ICCJ. Decizia nr. 5283/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5283/2011
Dosar nr. 7297/2/2009
Şedinţa publică din 20 iunie 2011
Asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:
Prin contestaţia înregistrată sub nr. 4284 din 19 noiembrie 2003, pe rolul Tribunalului Bucureşti, contestatorul S.A.L. a chemat în judecată pe pârâţii municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi M.F.P., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se desfiinţeze dispoziţia Primarului General nr. 1637 din 29 octombrie 2003, să se emită o dispoziţie de restituire în echivalent a apartamentului şi a garsonierei din Bucureşti, sector 1, sub formă de titlu de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare la nivelul sumei ce se va stabili prin expertiză.
Prin sentinţa civilă nr. 620 din 24 iunie 2004 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul S.A.L. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi M.F.P.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin dispoziţia nr. 1637 din 29 octombrie 2003, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, s-a respins notificarea formulată de numitul S.A.L. privind restituirea imobilului situat în Bucureşti, sector 1, cu motivarea că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate şi nici a calităţii de moştenitor.
Tribunalul, analizând înscrisurile care au stat la baza emiterii dispoziţiei contestate, a constatat că reclamantul S.A.L. nu a depus odată cu notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 un act de proprietate translativ sau constitutiv de drepturi pentru a-şi dovedi dreptul de proprietate asupra imobilului cu privire !a care solicită restituirea în natură sau prin echivalent şi nici un certificat de moştenitor pentru a-şi putea dovedi calitatea de moştenitor de pe urma autoarei sale S.B.
În ceea ce priveşte dovada dreptului de proprietate şi a calităţii de moştenitor a persoanei îndreptăţite, deoarece art. 22 din Legea nr. 10/2001 nu conţine prevederi speciale în privinţa dovedirii dreptului de proprietate al persoanei îndreptăţite asupra imobilelor solicitate şi a calităţii de moştenitor al fostului ori actualului proprietar, înseamnă că sunt aplicabile dispoziţiile generale de drept comun. Din art. 22 din Legea nr. 10/2001 rezultă că dreptul de proprietate şi calitatea de moştenitor ale persoanei îndreptăţite se dovedesc numai cu „acte", respectiv cu înscrisuri, iar prin acte doveditoare ale proprietăţii trebuie să înţelegem orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicţional sau administrativ cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate şi care generează o prezumţie relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă. Aşadar, dovada dreptului de proprietate se face cu acte de vânzare-cumpărare, schimb, donaţie, contracte de rentă viageră, de întreţinere, tranzacţii, acte juridice de împărţeală voluntară (întrucât acestea două din urmă au caracter declarativ de drepturi trebuie să fie însoţite de actele translative de proprietate), hotărâri judecătoreşti de constatare a uzucapiunii, ordonanţe de adjudecare, precum şi orice alte înscrisuri translative de proprietate (de exemplu hotărâri judecătoreşti pronunţate în temeiul art. 1073 - 1077 C. civ., în temeiul art. 12 din Decretul nr. 144/1958).
Prin urmare, nu se poate reţine că dovada dreptului de proprietate se poate face cu alte înscrisuri decât cele enumerate mai sus, art. 22 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 trebuie înţeles în sensul că actele enumerate la lit. a) – h) pot fi folosite doar în completarea probatoriului de mai sus, dacă acestea se întregesc cu înscrisurile originale şi, nicidecum, că dovada dreptului de proprietate se poate face doar cu situaţii juridice, istorii de rol fiscal, menţiuni din listele anexe la actele de naţionalizare, expropriere sau confiscare.
În plus, Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu pot modifica dispoziţiile Legii nr. 10/2001, primele având forţă juridică inferioară unei legi.
Cât priveşte dovada calităţii de moştenitor, aceasta se face cu certificatul de moştenitor sau de legatar ori cu hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, iar în lipsa acestora, prin orice alte probe scrise din care să rezulte acceptarea moştenirii. Este adevărat însă că, în cazul succesibililor neacceptanţi ai moştenirii până la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, vocaţia succesorală, legală sau testamentară, se va dovedi, după caz, cu actele de stare civilă sau cu testamentul întocmit de defunct, aceştia fiind socotiţi că au acceptat moştenirea prin cererea de restituire a imobilelor solicitate (deci doar în această a doua ipoteză calitatea de moştenitor se dovedeşte cu acte de stare civilă,testament).
