ICCJ. Decizia nr. 5289/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5289/2011
Dosar nr. 3825/2/2010
Şedinţa publică din 20 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1820 din 24 noiembrie 2009 a Tribunalului Ialomiţa, secţia civilă, s-a respins acţiunea reclamantului P.D.V. reţinându-se că în cauză, familia reclamantului nu a suferit nici o condamnare pentru a fi incidente dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul P.D.V., iar prin Decizia civilă nr. 174 din 13 iulie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a admis apelul reclamantului s-a schimbat în parte hotărârea instanţei de fond în sensul admiterii în parte a acţiunii în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 2.000 euro în echivalent în lei la cursul oficial al B.N.R. din ziua plăţii reprezentând despăgubirii pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic luate împotriva prin stabilirea domiciliului obligatoriu pe raza comunei P., sat F. în perioada 17 iunie 1951–27 iulie 1955.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:
Reclamantul se încadrează în dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), pentru a cere despăgubiri pentru prejudiciul moral produs prin luarea unei măsuri administrative cu caracter politic împotriva bunicilor săi, strămutaţi în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951 pe data de 17 iunie 1951, din satul S.M., comuna G., judeţ Timiş, cu fixarea domiciliului obligatoriu în satul F., comuna P., raionul Slobozia, unde au rămas până la 27 iulie 1955, când s-au ridicat restricţiile prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955.
S-a reţinut astfel că este de necontestat prejudiciul moral suferit prin luarea măsurii administrative cu caracter politic de dislocare şi stabilire de domiciliu obligatoriu, fiind încălcate drepturile fundamentale ale omului. Problema care se ridică în cauză, este aceea a cuantumului despăgubirilor care se pot acorda pentru prejudiciul moral suferit.
Este de netăgăduit că orice arestare şi inculpare pe nedrept (în aceeaşi măsură şi orice măsură administrativă cu caracter politic) produc celor în cauză suferinţe, că astfel de măsuri lezează demnitatea şi onoarea, libertatea individuală, drepturile personal nepatrimoniale ocrotite de lege şi că din acest punct de vedere, se produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensaţii materiale.
Ceea ce trebuie evaluat, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, şi nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanţa prejudiciului moral sub aspectul importanţei valorilor lezate.
În aprecierea importanţei prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile acestuia asupra stării generale a sănătăţii, a vieţii în general, precum şi asupra posibilităţilor de a se realiza din punct de vedere social, profesional şi material în astfel de condiţii.
Stabilirea acestui cuantum nu presupune stabilirea „preţului" suferinţelor fizice şi psihice, care sunt inestimabile, ci înseamnă aprecierea tuturor consecinţelor negative ale acestui prejudiciu cauzat şi ale implicaţiilor acestora pe toate planurile vieţii sociale.
În stabilirea şi acordarea despăgubirilor, Curtea apreciază că se impune a se avea în vedere principiul echităţii, care implică înainte de toate o anumită flexibilitate şi o analiză obiectivă a ceea ce este just, echitabil şi rezonabil, ţinând cont de ansamblul circumstanţelor cauzei, adică nu numai de situaţia celui deportat, ci şi de contextul general în care încălcarea s-a produs.
Despăgubirile pe care instanţa le acordă pentru prejudiciul moral, au ca obiect recunoaşterea faptului că încălcarea unui drept fundamental a cauzat un prejudiciu moral şi ele sunt stabilite astfel încât să reflecte aproximativ gravitatea acestui prejudiciu. Despăgubirile nu urmăresc şi nu trebuie să urmărească furnizarea pentru reclamant, din motive de compasiune, a unui confort financiar, ori a unei îmbogăţiri pe cheltuiala statului, în condiţiile în care nu există un barem specific vizând despăgubirile stabilite, în cazurile condamnărilor cu caracter politic şi măsurilor administrative asimilate acestora.
În speţă, în ceea ce priveşte cuantumul acestei despăgubiri, instanţa de apel a avut în vedere, în concordanţă şi faţă de criteriile stabilite de art. 5 alin. (11) din Lege (completare), raportarea la perioada în care bunicii reclamantului au avut domiciliu obligatoriu, gravitatea măsurii luate împotriva acestora, consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, considerând îndestulător un cuantum al despăgubirii de 2.000 de euro.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs atât reclamantul cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ialomiţa şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Astfel criticile aduse hotărârii instanţei de apel de către reclamant vizează nelegalitatea ei prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate.
Astfel reclamantul susţine că despăgubirile acordate nu reflectă consecinţele negative ale măsurii administrative, consecinţe produse pe plan fizic, psihic şi social.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a criticat hotărârea instanţei de apel prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., tot sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate, susţinându-se că au fost încălcate dispoziţiile OUG nr. 62/2010 care modifică art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Ministerul Finanţelor Publice – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a criticat hotărârea instanţei de apel sub aspectul nelegalităţii ei prin prisma dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., caz de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor incidenţa OUG nr. 62/2010, reţinută ca temei de drept pentru acordarea despăgubirilor.
