ICCJ. Decizia nr. 5342/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Decizii civile ICCJ 2011

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 5342/2011

Dosar nr. 282/88/2005

Şedinţa publică din 22 iunie 2011

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea introdusă la data de 1 august 2002 şi înregistrată la Tribunalul Tulcea, sub nr. 3106 reclamanta L.M.A.P., prin mandatar M.F., a chemat în judecată pe pârâtele Primăria Măcin şi SC D. SA Tulcea, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtelor la restituirea în natură a bunurilor trecute abuziv în proprietatea statului în baza Legii nr. 119/1948 şi prin echivalent a celor ce au fost distruse după anul 1948, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că prin procesul-verbal din 16 iunie 1948, Primăria Măcin a preluat o casă de locuit, compusă din 6 camere, construită din chirpici, acoperită cu ţiglă având 22 m lungime, 4 m lăţime şi 2,50 m înălţime, o cămară acoperită cu carton lipită de locuinţă, un closet acoperit cu carton, o magazie la subsol, din beton, un grajd din ceamur, acoperit cu ţiglă, lung de 9 m şi înalt de 2,50 m precum şi suprafaţa de 2.500 mp.

Preluarea acestor construcţii şi terenul de 2.500 mp s-a făcut de reprezentanţii de atunci ai primăriei.

S-a arătat că Primăria Măcin a fost notificată, dar aceasta în loc să emită o dispoziţie, a răspuns că nu are calitate de persoană juridică deţinătoare.

În raport de pârâta SC D. SA Tulcea, reclamanta a arătat că prin procesul verbal din 13 iunie 1948 în temeiul Legii nr. 119/1948, mătuşii sale C.E., i-au fost naţionalizate o moară şi o uleiniţă care erau amplasate pe o suprafaţă de 360 mp teren.

Şi această pârâtă a fost notificată, iar aceasta a răspuns că nu deţine în patrimoniu imobilul revendicat.

În drept, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Prin acţiunea introdusă la data de 12 august 2002 şi înregistrată la Tribunalul Tulcea sub nr. 3230, reclamanta, prin mandatar M.F., a chemat în judecată pe pârâtele SC D. SA Tulcea şi fostul F.P.S. Bucureşti, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 25 nov.1998 încheiat între fostul F.P.S. Bucureşti şi SC D. SA Tulcea.

Prin încheierea din data de 12 septembrie 2002, instanţa văzând îndeplinite condiţiile prev. de art. 164 C. proc. civ., a dispus conexarea acestui dosar cu Dosarul nr. 3106/2002.

Prin Sentinţa civilă nr. 379 din 23 februarie 2005 Tribunalul Tulcea a admis în parte cererea formulată de reclamanta L.M.A.P. prin mandatar M.F. în contradictoriu cu pârâtele Primăria Oraşului Măcin şi SC D. SA Tulcea şi A.V.A.S. şi a obligat Primăria Măcin să emită pe numele reclamantei oferta de plată pentru imobilul în prezent demolat, situat în Măcin, la valoarea de 821.606.000 lei, conform raportului de expertiză tehnică efectuat de expert P.G.

A obligat pârâta SC D. SA Tulcea să emită decizie sau dispoziţie motivată potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 cu privire la imobilul moară şi uleiniţă, teren în suprafaţă de 360 mp şi teren în suprafaţă de 2.500 mp situat în Măcin, pe numele reclamantei.

A respins capătul de cerere cu privire la constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 25 noiembrie 1998, ca nefondat.

A obligat pârâtele la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 7.800.000 lei, către reclamantă.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

La notificarea depusă de către reclamantă, pârâta SC D. SA Tulcea nu a emis o decizie sau dispoziţie motivată aşa cum prevede art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ci doar a răspuns reclamantei cu o adresă că nu deţine imobilul în cauză.

Atâta vreme cât nu s-a emis o decizie sau o dispoziţie motivată, care să fie comunicată persoanei şi de la data comunicării să se poată calcula termenul de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (7), cererea reclamantei nu este tardivă.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi această excepţie a fost respinsă întrucât din întregul probatoriu administrat în cauză, a rezultat că pârâta SC D. SA Tulcea este deţinătoarea imobilului moară şi presă de ulei.

În această situaţie, pârâta SC D. SA Tulcea are calitate procesuală pasivă în sensul prevederilor art. 20 şi 23 din Legea nr. 10/2001.