În speţă, contestatorul S.A.L. a formulat contestaţie şi a solicitat emiterea unei dispoziţii de restituire în echivalent a apartamentului şi garsonierei, cu privire la care nu a depus la dosar acte de proprietate în dovedirea calităţii de proprietar a autoarei sale şi nici certificat de moştenitor în dovedirea calităţii de moştenitor, în sensul celor arătat mai sus de tribunal.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti, la data de 28 iunie 2004 a declarat apel reclamantul S.A.L., care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 25 august 2004 sub nr. 4149/2004 (număr în format nou 24732/2/2004).
În motivele de apel depuse la termenul din 9 decembrie2004, reclamantul a arătat că, o primă observaţie ce se impune a fi făcută priveşte aserţiunea instanţei de fond privind faptul că HG nr. 498/2003 nu poate modifica/nu poate dispune în alt sens decât a făcut-o Legea nr. 10/2001, în a cărei aplicare a fost emisă. Susţinerea este corectă, numai că art. 22 din Legea nr. 10/2001 prevede numai despre faptul că actele doveditoare ale dreptului de proprietate vor fi depuse odată cu notificarea sau în termen de 18 luni.
Înlăturând aplicarea prevederilor art. 22 pct. 1 lit. d) din HG nr. 498/2003 şi înţelegând să aprecieze dovezile prezentate de reclamant în lumina dreptului comun, instanţa de fond a pronunţat o soluţie nelegală, prin care însuşi actul normativ edictat pentru înlăturarea abuzurilor devine ineficace.
Cel de-al doilea considerent determinant în soluţionarea cererii cu care a fost investită instanţa constă în neprezentarea unui certificat de moştenitor pentru a dovedi calitatea de succesor a mamei sale S.B.
Invocând prevederile art. 4 din Legea nr. 10/2001, apelantul - reclamant a criticat sentinţa atacată, arătând că aceasta este nelegală. Textul invocat consideră că formularea notificării şi însoţirea cererii cuprinse în aceste acte de stare civilă care atestă filiaţia sunt demersurile şi dovezile care conferă calitatea necesară de persoană îndreptăţită pentru a solicita restituirea/în natură sau echivalent, a imobilelor de care autoarea sa a fost în mod abuziv deposedată, nefiind necesară prezentarea unui certificat de moştenitor.
Având la dosar certificatele de deces ale părinţilor săi şi certificatul său de naştere, instanţa de fond trebuia să facă aplicarea corectă a legii speciale şi să constate că a acceptat în termen legal moştenirea rămasă de pe urma mamei sale şi că a făcut dovada filiaţiei, astfel încât este îndreptăţit să solicite retrocedarea imobilului ce i-a aparţinut.
La data de 2 ianuarie 2005 a decedat apelantul reclamant S.A.L., fiind introdus în cauză la termenul din 27 aprilie 2006 în temeiul art. 243 pct. 1 C. proc. civ. D.M.
Prin Decizia civilă nr. 441/ A din 29 iunie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa apelată şi pe fond a admis contestaţia, a desfiinţat dispoziţia nr. 1637/2003 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti şi a dispus emiterea unei dispoziţii de restituire în echivalent a garsonierei din Bucureşti, sub formă de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare în sumă de 2.317.099.600 lei, conform expertizei.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că potrivit Legii nr. 10/2001, contestatorul apelant a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 22 din lege, situaţie faţă de care şi în raport cu faptul că în speţă nu mai este posibilă restituirea în natură a imobilului a admis în parte contestaţia.
Împotriva acestei decizii, la data de 01 august 2006 au formulat recurs pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, iar la 04 august 2006, D.M., moştenitorul apelantului contestator S.A.L., care au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 05 septembrie 2006.
Prin Decizia civilă nr. 436 din 22 ianuarie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală a admis recursurile, a casat Decizia recurată şi a trimis cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă în vederea rejudecarea apelului.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârile judecătoreşti trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.
Or, instanţa de apel, schimbând în tot sentinţa tribunalului, nu şi-a motivat soluţia, limitându-se la a stabili că a fost făcută dovada îndeplinirii condiţiilor - prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001, fără a face nicio referire la înscrisurile doveditoare şi a constatat că nu mai este posibilă restituirea în natură a imobilului, omiţând a se pronunţa cu privire la compunerea acestuia şi a motivului pentru care este imposibilă această restituire.