Se susţine astfel încălcarea dreptului la dar şi a principiului contradictorialităţii procesului civil.
Ca atare se solicită casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de apel invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Prin Decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 19445–22 decembrie 1989, iar prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1 şi art. II din OUG nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009.
Astfel din această perspectivă sunt nefondate criticile legate de dispoziţiile OUG nr. 62/2010.
Astfel fără a face referire la aspectul neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 în contextul necesităţii stabilirii unor măsuri pentru instituirea unui regim echitabil în acordarea despăgubirilor privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada de referinţă, diferenţierea cuantumului daunelor morale acordate de instanţă trebuie analizată şi în funcţie de criteriul bugetar, raportat la politica financiară şi la posibilitatea executării unor asemenea hotărâri de obligare a statului la plata daunelor morale, în fiecare caz în parte.
Astfel stabilirea unor criterii de diferenţiere a cuantumului daunelor morale este imperios necesară, iar aplicarea unitară a acestora, fără diferenţieri semnificative în stabilirea introducerii prejudiciului moral este obligatorie sub aspectul unei practici unitare a instanţelor, prin raportare la natura măsurii (condamnări cu caracter politic/măsuri administrative asimilate acestora) durata acestora, individualizarea aplicării acestora direct persoanelor, soţilor/soţiilor sau moştenitorilor acestora, consecinţele negative asupra drepturilor personale nepatrimoniale ale persoanei, lezarea unor valori ca onoarea, demnitatea, cinstea, reputaţia, criteriul proporţionalităţii daunei în raport de prejudiciul suferit, importanţa valorilor morale lezate, gradul în care a fost afectată, de la caz la caz, situaţia familială, profesională şi socială.
Caracterul subiectiv al aprecierii cuantumului daunelor morale, prin natura lor, greu de identificat, în absenţa unor criterii de referinţă pentru fiecare caz în parte, nu trebuie să prevaleze unor criterii obiective general aplicabile.
Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu patrimonial, fiind prin însăşi destinaţia ei, aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda satisfacţie, o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată datorită imposibilităţii cu totul fireşti, de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărei reparare este destinată să contribuie.
Ea nu poate fi reprezentată nici pe considerentul că acordată într-un cuantum mare, ar putea constitui o sursă de îmbogăţire fără temei legitim pentru victimă, întrucât cuantumul daunelor morale trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei, prin raportare la intensitatea şi durata suferinţelor psihice şi fizice încălcate de autorii reclamantului pe perioada 17 iunie 1951–27 iulie 1955 prin stabilirea domiciliului obligatoriu, determinate de gravitatea vătămărilor ce i-au fost aduse demnităţii, sănătăţii, libertăţii individuale, deci a unor elemente obiective ce înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească să constituie un mijloc de îmbogăţire.
Astfel repararea daunelor morale este şi trebuie să fie înţeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială care fizic nici nu este posibilă ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale al căror scop este acela ca în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacţie pentru suferinţele suportate.
Banii constituie o măsură de reparare a daunelor morale pentru acelaşi motiv pentru care sunt admise aşa-zisele mijloace adecvate de nepatrimonială, adică pentru faptul că deşi nu compensează nimic, pot totuşi oferi persoanei lezate o anumită compensaţie pentru răul suferit, o anumită satisfacţie care poate fi nu atât un efect al cuantumului sumei acordate, cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută şi acordată.
De altfel art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede expres, acordarea de despăgubiri ca modalitate de reparaţie a prejudiciului moral suferit prin condamnări cu caracter politic.
Or jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie nu limitează reparaţia pentru prejudiciul moral încercat doar la constatarea încălcării convenţiei, ci recunoaşte şi dreptul la despăgubiri băneşti echitabile, ceea ce nu înseamnă însă o sumă modică.
Cuantumul despăgubirilor trebuie să respecte atât principiul proporţionalităţii cât şi al echităţii, în raport cu intensitatea şi gravitatea suferinţelor psihice, durata acestora cât şi la situaţia socială concretă.
Or din perspectiva celor expuse, şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este fondat doar recursul reclamantului, urmând a se respinge acţiunea recurată.
Astfel în sensul art. 312 alin. (1) teza primă şi alin. (3) C. proc. civ., urmează a se admite recursul acestuia, a se modifica hotărârea instanţei de apel în parte în sensul obligării pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantului suma de 20.000 euro echivalent în lei la cursul B.N.R. de la data efectuării plăţii, daune morale ce reprezintă o justă şi echitabilă despăgubire pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul P.D.V. împotriva deciziei nr. 174A din 13 iulie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Modifică în parte Decizia recurată în sensul că obligă pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ialomiţa să plătească reclamantului suma de 20.000 euro echivalent în lei la cursul B.N.R. de la data efectuării plăţii reprezentând daune morale.
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ialomiţa şi de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5293/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5286/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