Cu privire la fondul cauzei, instanţa a reţinut că reclamanta este moştenitoarea numitei C.E. şi aşa cum rezultă din actele de stare civilă depuse la dosar, C.E. a fost soră cu C.P., care a fost tatăl reclamantei.

Cu privire la aceste imobile, reclamanta a notificat Primăria Măcin cu referire la casa de locuit în prezent demolată, iar pentru moară şi uleiniţă a notificat pe pârâta SC D. SA Tulcea.

Ambele pârâte nu au respectat prevederile Legii nr. 10/2001, adică art. 23 alin. (2) în sensul de a o invita în scris pe reclamantă în timp util să ia parte la lucrările organului de conducere, iar reclamanta să fi avut posibilitatea să susţină în faţa organelor de conducere a celor două pârâte, cererea de restituire.

Dacă ar fi procedat aşa, cele două pârâte trebuiau să respecte şi alin. (1) al art. 23, în sensul că aveau obligaţia să se pronunţe prin decizie sau după caz prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Ambele pârâte au comunicat reclamantei prin adrese că nu sunt deţinătoarele imobilelor.

În speţă, reclamanta a solicitat pentru casa de locuit, în prezent demolată, restituirea prin echivalent.

În acest sens, în speţă a fost încuviinţată efectuarea unei expertize tehnice.

Pentru moară şi pentru presa de ulei reclamanta a solicitat restituirea în natură a celor două imobile şi terenul aferent.

Faţă de aceste considerente, văzând şi dispoziţiile legale de mai sus s-a admis în parte cererea şi a fost obligată Primăria Măcin să emită pe numele reclamantei ofertă de plată pentru imobilul în prezent demolat, situat în Măcin, la valoarea de 821.606.000 lei, conform raportului de expertiză tehnică efectuat de expert P.G.

Cu privire la capătul de cerere prin care se solicită constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 25 noiembrie 1998 încheiat între fostul F.P.S., actualul A.P.A.P.S. Bucureşti, şi SC D. SA, acesta a fost respins ca nefondat deoarece contractul din 1998 este un contract de vânzare-cumpărare acţiuni, obiectul contractului fiind vânzare-cumpărare a unui număr de 3.876.052 acţiuni.

Proprietatea s-a transmis de la vânzător la cumpărător asupra acţiunilor şi nu activelor.

Apelurile declarate împotriva acestei sentinţe de reclamanta L.M.A.P. şi de pârâta SC D. SA Tulcea au fost admise prin Decizia civilă nr. 886/ C din 7 noiembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa. Instanţa a constatat că tribunalul nu a răspuns tuturor cererilor cu care a fost investit, omiţând să soluţioneze cererea de restituire în natură a imobilului moară şi pentru a se verifica dacă nu a fost depăşit termenul de formulare a contestaţiei şi calitatea procesuală a A.V.A.S. Bucureşti, s-a desfiinţat sentinţa şi a fost trimisă cauza spre rejudecare.

La 30 septembrie 2007 a decedat reclamanta L.M.A.P., procesul fiind continuat de succesorii legatarului M.V.F.P., desemnat prin testament de reclamantă, respectiv de M.F. şi M.I.M.

În fond după desfiinţare, prin Sentinţa civilă nr. 345 din 3 martie 2009 Tribunalul Tulcea a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor SC D. SA Tulcea şi A.V.A.S. Bucureşti, a respins excepţia prematurităţii şi a tardivităţii formulării acţiunii şi a autorităţii de lucru judecat, ca nefondate.

A admis acţiunea formulată de reclamante împotriva pârâţilor, Primăria oraşului Măcin, SC D. SA Tulcea şi A.V.A.S. Bucureşti, în parte, a admis acţiunea formulată de reclamante împotriva pârâtei Primăria Oraşului Măcin şi, în consecinţă, a dispus restituirea în echivalent a imobilului construcţie (casă de locuit) format din 6 camere şi anexe (în prezent demolat) situat în oraşul Măcin, Jud. Tulcea, reclamantelor.

A obligat Primarul Oraşului Măcin să emită ofertă de restituire în echivalent reclamantelor pentru imobilul construcţie (casă de locuit) format din 6 camere şi anexe, preluat abuziv de către stat, corespunzător valorii imobilului.

A admis acţiunea formulată împotriva pârâtei SC D. SA Tulcea şi a dispus restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 2.500 mp (aferent clădirilor conform procesului verbal de naţionalizare din 16 iunie 1948) şi a terenului în suprafaţă de 360 mp (aferent clădirilor moară şi uleiniţă conform procesului verbal de naţionalizare din 13 iunie 1948) situate în oraşul Măcin şi individualizate conform raportului de expertiză efectuat în cauză de expert P.G.