Nemotivarea deciziei atacate atrage casarea acesteia şi pentru faptul că nu permite exercitarea controlului judiciar.
Cauza a fost reînregistrată la data de 07 martie 2007 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. 1737/2/2007.
La data de 18 decembrie 2007 a decedat şi D.M., fiind introduse în cauză la termenul din 17 martie 2008 moştenitoarele acestuia, O.T.I.. şi V.A.
Prin Decizia civilă nr. 187/ A din 17 martie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de apelantele - contestatoare O.T.I. şi V.A. - ca moştenitoare de pe urma defunctului D.M., a schimbat în tot sentinţa apelată şi, pe fond, a admis contestaţia; a desfiinţat în parte dispoziţia nr. 1637/2003 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti şi a dispus emiterea unei dispoziţii de acordare de despăgubiri în echivalent de către Municipiul Bucureşti prin Primarul General, în valoare de 168.309 lei pentru garsoniera - sector 1 Bucureşti, a menţinut celelalte dispoziţii ale Deciziei nr. 1637/2003 sus menţionate, privind respingerea notificării privind apartamentul cu 4 camere - situat în acelaşi imobil; a admis excepţia privind lipsa calităţii procesuale pasive a M.E.F.; a respins contestaţia faţă de acest pârât, pe excepţie şi a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că în prezenta cauză nu au fost depuse dovezi din care să rezulte titlul de proprietate al autoarei apelantelor cu privire la imobilele obiect al cererii.
Din dosarul de fond rezultă că imobilul din Bucureşti, se compune din două corpuri de clădire, corpul A având 8 etaje şi 21 de apartamente şi corpul B având 9 etaje şi 23 apartament. Experţii au constatat că este un bloc cu 5 etaje.
Administraţia Fondului Imobiliar a precizat că garsoniera a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951.
Fată de această probă, Curtea a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 221 din Legea nr. 10/2001 cu privire la garsonieră, întinderea dreptului de proprietate fiind prezumată de Curte a fi cea recunoscută în actul normativ prin care s-a dispus măsura preluării abuzive.
Cu privire la apartamentul cu patru camere solicitat prin contestaţia introdusă la instanţă şi prin notificare, Curtea a constatat că în prezenta cauză nu au fost administrate probe din care să rezulte existenţa acestui imobil, respectiv nu au fost depuse titluri de proprietate în sensul art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Nici experţii desemnaţi de instanţă nu au produs dovezi privitoare la acest imobil, astfel că dispoziţiile Deciziei nr. 1637/2003 emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti au fost menţinute cu privire la respingerea notificării privitor la apartamentul cu patru camere situat în acelaşi imobil.
Curtea a admis excepţia privind lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor şi a respins contestaţia faţă de acest pârât, reţinând că raportul juridic având ca obiect restituirea garsonierei şi apartamentului dinsectorul 1 Bucureşti s-a născut între contestator şi Primarul General al Municipiului Bucureşti prin notificarea făcută de petent în baza Legii nr. 10/2001 şi prin soluţionarea acesteia de către Primăria Municipiului Bucureşti.
Împotriva acestei decizii, la data de 09 mai 2008 au declarat recurs recurentele contestatoare, iar la data de 13 mai 2008, pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, care au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin Decizia civila nr. 1831 din 20 februarie 2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General; a admis recursul formulat de recurentele - contestatoare; a casat Decizia recurată şi a trimis spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, în ceea ce priveşte recursul declarat de pârât, că acesta este nefondat, instanţa de apel procedând la o corectă aplicare a legii, ca urmare a stabilirii cuantumului despăgubirilor datorate reclamantelor, pentru garsoniera, imposibil de restituit în natură.
Astfel, prin art. 16 alin. (1) din Cap. V, Titlul VII, al Legii nr. 247/2005, privind procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, s-a stabilit că deciziile sau dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei centrale învestite cu soluţionarea notificărilor şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoţite de documentaţia necesară, se predau Secretariatului Comisiei Centrale, pe judeţe, conform eşalonării stabilite, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a Legii nr. 24712005.
În cuprinsul alin. (2) din acelaşi articol se menţionează că notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, care nu au fost soluţionate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, se predau pe bază de proces verbal de predare - primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de deciziile sau dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor şi de documentaţia necesară, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor sau dispoziţiilor, ori, după caz, a ordinelor.
