului obligatoriu, în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea criteriilor consacrate de doctrină şi jurisprudenţă în materie de daune morale.
Astfel, măsura cu caracter politic a domiciliului obligatoriu produce celui în cauză suferinţe în plan psihic şi fizic, îi lezează sănătatea, libertatea individuală, demnitatea şi onoarea, drepturi nepatrimoniale ocrotite de lege, astfel că reclamantul, care s-a găsit într-o asemenea situaţie, a suferit un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensaţii materiale.
La stabilirea întinderii acestei compensaţii, instanţa de apel a avut în vedere consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic de către reclamant, urmare a suportării măsurii administrative cu caracter politic a domiciliului obligatoriu, prin raportare la importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care victima a perceput consecinţele vătămării, luând în considerare durata măsurii suportate, de 3 ani şi 4 luni, şi vârsta reclamantului la data suportării acestei măsuri.
În contextul arătat, fixarea cuantumului daunelor morale la suma de 7.000 euro apare ca fiind conform criteriilor în materie consacrate pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, întrucât suma acordată, prin sentinţa primei instanţe, păstrată prin Decizia recurată, cu titlu de daune morale, nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, ci să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa suferinţele pe care le-a îndurat.
Cuantumul daunelor morale acordat de instanţă nu este stabilit arbitrat, ci este rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei prin raportare la intensitatea şi durata suferinţelor psihice şi fizice încercate de victimă pe perioada executării domiciliului obligatoriu, determinată de gravitatea vătămărilor ce i-au fost aduse sănătăţii şi libertăţii individuale, deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire a victimei.
Repararea daunelor morale este şi trebuie să fie înţeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale al căror scop este acela de a oferi victimei o anumită satisfacţie pentru suferinţele îndurate în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte.
Este motivul pentru care, în speţă, instanţele anterioare nu s-au limitat la măsura nepatrimonială a recunoaşterii caracterului politic al măsurii administrative a domiciliului obligatoriu suportată de reclamant, ci i-au acordat acestuia despăgubiri băneşti pentru suferinţele fizice şi psihice suportate în urma executării acestei măsuri, stabilind un cuantum al despăgubirilor care reflectă dimensiunea reală a prejudiciului moral încercat de acesta.
Aşa fiind, nu se poate susţine că suma de 7.000 euro ar fi prea mică faţă de traumele fizice şi psihice încercate de reclamant pe perioada executării măsurii domiciliului obligatoriu pentru o perioadă de circa trei ani.
Prin urmare, cuantumul despăgubirilor băneşti acordate respectă principiul proporţionalităţii cu intensitatea şi gravitatea suferinţelor psihice încercate de reclamant, raportat atât la durata executării măsurii administrative cu caracter politic, cât şi la situaţia socială concretă a reclamantului, urmare a executării măsurii administrative, în sensul că acesta a suferit, după încetarea acestei măsuri şi consecinţele acesteia, integrându-se cu mare dificultate în societate, datorită statutului său.
Pentru aceste considerente, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul Ş.C., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Ş.C. împotriva deciziei nr. 509A din 15 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5222/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5219/2011. Civil → |
|---|