De asemenea, a dispus restituirea în echivalent a imobilului moară, gheretă de făină şi bazinele de beton (în prezent demolate) situate în oraşul Măcin, Jud. Tulcea, către reclamante şi a obligat pârâta SC D. SA Tulcea să emită ofertă de restituire în echivalent reclamantelor pentru imobilele moară, gheretă de făină şi bazine de beton, situate în oraşul Măcin, Jud. Tulcea, corespunzător valorii lor.

A respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 25 noiembrie 1998, încheiat între SC D. SA Tulcea şi fostul F.P.S. (actual A.V.A.S. Bucureşti), ca nefondat.

A obligat pârâtele SC D. SA Tulcea şi Primăria oraşului Măcin la plata cheltuielilor de judecată către reclamante.

În considerentele sentinţei tribunalul a reţinut că în prezent imobilul teren în suprafaţă de 2.500 mp (aferent clădirilor conform procesului verbal de naţionalizare din 16 iunie 1948 şi terenul în suprafaţă de 360 mp (aferent clădirilor moară şi uleiniţă conform procesului vernal de naţionalizare din 13 iunie 1948) situat în oraşul Măcin, nu mai este afectat scopului pe care l-a avut la data naţionalizării, respectiv nu se mai regăseşte în „patrimoniul comunelor pe al căror teritoriu se găsesc” conform Deciziei Consiliului de Miniştri nr. 1307/1948 republicat în M. Of. nr. 229 din 2 octombrie 1948 (fila 23 din Dosar nr. 3230/2002) şi în administrarea oraşului Măcin, ci drept bun comercial ce se regăseşte în patrimoniul unei societăţi comerciale. De aceea, în speţă se poate dispune restituirea în natură a imobilului revendicat de la SC D. S.A.Tulcea, în condiţiile în care acesta a fost preluat abuziv de către autorităţile vremii şi nu este afectat nici unui scop de utilitate publică.

În aceeaşi situaţie se află şi imobilul moară cu gheretă de făină şi bazin de beton, în prezent demolate, situate în oraşul Măcin, Jud.Tulcea, considerente pentru care se apreciază ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC D. SA.

În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.V.A.S. Bucureşti, s-a reţinut că şi această excepţie este neîntemeiată în raport de împrejurarea că unul din capetele acţiunii introductive este constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 1998 încheiat între F.P.S. (în prezent A.V.A.S. Bucureşti) şi SC D. SA, hotărârea ce se pronunţă în cauză urmând să-i fie opozabilă.

Instanţa a considerat nefondată şi excepţia prematurităţii acţiunii motivat de faptul că entitatea învestită cu soluţionarea notificării, respectiv Primăria Oraşului Măcin, a depăşit cu mult termenul prevăzut de lege pentru emiterea unei decizii sau dispoziţii motivate.

Excepţia tardivităţii formulării acţiunii invocată de aceeaşi pârâtă, în raport de „răspunsul negativ” pe care aceasta l-a dat reclamantei prin adresa din 21 martie 2002 a fost considerată, de asemenea, neîntemeiată, întrucât la notificarea depusă de către reclamantă, pârâta SC D. SA Tulcea nu a emis o decizie sau dispoziţie motivată aşa cum prevede art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ci doar a răspuns reclamantei cu adresă că nu deţine imobilul în cauză.

Şi excepţia autorităţii de lucru judecat a fost considerată neîntemeiată, întrucât Sentinţa civilă nr. 384/ CA din 15 mai 2006 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa se referă la constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 17 iulie 1995 emis de M.A.A. pe numele pârâtei SC D. SA pentru suprafaţa de 27.020,5 mp. Mai mult, prin această hotărâre acţiunea s-a soluţionat pe excepţie prin respingerea ei ca inadmisibilă, motiv pentru care s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 1201 C. civ.

Pe fondul cererii de chemare în judecată instanţa de fond a reţinut următoarele:

Reclamantele sunt moştenitoarele numitei C.E., respectiv L.M.A.P. şi aşa cum rezultă din actele de stare civilă depuse la dosar, C.E. a fost soră cu C.P. care a fost tatăl lui L.M.A.P., reclamantele fiind prin urmare nepoate de frate, conform certificatului de calitate de moştenitor din 4 decembrie 2007 (fila 73 din dosar).