După cum rezultă din cele două alineate, legiuitorul a înţeles să facă distincţie între notificările ce erau deja soluţionate la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, prin consemnarea în cuprinsul unor dispoziţii sau decizii a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire, ipoteză la care se referă alin. (1) din art. 16, şi notificările care nu erau încă soluţionate într-o asemenea modalitate şi care se predau Secretariatului Comisiei Centrale, însoţite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor (conform alin. (2)).
Din perspectiva reglementării de ansamblu a celor două alineate ale art. 16, prin „notificări soluţionate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005" nu pot fi înţelese decât cele pe baza cărora entităţile învestite au emis decizii sau dispoziţii motivate, prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum şi cuantumul lor, neatacate în instanţă, în termenul prevăzut de art. 24 din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificării.
Ca atare, deciziile sau dispoziţiile care se aflau pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, în urma atacării lor cu contestaţie, nu pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale, ci rămân supuse controlului instanţelor de judecată, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei.
În măsura în care contestaţiile formulate împotriva notificărilor soluţionate anterior intrării în vigoare a actului normativ sus menţionat privesc natura sau întinderea măsurilor reparatorii, în baza principiului plenitudinii de competenţă, instanţele se vor pronunţa şi asupra acestor aspecte, în limitele învestirii lor.
În acelaşi sens, prin Decizia nr. 52 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată într-un recurs în interesul legii, şi obligatorie potrivit art. 329 C. proc. civ., s-a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor sau dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Aceasta este şi ipoteza aplicabilă în speţă, dispoziţia nr. 1637 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, atacată în prezentul dosar, prin care s-a respins notificarea formulată de reclamantul S.A.L., fiind emisă la 29 octombrie 2003, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.
Ca atare, în baza plenitudinii de competenţă, instanţa de judecată trebuie să soluţioneze contestaţia nu numai în ceea ce priveşte dreptul pretins de reclamant la măsurile reparatorii prevăzute de Legii nr. 10/2001, dar şi în legătură cu natura şi întinderea acestui drept, instanţa de apel procedând, sub acest aspect, în mod corect, în limitele învestirii sale.
Analizând criticile recurentelor reclamante, din perspectiva aceluiaşi text de lege, Înalta Curte a constatat că recursul formulat de acestea este fondat.
Instanţa de apel a procedat la o greşită aplicare a dispoziţiilor legale în materie, în ceea ce priveşte valoarea probatorie a înscrisurilor depuse la dosar şi, ca urmare, la o incompletă stabilire a situaţie de fapt asupra apartamentului.
Curtea de Apel a reţinut, în esenţă, că nu s-a dovedit dreptul de proprietate pentru apartament, în sensul că nu au fost depuse titluri de proprietate conform art. 22 şi nici experţii nu au produs dovezi cu privire la acest bun.
Potrivit art. 23.1 lit. d) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007, pe lângă alte înscrisuri, se recunoaşte istoricului de rol fiscal valoare probatorie în ceea ce priveşte calitatea de proprietar pentru persoana menţionată în documentul respectiv, actele de proprietate propriu-zise nefiind considerate dovada exclusivă a dreptului în discuţie.
Despre apartamentul se face referire în adresa din 14 noiembrie 2001, emisă de C.G.M.B. - A.F.I., în care se arată că este ocupat de A.R., în adresa din 24 iunie 2004, emisă de Direcţia de Impozite şi Taxe Locale a Sectorului 1 Bucureşti, unde se menţionează că, în perioada 1952 - 1953, pentru apartamente - B, figura S.., dar şi în raportul de expertiză întocmit de expert P.V.M., care constată că există acest apartament, alăturat apartamentului nr. 3, consemnând însă că nu i s-a permis accesul în locuinţă.
Neavând în vedere aceste menţiuni, Curtea de Apel a procedat la o insuficientă stabilire a situaţiei de fapt în legătură cu apartamentul solicitat, refuzând, în mod greşit, să stabilească măsurile reparatorii cuvenite reclamantelor în temeiul Legii nr. 10/2001 şi pentru acest bun.
