ICCJ. Decizia nr. 5223/2011. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.5223/2011
Dosar nr. 479/89/2010
Şedinţa publică din 16 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 513 din 21 aprilie 2010, pronunţată de Tribunalul Vaslui, s-a admis în parte cererea formulată de Ş.C. în contradictoriu cu Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative de dislocare a numitei Ş.L. (fostă Ţ.), decedată în anul la data de 14 februarie 2008 şi de stabilire domiciliu obligatoriu, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 şi a fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantului suma de 16.000 RON cu titlul de daune morale.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de fond a reţinut următoarele:
Reclamantul este soţul lui Ş.L., care a decedat la data de 14 februarie 2008. Cei doi s-au căsătorit în anul 1958.
La data de 18 iunie 1951 numita Ş.L., pe atunci Ţ., a fost dislocată împreună cu familia şi strămutată în localitatea F.-N., judeţul Galaţi, unde i s-a stabilit domiciliul obligatoriu prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951. Durata domiciliului obligatoriu a fost de 4 ani, o lună şi nouă zile, aşa cum rezultă din Decizia M.A.I. nr. 6100/1955 şi Decizia nr. 2 din 27 octombrie 1996.
S-a reţinut că această măsură de dislocare şi stabilire de domiciliu obligatoriu are caracter politic potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009.
La data dislocării, defuncta Ş.L. avea vârsta de 14 ani, fiind minoră şi întreţinută de părinţii săi.
Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat suma de 299.800 euro cu titlu de daune morale la cursul B.N.R. din ziua achitării.
Măsura strămutării silite într-o altă localitate şi condiţiile grele de trai din acele vremuri au produs prejudicii persoanelor vizate pe plan, material, social şi moral, prejudiciu pe care statul şi-a dorit să-l repare prin adoptarea Legii nr. 221/2009, art. 5 alin. (1) lit. a).
Cu privire la situaţia soţiei reclamantului instanţa a reţinut că nu s-a produs vreo dovadă în sensul că aceasta a fost marcată pe viaţă, urmare prejudiciului moral suferit prin dislocare, cum se susţine în cererea de chemare în judecată şi s-a avut în vedere faptul că s-au acordat drepturile prevăzute de art. l lit. e) din Decretul-Lege nr. 118/1990, situaţie în care s-a apreciat că o despăgubire echitabilă este în sumă de 16.000 RON.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui şi Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vaslui.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui a susţinut că prima instanţă a interpretat greşit dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, deoarece defuncta Ş.L. (fostă Ţ.) a fost dislocată şi nu condamnată aşa cum prevede textul amintit. Este adevărat că din probele administrate rezultă că aceasta a fost dislocată din comuna I.-M., judeţul Timiş stabilindu-i-se domiciliul obligatoriu în comuna B., judeţul Galaţi, însă pentru această măsură a beneficiat de despăgubiri în baza Decretului-Lege nr. 118/1990. Pe de altă parte măsura luată împotriva defunctei a fost luată anterior căsătoriei acesteia cu reclamantul, care nu a făcut nicio dovadă din care să rezulte că soţia sa a fost marcată pe viaţă urmare dislocării.
Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vaslui a arătat că greşit instanţa de fond a apreciat şi acordat reclamantului despăgubiri morale în cuantum de 16.000 RON, deoarece acesta nu a făcut dovada că soţia sa a fost marcată pe viaţă de măsura luată, la data respectivă fiind minoră, în întreţinerea părinţilor şi deci, neavând copii sau soţ care să fi suferit din punct de vedere moral, prin măsura dislocării.
Prin Decizia nr. 137 din 08 octombrie 2010 Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins apelurile.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut că soţia reclamantului a fost dislocată şi strămutată împreună cu familia la data de 18 iunie 1951, în localitatea F.-N., judeţul Galaţi unde i s-a stabilit domiciliu obligatoriu prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951.
În speţă, măsura luată împotriva defunctei a avut la bază Decizia M.A.I. nr. 200/1951 şi constituie potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009 o măsură administrativă cu caracter politic şi a produs defunctei Ş.L. suferinţe pe plan moral şi social de natură a o marca pe viaţă.