Prin procesul verbal din 13 iunie 1948 numitei C.E. i-au fost naţionalizate în temeiul Legii nr. 119/1948 o moară şi o presă de ulei care erau amplasate pe o suprafaţă de 360 mp teren, situate în oraşul Măcin.

Anexa la acest proces verbal este inventarul morii şi uleiniţei din Măcin în care sunt descrise detaliat cele două imobile preluate, precum şi accesoriile.

În acelaşi inventar, pe ultima pagină, este inventariată şi o casă de locuit şi anexe şi de asemenea, o curte în suprafaţă de 2.500 mp teren.

Prin procesul verbal din 16 iunie 1948 lui C.E. i-a fost preluată şi casa de locuit compusă din 6 camere şi anexă, în prezent demolată, situată în oraşul Măcin Jud.Tulcea.

Cu privire la aceste imobile, bunica reclamantelor, L.M.A.P. a notificat Primăria Măcin cu referire la casa de locuit în prezent demolată, iar pentru moară şi cele două suprafeţe de teren de 2.500 mp şi respectiv 360 mp a notificat pe pârâta SC D. SA Tulcea.

Ambele pârâte nu au emis o dispoziţie potrivit Legii nr. 10/2001, însă au comunicat notificatoarei, prin adrese, că nu sunt deţinătoarele imobilelor.

Expertiza tehnică judiciară efectuată în cauză de expert P.G. a concluzionat că moara a fost demolată şi din moara veche nu a mai rămas nimic, construindu-se o nouă moară, iar în ce priveşte cele două suprafeţe de teren de 360 mp şi respectiv 2.500 mp s-a stabilit că se regăsesc în incinta pârâtei SC D. SA Tulcea, fiind libere de construcţii (moara nouă fiind construită pe un amplasament apropiat celei vechi).

Din aceeaşi expertiză s-a mai concluzionat şi faptul că nici construcţia cu destinaţie de locuinţă nu mai există, ea fiind demolată.

Instanţa a considerat că nu sunt aplicabile disp. art. 29 din Legea nr. 10/2001, fiind incidente disp. art. 21 alin. (1) din lege potrivit cu care terenurile şi construcţiile preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute de o societate comercială, vor fi restituite persoanei îndreptăţite în natură, iar potrivit alin. (3) din acelaşi articol de lege, se va proceda potrivit Legii nr. 31/1990 la reducerea capitalului social cu valoarea bunului imobil restituit şi recalcularea patrimoniului, în ce priveşte imobilele deţinute de pârâta SC D. SA Tulcea.

Cu privire la imobilul casă de locuit s-a stabilit că sunt aplicabile disp.art. 10 alin. (1) şi art. 18 din Legea nr. 10/2001, cererea reclamantelor fiind considerată întemeiată.

Prin Decizia nr. 132 C din 22 iunie 2010, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a reţinut următoarele:

1. Cu privire la excepţiile prematurităţii şi a tardivităţii contestaţiei;

Autoarea reclamantelor, L.M.A.P., a solicitat pârâtei SC D. SA, prin notificarea din 7 noiembrie 2001 emisă de B.E.J. B.A., restituirea în natură a imobilelor naţionalizate în temeiul Legii nr. 119/1948, prin procesul verbal din 13 iunie 1948 (teren în suprafaţă de 360 mp şi construcţii moară şi uleiniţă) şi prin procesul verbal din 16 iunie 1948 (teren în suprafaţă de 2.500 mp).

Răspunsul comunicat notificatoarei de către SC D. SA prin adresa din 21 martie 2002, prin care aceasta a precizat că nu deţine în patrimoniu imobilul revendicat, petenta urmând să se adreseze altor instituţii abilitate ale statului, nu poate fi asimilat unei decizii, aşa cum este reglementat acest act prin dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, soluţia dată prin această adresă notificării nefiind în nici un fel motivată, deşi obligaţia motivării deciziei/dispoziţiei este o obligaţie imperativă, aşa cum rezultă din interpretarea normei prevăzute la art. 25. Prin urmare, în mod corect instanţa de fond a concluzionat că pârâta SC D. SA nu a soluţionat notificarea, adresa din martie 2002 neputând fi asimilată unei decizii.

Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni (prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi nr. 145/2001) de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului”.

Totodată, prin art. 26 alin. (3) din legea menţionată s-a precizat că „decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată, de persoana care se pretinde îndreptăţită, la secţia civilă a tribunalului (…), în termen de 30 de zile de la comunicare.”