Faptul că descrierea apartamentului realizată, prin notificare, de către reclamantul iniţial, nu corespunde cu situaţia actuală a compunerii imobilului poate fi cauzată atât de percepţia eronată a acestuia asupra aspectului respectiv, generată de vârsta mică la care reclamantul a părăsit ţara, aşa cum se susţine în cererea de recurs, dar şi de posibile modificări ale compartimentării spaţiului, intervenite de la momentul preluării şi până în prezent. Eventualele modificări nu schimbă însă identitatea imobilului pretins prin notificare cu cel deţinut de autorii reclamantelor, menţionarea B.S. în documentul privind istoricul de rol fiscal creând prezumţia de proprietate în persoana sa.
S-a dispus ca instanţa de apel să se pronunţe cu privire la măsurile reparatorii cuvenite reclamantelor şi pentru apartamentul, urmând a verifica, în raport de situaţia juridică actuală a bunului, posibilitatea restituirii în natură persoanelor îndreptăţite, iar în caz contrar, să stabilească o reparaţie prin echivalent.
Ca urmare a respingerii recursului declarat de pârât împotriva aceleiaşi decizii, rejudecarea apelului se va face strict în limitele casării, şi anume doar cu privire la apartamentul, soluţia Curţii pentru garsoniera - apartamentul nr. 3 urmând a fi menţinută de instanţa de rejudecare.
Cauza a fost reînregistrată la data de 28 iulie 2009, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. 7297/2/2009.
În rejudecare, la termenul din 8 februarie 2010, Curtea a pus în discuţie necesitatea efectuării unei expertize de specialitate în construcţii, care a fost efectuată de expertiză de către expert I.S.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 479/ A din 20 septembrie 2010, a admis apelul formulat de apelantul contestator S.A.L., decedat, şi continuat de apelantele-contestatoare V.A. şi O.T.I., împotriva sentinţei civile nr. 620 din 24 iunie 2004, a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. 4284/2003, în contradictoriu cu intimaţii municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi M.F.P.
A fost schimbată în tot sentinţa civilă apelată şi pe fond:
A fost admisă contestaţia şi desfiinţată în tot Dispoziţia nr. 1637/2003 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti.
S-a dispus emiterea unei dispoziţii de acordare de despăgubiri în echivalent de către Municipiul Bucureşti prin Primarul General, în valoare de 168.309 lei pentru garsoniera - apartament, situată în blocul P + 5 E, sector 1, Bucureşti.
S-a dispus restituirea în natură a apartamentului compus din hol, dormitor, sufragerie, vestibul, baie, garderobă, oficiu, bucătărie, cămară, WC serviciu, cameră servitori, terasă, terasă, boxă, identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert S.I., varianta 2, situat în acelaşi imobil.
A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.E.F. şi s-a respins contestaţia faţă de acest pârât pe excepţie.
A fost respinsă cererea de intervenţie accesorie formulată de I.G.V., ca nefondată.
Instanţa de apel a reţinut că, prin notificarea nr. 1334 din 12 iulie 2001 înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti, trimisă în conformitate cu dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 prin executor judecătoresc, reclamantul S.A.L. a solicitat restituirea în natură sau echivalent a apartamentului din Bucureşti, constând dintr-un apartament având 4 camere şi dependinţe şi o garsonieră dublă cu dependinţe.
Prin dispoziţia nr. 1637 din 29 octombrie 2003 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti notificarea a fost respinsă, cu motivarea că nu a făcut dovada dreptului de proprietate şi nici a calităţii de moştenitor.
În temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, împotriva deciziei de respingere a cererii de restituire în natură persoana îndreptăţită a formulat contestaţie adresată secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare, în baza căreia instanţele au fost învestite să verifice temeinicia şi legalitatea acesteia.
Cu privire la garsonieră, în ciclul procesual anterior, s-a dispus desfiinţarea în parte a dispoziţiei şi acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, soluţia fiind validată irevocabil prin hotărârea instanţei de recurs.
Prin Decizia de casare s-a dispus rejudecarea cauzei numai în ceea ce priveşte măsurile reparatorii cuvenite reclamantelor pentru apartamentul, stabilindu-se că instanţa de apel urmează să verifice, în raport de situaţia actuală a bunului, posibilitatea restituirii în natură persoanelor îndreptăţite, iar în caz contrar să stabilească o reparaţie prin echivalent.