Pe de altă parte s-a reţinut că reclamantul, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, este îndreptăţit să solicite acordarea de despăgubiri, chiar dacă la data luării măsurii nu era căsătorit cu fosta soţie.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În criticile formulate se arată că, în ceea ce priveşte legitimarea procesuală activă a soţului victimei represiunii comuniste, textul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 recunoaşte legitimarea procesuală activă în formularea acţiunii pentru obligarea statului la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de alin. (2) lit. a)-c) în favoarea soţului persoanei care a suferit condamnări cu caracter politic sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, după decesul acesteia, însă nu precizează momentul la care se cere calitatea de soţ al fostei victime a represiunii comuniste (în perioada represiunii, la decesul victimei sau la momentul formulării acţiunii).
Cu privire la repararea prejudiciului moral, pentru ca soţul să poată beneficia de reparaţie, căsătoria cu victima represiunii comuniste trebuie să fi existat în perioada condamnării sau luării măsurii administrative şi să fi încetat prin decesul celuilalt soţ, fie în condiţiile executării, fie ulterior, după eliberarea persoanei condamnate sau a ridicării măsurii.
În speţă la data luării măsurii dislocării familiei soţiei reclamantului (anul 1951) Ş.L. avea 14 ani, la data ridicării măsurii acesta avea 18 ani (1955), iar căsătoria cu reclamantul s-a încheiat în anul 1958.
În ceea ce priveşte acordarea despăgubirilor, deşi este o doză de aproximare, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care a fost afectată viaţa familială, profesională şi socială.
Pentru ca instanţa să poată verifica aceste criterii este necesar ca cel care pretinde daune morale să producă un minimum de argumente din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate pentru a se proceda la o evaluare a despăgubirilor.
În speţă reclamantul a depus doar acte de stare civilă, adresa Ministerului Justiţiei în care s-a consemnat măsura luată faţă de soţie şi faptul că aceasta a fost beneficiara unei indemnizaţii lunare de 410 RON în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.
Se mai susţine că s-a apreciat greşit cuantumul daunelor.
Examinând criticile formulate prin motivele de recurs, raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente.
Dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 cuprind o enumerare a măsurilor reparatorii reglementate de acest act normativ, măsuri ce pot fi solicitate de „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit".
Faţă de conţinutul art. citat se constată că interpretarea dată de instanţa de apel este corectă, căci legea dă posibilitatea soţului supravieţuitor de a solicita despăgubiri pentru soţul care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, singura condiţie impusă fiind cea de soţ, deci art. îşi găseşte aplicabilitatea şi în speţă, chiar dacă căsătoria dintre reclamant şi Ş.L. s-a încheiat în anul 1958.
Cea de a doua critică, vizând cuantumul daunelor acordate, este de asemenea nefondată.
În termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în acelaşi timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
Pornind de la principiul că stabilirea cuantumului despăgubirilor include o doză de arbitrar şi că ceea ce se evaluează este prejudiciul şi nu dauna morală ca atare, rezultă că prin hotărârea judecătorească nu se are în vedere repunerea victimei în situaţia anterioară, ci oferirea de satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valorile lezate, respectiv demnitatea şi onoarea, care sunt criterii esenţiale pentru definirea personalităţii umane.
Analiza acestor criterii raportate la datele concrete ale speţei conduc la concluzia că despăgubirea acordată soţului supravieţuitor în sumă de 16.000 RON reprezintă o satisfacţie echitabilă.
Cât priveşte criticile prin care se tinde la evaluarea probelor se constată că acest lucru nu este posibil în recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în această cale extraordinară de atac numai pentru motive de nelegalitate nu şi de netemeinicie.
Pe cale de consecinţă, criticile legate de faptul că reclamantul, solicitând daune morale, este necesar să producă un minimum de argumente din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs, astfel că nu pot fi analizate.
Pentru aceste considerente de fapt şi de drept Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi împotriva deciziei nr. 137 din 8 octombrie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5243/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5222/2011. Civil → |
|---|