În condiţiile în care s-a reglementat că deciziile, respectiv dispoziţiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor, pot fi atacate la instanţele judecătoreşti, iar Legea nr. 10/2001 face referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească (art. 14), este evident că instanţa nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deţinătoare să emită o decizie/dispoziţie prin care să soluţioneze notificarea, aşa cum greşit susţine apelanta. Dimpotrivă, în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001 şi în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicţie ce i s-a acordat prin lege, nelimitat în această materie prin vreo dispoziţie legală, instanţa judecătorească poate dispune direct restituirea în natură sau acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul ce face obiectul litigiului.

Prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, s-a stabilit, cu valoare interpretativă obligatorie, că reluarea procedurilor cu caracter administrativ ori respingerea acţiunii ca prematur introdusă ar contraveni şi principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la care România a devenit parte.

În cazul când unitatea deţinătoare sau unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, instanţa trebuie să constate că aceasta echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.

De asemenea, în lipsa unei decizii a unităţii deţinătoare care să soluţioneze notificarea, nu se poate considera că formularea unei cereri direct la instanţă la 1 august 2002 s-a făcut cu depăşirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 26 alin. (3) din lege.

Pe baza acestor considerente instanţa a constatat că excepţiile prematurităţii şi tardivităţii invocate în apel de pârâta SC D. SA nu sunt întemeiate.

2. Pe fond, instanţa a reţinut că potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză de expert P.G., imobilele naţionalizate prin procesele verbale din 16 iunie 1948 (teren în suprafaţă de 2.500 mp) şi din 13 iunie 1948 (teren în suprafaţă de 360 mp) au fost identificate în incinta pârâtei SC D. SA. Este adevărat că acest amplasament a fost contestat de către pârâtă, dar nici o probă contrară celor prezentate de reclamante nu a fost depusă, astfel că proba a fost corect confirmată de instanţă. Prin urmare, această probă dovedeşte faptul că pârâta SC D. SA are calitatea de unitate deţinătoare a terenurilor în suprafaţă de 2.500 mp şi de 360 mp.

În privinţa construcţiilor moară, gheretă de făină şi bazine de beton, care au fost preluate, de asemenea, prin naţionalizare de la autoarea reclamantelor, acestea s-au regăsit la un moment dat în incinta autoarei pârâtei SC D. SA (anterior anului 1956 – fila 56-57 Dosar nr. 3106/2002), fiind demolate din cauza degradării.

Potrivit înscrisurilor depuse, imobilele identificate prin raportul de expertiză P. şi care aveau destinaţia de moară şi uleiniţă au fost preluate la stat prin naţionalizare în temeiul Legii nr. 119/1948, preluarea în acest mod a mijloacelor de producţie fiind considerată o preluare cu titlu valabil, chiar dacă Legea nr. 10/2001, prin art. 2 alin. (1) lit. a), califică această preluare ca fiind abuzivă.

Această precizare are semnificaţie în privinţa sferei măsurilor reparatorii care pot fi acordate în temeiul legii, funcţie de incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 27(acum art. 29) (în forma anterioară modificării prin Legea nr. 247/2005). Menţinerea condiţiei preluării cu titlu valabil a imobilului din cuprinsul acestui text a fost impusă prin Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008 a Curţii Constituţionale a României care a declarat neconstituţională abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 al Legii nr. 10/2001, reţinând, printre altele, că legea nouă modifică în mod esenţial regimul juridic creat prin depunerea notificărilor în termenul legal cu încălcarea principiului tempus regit actum şi a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie privind neretroactivitatea.

Aşa cum s-a dovedit în cauză prin înscrisurile depuse, pârâta SC D. SA este o societate comercială care era privatizată integral la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001). Astfel, prin contractul de vânzare cumpărare de acţiuni din 25 noiembrie 1998 Statul, prin F.P.S., a vândut acţiunile pe care le deţinea la SC D. SA Tulcea către Asociaţia D. P.A.S., odată cu această vânzare întregul capital al societăţii devenind capital privat. Contractul de vânzare cumpărare de acţiuni a fost menţinut de instanţă, valabilitatea lui nefăcând obiect de critică din partea reclamantelor.

În plus, pentru terenul din incinta SC D. SA, această societate a obţinut, în temeiul H.G. nr. 834/1991, certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis de M.A.A., certificat care nu a fost anulat prin hotărâre judecătorească.

Aceasta fiind situaţia rezultată din înscrisurile din dosar, în mod nelegal a stabilit tribunalul că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001. Pârâta SC D. SA nu poate fi inclusă în categoria unităţilor la care se referă acest text de lege, categorie în care statul păstrează în totalitate sau în parte capitalul social, această societate având un capital integral privat, iar nu capital de stat.