Problema litigioasă care s-a ridicat în legătură cu acest aspect, subsecvent depunerii la dosar a contractului de executare de lucrări autentificat de fostul Tribunal Ilfov - Secţia notariat din 10 octombrie 1947 încheiat între inginer C.N., în calitate de constructor şi B.H.S., a fost poziţionarea în planul apartamentului care a aparţinut autoarei contestatorului, expertul propunând două variante.
Potrivit contractului de execuţie menţionat: „am convenit a executa d-nei B.H.S. (...) un apartament şi o garsonieră (centru şi stânga) al blocului B., purtând numerele de apartament"; „cuprinsul apartamentului şi garsonierei, construite pe 218 m.p. în care se cuprind şi spaţiile comune este: a) - un apartament compus din vestibul, hol, două camere, bucătărie, baia cu instalaţie completă, una încăpere garderobă situată între dormitor şi baie, una cămară de alimente, oficiu, cameră de servitor pe palier, un closet de serviciu, una boxă la subsol şi două terase din care aceea dinspre curte, prelungită deasupra locuinţei intendentului, cu părţile comune aferente."
Contractul de executare de lucrări a avut anexat şi un plan al etajului, semnat de ambele părţi contractante. Pe acest plan, este notat pe apartamentul din dreapta planului şi care se compune din hol, bucătărie, sufragerie, deci hol şi două camere, ceea ce corespunde potrivit expertizei descrierii din contractul de executare de lucrări.
În schimb, apartamentul poziţionat în stânga planului, poziţie ce ar corespunde cu cea menţionată în contract pentru apartamentul, nu are notat pe plan niciun număr de apartament şi se compune din hol, 2 camere şi sufragerie, deci hol şi trei camere, ce diferă de descrierea „hol, 2 (două) camere" din acelaşi contract.
Curtea a reţinut, în primul rând, că pentru identificarea apartamentului în litigiu trebuie avute în vedere elementele de identificare din titlul de proprietate, reprezentat de contractul de executare de lucrări şi numai dacă în urma analizei acestuia ar rămâne o serie de neclarităţi ar trebui luate în considerare informaţii provenind din surse externe, cum sunt procesul verbal de preluare a imobilului încheiat la data de 10 noiembrie 1947 sau schema de numerotare a apartamentului întocmită de Primăria Municipiului Bucureşti în anul 1947.
Procedând în consecinţă, s-a reţinut că determinarea apartamentului rezultă în mod cert din schiţa anexată contractului de execuţie, semnată de ambele părţi, care reprezintă o reflectare fidelă a reprezentării obiectului; convenţiei, în timp ce exprimarea folosită în cuprinsul contractului (centru şi stânga) nu este suficient de precisă şi exactă, putând fi interpretată în două variante, deoarece intenţia părţilor depinde de poziţionarea în spaţiu a subiectului în raport de obiect.
Mai mult decât atât, identificarea apartamentului ca fiind cel din dreapta corespunde şi descrierii sale din contract în privinţa compunerii: 2 camere şi dependinţe şi, de asemenea, în varianta 2, sub terasa spre curte, în prezent închisă cu ferestre, se află o zonă a parterului, cu intrare separată direct din curtea interioară, care ar putea fi fosta locuinţă a intendentului, la care se face referire în contract, în schimb, potrivit aceluiaşi răspuns la obiecţiuni, în varianta 1, sub terasa spre curte se află un spaţiu gol, un gang de comunicare între curte şi stradă, neexistând nicio dovadă în sensul unei eventuale demolări a părţii din construcţie ce a reprezentat locuinţa intendentului, ulterior preluării imobilului de către stat.
Împotriva Deciziei civile nr. 479/ A din 20 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă au declarat recurs în termen pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi intervenientul I.G.V. care, invocând motivul prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. au criticat-o pentru nelegalitate.
1. Pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General susţine că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii, pentru că admiţând apelul reclamantelor a dispus în mod total eronat restituirea în natură a apartamentului situat în bloc P+5 etaje, Bucureşti, identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert S.I., varianta 2.
Recurentul susţine că instanţa de apel a reţinut în considerentele hotărârii că expertul a propus două variante pentru apartamentul şi că determinarea acestuia corectă ar fi cea care rezultă din schiţa anexă contractului de execuţie şi nu cea din cuprinsul contractului respectiv.
Se mai arată că, probele nu au fost corect apreciate pentru identificarea acestui apartament, instanţarezumându-se la un singur înscris - schiţa anexă contractului de execuţie, fără să aibă în vedere multitudinea de acte existente care reflectă o altă realitate în privinţa identificării.
Se mai susţine că, s-a dovedit cu adresa Fondului Locativ al Municipiului Bucureşti din 06 ianuarie 2010 că, după momentul naţionalizării, schema de numerotare pe etaje a apartamentelor a fost modificată, astfel că apartamentul 4 în discuţie a fost împărţit în două apartamente din câte două camere.
În final, susţine că varianta nr. 1 din raportul de expertiză este cea corectă, în care fostul apartament ce face obiectul litigiului a fost identificat cu actualele apartamente, care au fost înstrăinate de către fosta SC H.N. SA numiţilor D.M. şi P.Ş., situaţie în care instanţa de apel trebuia să acorde măsuri reparatorii prin echivalent şi pentru acest apartament.
2. Recurentul I.G.V., în dezvoltarea criticilor, invocă nelegalitatea deciziei instanţei de apel, pentru că a fost pronunţată prin omologarea în parte a raportului de expertiză, în condiţiile în care nu se putea propune cu certitudine care dintre cele două variante propuse de către expert reflectă realitatea, existând acte contradictorii şi lipsind un plan al parterului construcţiei iniţiale în care se află apartamentul.
În continuare, recurentul intervenient face o enumerarea tuturor actelor existente la dosar şi a contradictorialităţii dintre acestea, concluzionând că prin ele nu se poate identifica apartamentul care a aparţinut autoarei reclamantelor.
În final, învederează că instanţa de apel a optat pentru varianta 2 din raportul de expertiză pentru identificarea apartamentului, fără să evidenţieze elemente certe de identificare şi fără să arate criteriile care au stat la baza acestei variante.
La termenul de judecată din 20 iunie 2008 apărătorul reclamantelor a invocat excepţia nulităţii recursului intervenientului I.G.V. pentru nemotivare.
Art. 306 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în fapt şi în drept.
În cauză, intervenientul a invocat mai multe motive de nemulţumire cu privire la soluţia pronunţată în apel, dar niciuna dintre acestea nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Cu toate acestea, motivele invocate vizează netemeinicia hotărârii, motive care nu pot fi analizate în recurs, dar pentru care instanţa nu poate să constate nulitatea acestui recurs pentru nemotivare, astfel că excepţia nulităţii invocată de către recurente urmează să fie respinsă.
Examinând recursurile declarate de recurentul pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi intervenientul I.G.V., pe fond, Înalta Curte le reţine ca nefondate, pentru considerentele ce urmează.
Cauza recursului constă în nelegalitatea sau netemeinicia hotărârii ce se atacă şi ea trebuie să îmbrace una din formele prev. de art. 304 C. proc. civ.
Aşadar, simpla nemulţumire a părţii de hotărârea pronunţată, nu este suficientă, după cum nu este suficientă nici afirmaţia generală că hotărârea atacată este nelegală, recurentul, în principiu, fiind obligat să-şi sprijine recursul pe cel puţin unul din motivele prevăzute limitativ de lege.
În art. 304 C. proc. civ. sunt prevăzute 9 motive de recurs, care privesc nelegalitatea hotărârilor pronunţate în apel.
Este adevărat că, în cauza de faţă ambii recurenţi şi-au întemeiat criticile în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9, dar, din analiza cererilor adresate instanţei rezultă că fiecare analizează probele, fiind nemulţumiţi de modul în care au fost interpretate, de punctul de vedere exprimat de instanţă cu privire la varianta reţinută din expertiză, toate acestea fiind aspecte de netemeinicie, care nu pot face obiectul controlului judiciar efectuat de către instanţa de recurs.
Trebuie reţinut că instanţa investită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele vizează nelegalitatea hotărârii, fiind dezvoltate într-o formă explicită.
Cum în speţa de faţă criticile nu se încadrează în motivul invocat prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi nici în celelalte motive prev. de art. 304 pct. 1 - 8 C. proc. civ., urmează ca acestea să fie respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului intervenientului I.G.V. pentru nemotivare, invocată de intimaţii reclamanţi V.A. şi O.T.I.
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi de intervenientul I.G.V. împotriva Deciziei nr. 479/ A din 20 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5286/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 5282/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