Dimpotrivă, incidente în cauză sunt dispoziţiile art. 29 alin. (1), (dar în forma rezultată prin aplicarea Deciziei nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.

Prin urmare, constatând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, instanţa a admis apelul pârâtei SC D. SA şi a stabilit că reclamantele au dreptul la măsuri reparatorii pentru terenurile în suprafaţă de 2.500 mp şi de 360 mp soluţia de restituire în natură a acestor terenuri fiind dată prin aplicarea greşită a legii.

Reţinând şi că, potrivit alin. (3) al art. 29, în situaţia imobilelor prevăzute la alin. (1) şi (2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituţia publică care a efectuat privatizarea, dispoziţiile art. 26 din lege fiind aplicabile în mod corespunzător, instanţa a obligat pârâta SC D. SA, unitate care are calitatea de deţinătoare a terenurilor preluate de la autoarea reclamantelor şi de pe care s-au demolat construcţiile cu destinaţia de moară, să înainteze notificarea către pârâta A.V.A.S. Bucureşti, pentru ca aceasta să procedeze potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv să înainteze către Comisia Centrală o decizie cu propunere de despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Stabilirea unei asemenea obligaţii în sarcina A.V.A.S. Bucureşti s-a făcut în virtutea faptului că această autoritate a fost parte în proces, a luat cunoştinţă de toate înscrisurile doveditoare şi, mai mult, a fost chiar notificată de autoarea reclamantelor, solicitându-i-se restituirea în natură a imobilului anterior datei de 14 februarie 2001 (fila 15 Dosar nr. 3230/2002).

Ca urmare, curtea a admis apelul declarat de pârâta SC D. SA Tulcea împotriva Sentinţei civile nr. 345 din 3 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Tulcea în Dosarul civil nr. 282/88/2005, în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi M.F. şi M.I.M. şi intimaţii pârâţi A.V.A.S. şi Primăria Oraşului Măcin.

A fost schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că s-a stabilit că reclamantele sunt îndreptăţite să primească despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru terenul în suprafaţă de 2.500 mp, teren în suprafaţă de 360 mp şi construcţii, respectiv moară, gheretă de făină şi bazine de beton situate în Măcin, Jud. Tulcea.

A fost obligată pârâta SC D. SA să înainteze către A.V.A.S. Bucureşti, notificarea şi documentaţia aferentă pentru imobilele menţionate şi obligată pârâta A.V.A.S. Bucureşti să emită şi să înainteze către Comisia Centrală o decizie cu propunere de despăgubiri pentru aceleaşi imobile, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Restul dispoziţiilor sentinţei au fost menţinute.

Împotriva susmenţionatei hotărâri au declarat recurs reclamanţii M.F. şi M.I.M., precum şi paraţii Primăria oraşului Macin,A.V.A.S. şi SC D. SA,criticând-o pentru nelegalitate.

În dezvoltarea recursului lor, încadrat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc. civ., reclamanţii au susţinut că hotărârea curţii de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, întrucât în mod greşit s-a reţinut ca fiind aplicabile în cauză dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care privatizarea societăţii comerciale deţinătoare a avut loc în timpul procedurii de restituire a imobilelor, iniţiată de autoarea lor, L.M.A.P., moştenitoarea lui C.P. În acest sens, s-a învederat că încă din anul 1998 aceasta a notificat primăria localităţii pentru a fi luată în evidenţă în vederea restituirii în natură a unităţii moară şi uleinita, care figurează în registrul cadastral al primăriei pe numele tatălui sau, C.P.

În acest context, greşit s-a reţinut că nu pot fi restituite în natură imobilele pretinse, compuse din teren în suprafaţă de 2.500 mp şi de 360 mp, ambele deţinute de pârâta societate comercială, în speţă fiind aplicabile dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei curţii de apel în sensul menţinerii sentinţei tribunalului şi a restituirii în natură a terenurilor menţionate.

Recurenta pârâtă Primăria oraşului Măcin a susţinut nelegalitatea deciziei curţii de apel, determinat de împrejurarea că şi-a îndeplinit obligaţia de soluţionare a notificării reclamanţilor, astfel încât cererea reclamanţilor sub acest aspect a rămas fără obiect.

Au solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei curţii de apel cât priveşte obligarea sa la emiterea ofertei de restituire prin echivalent pentru imobilul construcţie ce a făcut obiectul notificării din 23 octombrie 2001, precum şi obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi, întrucât în sarcina sa nu se poate reţine vreo culpă procesuală.

Recurenta pârâtă A.V.A.S. şi-a întemeiat calea de atac pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ, în dezvoltarea căreia a susţinut că obligaţia instituită în sarcina sa,de emitere a unei decizii la notificarea reclamanţilor care să fie înaintată C.C.S.D., excede competenţei instanţei de judecată şi se vădeşte a fi neîntemeiată în condiţiile în care această instituţie nu a fost învestită cu soluţionarea notificării formulate din baza Legea nr. 10/2001.

A.V.A.S. poate proceda la soluţionarea notificării numai după ce aceasta îi va fi înaintată de către societatea comercială deţinătoare situaţie inexistentă în cauză, astfel încât în mod greşit a fost instituită în sarcina sa obligaţia prevăzută de dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001.

Recurenta pârâtă SC D. SA a susţinut, în dezvoltarea recursului sau, care nu a fost încadrat în drept, că în mod greşit a fost respinsă excepţia tardivităţii formulării contestaţiei, întrucât îndeplinindu-şi obligaţia de a răspunde notificării reclamantei prin adresa comunicată acesteia la data de 21 martie 2002, formularea contestaţiei împotriva acesteia la data de 12 august 2002, se plasează în afara termenului de 30 de zile stipulat de dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ceea ce face ca plângerea reclamantei să fie tardiv formulată, excepţie greşit respinsă de cele două instanţe.

În contextul reţinut de instanţe, al lipsei unei decizii sau dispoziţii scrise, după raţionamentul acestora, ar însemna că reclamanta putea să introducă plângere oricând, fără a i se putea opune vreodată excepţia tardivităţii.

Au solicitat admiterea recursului,modificarea deciziei curţii de apel în sensul respingerii contestaţiei reclamantei împotriva sa ca tardiv introdusă.

Referitor la calea de atac dedusă judecăţii, se constată următoarele:

Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 "în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură."

Dispoziţiile alin. (3) al aceluiaşi articol dispun că "decizia sau, după caz, dispoziţia motivată se comunică persoanei îndreptăţite în termen de cel mult 10 zile de la data adoptării."

Pentru ca prevederile art. 26 alin. (1) din aceeaşi lege să stipuleze că "dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea investită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată, în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite."

Dispoziţiile legale evocate stipulează, astfel cum legal au reţinut instanţele, condiţiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească actul administrativ emis în procedura legii speciale, respectiv decizie sau, dispoziţie motivată-orice altă modalitate de soluţionare a notificării neputând fi considerată a întruni cerinţele prevăzute de lege şi, prin consecinţă, a avea efectele prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Ca urmare, se constată că legal instanţele au reţinut că prin nesoluţionarea notificării reclamantei în modalitatea prescrisă de lege, actul astfel emis nu poate produce consecinţele pe care legea i le atribuie, perspectivă în raport cu care criticile pârâtei SC D. SA se vădesc a nu fi fondate, iar recursul său care vizează exclusiv acest aspect, urmează să fie respins ca nefondat.

Recursul declarat de pârâta Primăria oraşului Măcin urmează a fi respins ca inadmisibil, fiind exercitat omisso medio. Obligaţia fixată în sarcina acestei pârâte a fost dispusă prin sentinţa tribunalului, împotriva căreia pârâta nu a exercitat calea de atac, astfel încât declararea prezentei căi de atac, în condiţiile neformulării apelului, se vădeşte a fi făcută cu nesocotirea principiilor legalităţii şi ierarhiei căilor de atac, perspectivă în raport cu care aceasta apare a fi inadmisibilă.

Se vădeşte a fi fondat recursul reclamanţilor şi al pârâtei A.V.A.S., pentru considerentele:

Imobilul teren, în suprafaţă de 2.500 mp, respectiv de 360 mp, se află necontestat în stăpânirea SC D. SA, societate comercială integral privatizată la data intrării în vigoare a Legea nr. 10/2001. De asemenea, necontestat, acesta a fost preluat de către stat din patrimoniul antecesorului reclamantei C.E. în baza Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi.

În acest context se constată că legal instanţa de apel a făcut aplicaţiunea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 raportului juridic dedus judecăţii, în speţă nefiind incidente condiţiile stipulate de dispoziţiile art. 21 din lege, societatea deţinătoare fiind, aşa cum s-a arătat mai sus, integral privatizată la data intrării în vigoare a acestei legi

Însă în verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de acest text, astfel cum acestea au fost stabilite în urma controlului de constituţionalitate prin Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008 a Curţii Constituţionale, instanţa de apel a interpretat greşit sintagma "cu titlu valabil" din conţinutul textului legal enunţat.

Prevăzută drept o condiţie, cumulativă celei a privatizării integrale a societăţii deţinătoare, verificarea sa presupune analiza validităţii titlului statului prin raportare la condiţiile stipulate de legea ce a constituit titlul statului.

Or, în analiza acestei cerinţe, instanţa de apel s-a limitat să enunţe că "imobilele identificate prin raportul de expertiză P. şi care aveau destinaţia de moară şi uleiniţă au fost preluate de stat prin naţionalizare în temeiul Legea nr. 119/1948, preluarea în acest mod a mijloacelor de producţie fiind considerată o preluare cu titlu valabil.” Aceasta statuare nu este însă suficientă pentru a se putea conchide în sensul valabilităţii titlului preluării, fiind necesar ca în această analiză, instanţa să verifice îndeplinirea condiţiilor prevăzute de actul normativ ce a constituit temeiul preluării bunului. Numai în această situaţie, a conformităţii actului de preluare cu dispoziţiile legale ce reglementa această măsură,se poate constata valabilitatea preluării şi nu doar indicarea formală a actului de preluare.

În legătură cu acest aspect, este de menţionat ca Legea nr. 119/1948 reglementând obiectul naţionalizării prevăzute prin dispoziţiile sale, dispune în art. 11 că "statul va acorda despăgubiri proprietarilor şi acţionarilor întreprinderilor naţionalizate", cerinţă în acord cu dispoziţiile constituţionale de la acea vreme şi cu dispoziţiile art. 480 și 481 C. civ. Numai într-o asemenea ipoteză se poate considera ca valabilă preluarea bunului pretins în prezenta procedură.

Or, încă de la data declanşării prezentului litigiu, prin însăşi cererea de chemare în judecată, reclamanta a arătat că preluarea bunului solicitat în cauză s-a făcut în lipsa unei despăgubiri, aspect esenţial în soluţionarea cauzei şi care nu a făcut obiectul verificării de către instanţa de apel.

Mai mult, în scopul soluţionării cauzei sub toate aspectele atribut permis instanţei de apel potrivit efectului căii de atac cu a cărei judecată a fost învestită, de devoluţiune a fondului pricinii, ar fi trebuit să verifice disponibilitatea terenului pretins în cauză de a fi restituit în natură, în raport de criteriile enunţate de dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, chestiune care, de asemenea, nu a constituit obiect de analiză al instanţei, deşi iniţial admisese proba cu expertiză topografică în scopul lămuririi acestei împrejurări.

Numai în aceste condiţii poate fi verificată pretenţia reclamanţilor, justificată de altfel de dispoziţiile legii speciale – art. 1, 7, 9 din Legea nr. 10/2001, de a li se restitui terenul pretins în natură (întrucât numai această chestiune constituie obiect de dezbatere, celelalte dispoziţii ale primei instanţe, necontestate, intrând în puterea lucrului judecat).

În acest context, în condiţiile nelămuririi împrejurărilor menţionate, esenţiale justei soluţionări a cauzei şi pentru a putea exercita controlul de legalitate pretins de dispoziţiile legale ce reglementează judecata recursului, în conformitate cu prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la art. 314 C. proc. civ, recursul reclamanţilor urmează să fie admis cu consecinţa casării deciziei curţii de apel sub aspectul soluţiei de stabilire în favoarea reclamanţilor a îndreptăţirii să primească măsuri reparatorii prin echivalent în modalitatea despăgubirilor în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, restul dispoziţiilor urmând a fi menţinute.

Va fi admis şi recursul pârâtei A.V.A.S. a cărei obligaţie în prezenta procedură este strâns legata de modul de soluţionare a capătului de cerere indicat, astfel încât în scopul judecării unitare a pricinii se impune soluţia menţionată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanţii M.F. şi M.I.M. şi de pârâta A.V.A.S. împotriva Deciziei nr. 132/ C din 22 iunie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie, precum şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, pa care o casează şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâta Primăria Oraşului Măcin împotriva aceleiaşi decizii.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC D. SA împotriva aceleiaşi decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,astăzi 22 iunie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 5287/2011. Civil. Despăgubiri Legea...		ICCJ. Decizia nr. 5361/2011. Civil. Anulare act. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 5342/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 5342/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs