ICCJ. Decizia nr. 5286/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5286/2011
Dosar nr.5260/3/2009
Şedinţa publică din 20 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, la data de 27 decembrie 2006, reclamanţii C.A.A., C.T., G.C.B., V.R.L. şi P.I.M. au chemat în judecată pe pârâţii Z.G., Z.T. şi Municipiul Bucureşti, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului, situat în Bucureşti, sector 2 şi să fie obligaţi pârâţii, persoane fizice, să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie acest imobil, compus din 3 camere de locuit cu o suprafaţă utilă de 77,50 m.p., precum şi cota indiviză de 9,47 % din suprafaţa de folosinţă comună a imobilului; o dată cu locuinţa s-au vândut şi următoarele: vestibul, baie, culoar, bucătărie, cămară, Wc., balcon boxă, subsol, cameră de serviciu şi cota parte împrejmuire.
În motivarea acţiunii s-a arătat că imobilul a aparţinut autorului reclamanţilor, N.S., care a cumpărat terenul prin actul de vânzare-cumpărare de către Tribunalul Ilfov – secţia notariat, ulterior obţinând autorizaţia de construcţie pentru imobilul construit. Acest imobil fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, cu toate că autorul lor, proprietarul imobilului, fiind pensionar, era exceptat de la naţionalizare.
La data de 24 martie 1998 a fost emisă de către Primăria Municipiului Bucureşti dispoziţia nr. 735, prin care s-a restituit în proprietatea petiţionarilor C.A.A. şi G.I.M. imobilul situat în Bucureşti, sector 2, compus din teren şi construcţie, restituire ce a avut în vedere sentinţa civilă nr. 11731 din 20 octombrie 1997 a Judecătoriei sector 2 Bucureşti.
Prin contractul de vânzare-cumpărare, pârâţii, persoane fizice, au cumpărat apartamentul din imobil.
S-a mai arătat că pârâţii nu posedă un titlu valabil asupra imobilului, întrucât acesta a fost preluat abuziv de stat, iar, în urma comparării titlurilor de proprietate, rezultă că cel al reclamanţilor este preferabil. S-a mai susţinut că nedesfiinţarea actului de vânzare cumpărare al pârâţilor nu semnifică faptul că aceştia au un drept de proprietate legal dobândit. Buna credinţă la încheierea contractului de vânzare cumpărare ce ar putea fi invocată de către pârâţi nu valorează proprietate.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 481 C. civ., Legea nr. 10/2001.
Pârâtul Municipiul Bucureşti a formulat întâmpinare, invocând excepţia lipsei de interes pentru primul capăt al acţiunii, excepţia inadmisibilităţii cererii de revendicare, iar, pe fond, solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Referitor la lipsa de interes s-a susţinut că prin modificările aduse de Legea nr. 247/2005 la Legea nr. 10/2001 nu se mai face distincţie între imobilele preluate cu titlu de stat şi cele preluate fără titlu, statuându-se, prin lege, că toate imobilele din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv.
În privinţa inadmisibilităţii revendicării s-a apreciat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, revendicarea în condiţiile dreptului comun este inadmisibilă, aşa cum se arată şi prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi în jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie.
Reclamanţii au formulat o cerere precizatoare a cadrului procesual pasiv la data de 5 martie 2007, solicitând introducerea în cauză a pârâtelor I.F. şi S.M., moştenitoarele defunctei Z.T. Cu privire la această solicitare instanţa de fond a constatat, la data de 18 iunie 2007, că numitele I.F. şi S.M. nu au calitate procesuală pasivă, cu motivarea că, deşi sunt moştenitoarele autorilor Z.G. şi T., imobilul în litigiu a ieşit din patrimoniul acesteia din urmă anterior decesului său, conform contractului de vânzare cumpărare, iar certificatul de moştenitor nr. 1602/1994 depus de reclamanţi în susţinerea cadrului procesual a fost anulat prin sentinţa civilă nr. 2138/1996 în privinţa includerii acestui imobil în masa succesorală.
Ulterior, reclamanţii au precizat cadrul procesual pasiv, arătând că cererea de chemare în judecată este îndreptată şi împotriva BNP V.C., acesta având calitatea de cumpărător al imobilului aşa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare.
Având în vedere că prin contractul de vânzare cumpărare din 26 mai 2005, autentificat de BNP asociaţi P.C. şi R.F.C., BNP V.C. a vândut imobilul în litigiu numitului V.C., instanţa de fond a apreciat că acesta din urmă are calitate procesuală pasivă, întrucât este în prezent titularul dreptului de proprietate asupra apartamentului în litigiu, existând identitate între subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecăţii şi persoana chemată în judecată.
Pârâtul V.C. a formulat întâmpinare, invocând excepţia necompetenţei materiale a instanţei faţă de valoarea imobilului, excepţia inadmisibilităţii acţiuni în revendicare după apariţia Legii nr. 10/2001, iar, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Cu privire la inadmisibilitate, s-a arătat că dreptul comun nu se mai aplică în ceea ce priveşte imobilele trecute abuziv la stat, reclamanţii formulând, de altfel, notificare conform Legii nr. 10/2001. Întârzierea soluţionării acestei notificări nu îi legitimează pe reclamanţii să formuleze o acţiune în revendicare, iar precizarea ca temei juridic al prezentei acţiuni a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, alături de art. 480 C. civ., accentuează caracterul nelegal al cererii.
Pe fondul cauzei, s-a arătat că revendicarea nu poate fi admisă cât timp titlul pârâtului nu a fost desfiinţat, admiterea cererii fiind condiţionată de dovedirea relei credinţe a sa. Or, acest titlu este preferabil titlului reclamantului şi din punct de vedere al opozabilităţii faţă de terţi, precum şi faţă de faptul că toate persoanele ce au deţinut imobilul au exercitat o posesie continuă şi netulburată, sub nume de proprietar timp de 35 de ani, fiind întrunite, prin joncţiunea posesiilor, condiţiile uzucapiunii imobiliare.
Prin încheiere, s-a prorogat discutarea excepţiilor ridicate prin întâmpinare, iar, în urma efectuării unei expertize privind valoarea de circulaţie a imobilului revendicat, s-a stabilit că aceasta este de peste 5.000.000.000 lei, situaţie faţă de care, prin sentinţa civilă nr. 10587 din 8 decembrie 2008, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Ca urmare, cauza s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 11 februarie 2009.
La primul termen de judecată din 27 martie 2009, tribunalul a pus în discuţie excepţia lipsei de interes şi excepţia inadmisibilităţii invocate în cauză.
Prin sentinţa civilă nr. 496 din 03 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia lipsei de interes; a respins excepţia inadmisibilităţii; a respins capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu ca fiind lipsit de interes; a respins cererea de revendicare, astfel cum a fost precizată şi modificată, formulată de reclamanţii C.A.A., G.C.B., V.R.L. şi P.I.M., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi V.C., ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -SECŢIILE UNITE- decizie obligatorie în conformitate cu art. 329 alin. (3) din C. proc. civ., s-a statuat, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, că: "concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia qeneralibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială", iar "în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate", prioritate ce poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, numai "în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice".
S-a mai reţinut că prin Legea nr. 1/2009 (publicată in M. Of., Partea 1, nr. 63 din 03/02/2009) a fost modificată şi completată Legea nr. 10/2001, legea specială incidentă în materie - potrivit celor arătate anterior - fiind introduse prevederi exprese în sensul aplicării cu prioritate a Legii nr. 10/2001 (art. 1 pct. 13).
Tribunalul a constatat că inadmisibilitatea acţiunii deduse judecăţii - nu poate fi reţinută în raport de Legea nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare, în raport de considerentele Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, menţionată anterior, faţă de statuarea din această decizie în sensul că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
Prin dispoziţiile Legii nr. 1/2009 s-a prevăzut obligativitatea recurgerii la procedurile reglementate de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea bunurilor preluate abuziv de stat, aspect reţinut deja şi prin Decizia arătată, în interpretarea textelor legale anterioare.
Cu toate acestea, Înalta Curte a sesizat şi faptul că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.
Or, pentru a se atinge finalitatea unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun ca şi un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale, Înalta Curte a mai reţinut că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Prin urmare, tribunalul a reţinut că îngrădirea exerciţiului acţiunii în revendicare formulată de reclamanţi, în raport de dispoziţiile legale interne incidente şi de jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului privind imperativele art. 6 paragraful 1 din Convenţie, ar reprezenta o încălcare a liberului acces la justiţie, din moment ce nu există alt mijloc procedural pentru obţinerea restituirii în natură a bunului - ţinând seama că legea specială se referă şi la relaţia persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditorii acestora, cărora le permite să păstreze, imobilele în anumite condiţii expres prevăzute, situaţie în care, după epuizarea căilor procedurale oferite de legea specială de reparaţie, reclamanţii în speţă nu ar mai putea obţine restituirea în natură, ci doar măsuri reparatorii în echivalent.
Examinând în continuare calitatea reclamanţilor de titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, inclusiv prin prisma dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, tribunalul a reţinut că imobilul situat în Bucureşti, sector 2, compus din teren şi construcţie edificată pe acesta a fost dobândit de autorul reclamanţilor N.S., prin actul de vânzare-cumpărare, imobilul fiind preluat ulterior de stat prin Decretul nr. 92/1950.
Prin sentinţa civilă nr. 11731 din 20 octombrie 1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul C.A.A. şi de G.I.M. (moştenită de ceilalţi reclamanţi) împotriva pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti, fiind obligat pârâtul să restituie reclamanţilor în proprietate şi liniştită posesie întregul imobilul situat în Bucureşti, sector 2 - în considerentele hotărârii reţinându-se că imobilul a fost naţionalizat cu încălcarea prevederilor Decretului nr. 92/1950 art. II, întrucât proprietarul S.N. era avocat pensionar, imobilul fiind deci trecut fără titlu în posesia statului.
Faţă de efectele acestei hotărâri judecătoreşti, instanţa de fond a constatat că cererea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General privind constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului in litigiu este lipsită de interes, neimpunându-se în cauză, pentru valorificarea dreptului de proprietate reclamat, o asemenea dispoziţie expresă.
A mai reţinut instanţa de fond că, pentru a exista o protecţie a unui drept subiectiv al persoanei îndreptăţite în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie, este necesar, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând, în patrimoniul părţii, existenţa unei speranţe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.
Tribunalul a reţinut, că reclamanţii se pot prevala de un bun în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie, fiindu-le recunoscut dreptul de proprietate asupra întregului imobil pe care îl posedă însă doar parţial, conform procesului-verbal de predare-primire din 1998 încheiat cu ocazia punerii în executare a hotărârii menţionate.
Astfel, apartamentul a fost înstrăinat în baza Legii nr. 4/1973 conform contractului de vânzare - cumpărare din 28 decembrie 1973, încheiat prin I.C.V.L. Bucureşti, cumpărătorii fiind Z.G. şi Z.T. Acest apartament a fost cumpărat ulterior de S.A. şi S.M., prin contractul din 4 mai 1994, aceştia vânzându-l către BNP V.C., prin contractul din 4 septembrie 1996. În prezent, pârâtul V.C. deţine apartamentul în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu Biroul Notarial, contract autentificat din 26 mai 2005.
Pe fondul cauzei, tribunalul a avut în vedere, în conformitate cu Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, „în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice", reţinând deci, contrar celor afirmate de reclamanţi, că analiza acţiunii în revendicare promovate de aceştia nu mai poate fi bazată pe o simplă comparare a titlurilor din perspectiva regulilor clasice prevăzute de art. 480 C. civ., având în vedere incidenţa legii speciale de reparaţie.
Sub acest aspect, tribunalul a reţinut că reclamanţii au notificat, conform Legii nr. 10/2001, Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând la data de 9 august 2001 restituirea în natură a apartamentului în speţă, precum şi a celorlalte apartamente care nu au fost restituite prin dispoziţia nr. 735/1998.
Văzând dispoziţiile art. 18 şi art. 45 din Legea nr. 10/2001 (republicată şi modificată prin Legea nr. 1/2009), s-a reţinut că aceste prevederi au avut ca efect în speţă consolidarea titlului cumpărătorilor de bună credinţă, respectiv salvgardarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autorul pârâtului cu statul/unitatea administrativ-teritorială, întrucât reclamanţii nu au formulat o acţiune în anulare a acestui act. De altfel, imobilul în litigiu a fost ulterior obiect al unor înstrăinări succesive, cu titlu oneros, care nu au fost puse în discuţie de reclamanţi sub aspectul valabilităţii transmiterii dreptului de proprietate.
Într-o asemenea situaţie, reţine instanţa de fond în care validitatea titlului subdobânditorului a fost recunoscută - în speţă, indirect, prin nepromovarea acţiunii în anulare în termenul de prescripţie impus de lege (existând, de altfel, o jurisprudenţă constantă în acest sens a instanţei supreme) - tribunalul a observat că s-a considerat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului că "în contextul legislativ român care guvernează acţiunile în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună credinţă, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoţită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri" (cauza Străin contra României).
În cadrul acestei acţiuni în revendicare, tribunalul a constatat însă, contrar celor afirmate fără niciun suport de reclamanţi, că prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cazul pârâtului, cumpărător de bună credinţă al imobilului revendicat şi, prin urmare, acesta din urmă nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege.
Chiar dacă prin Hotărârea Păduraru contra României, precum şi prin alte hotărâri pronunţate în cauze similare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că Statul Român si-a încălcat obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în ceea ce priveşte chestiunea de interes general care o constituie restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza actelor normative de naţionalizare, acest aspect nu poate determina obligarea pârâtului în speţă la restituirea în natură a imobilului în litigiu pe calea acestei cereri întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
S-a apreciat de către tribunal că s-ar încălca în acest mod principiul securităţii raporturilor juridice, cât şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie în ceea ce priveşte dreptul pârâtului asupra bunului în litigiu, în condiţiile în care nu pârâtul, ci Statul ar trebui să suporte sarcina reparării integrale a prejudiciului suferit de reclamanţi prin imposibilitatea restituirii imobilului.
Pe de altă parte, tribunalul a apreciat că nu este îndreptăţit să verifice, în acest cadru procesual, dacă acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pe calea legii speciale la care reclamanţii au apelat din anul 2001 este eficientă şi asigură realizarea concretă a drepturilor persoanei îndreptăţite, în condiţiile în care reclamanţii nu au pus în discuţie şi nu au probat demersurile lor (inclusiv în justiţie) în scopul finalizării procedurii administrative începută în baza Legii nr. 10/2001 şi după iniţierea procedurilor administrative prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii şi petentul V.C. iar prin Decizia civilă nr. 364 din 10 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis apelul reclamantelor, şi s-a schimbat în parte hotărârea instanţei de fond în sensul admiterii acţiunii precizate şi modificate în parte, fiind obligaţi pârâţii să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie a reclamantului, imobilul situat în Bucureşti, sector 2, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei şi s-a luat act de renunţarea petentului V.C. la judecarea apelului său.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:
In esenta sustinerea reclamanţilor constă, în faptul că sunt moştenitorii în drepturi ai vechiului proprietar, care a deţinut imobilul în litigiu, în baza unui titlu de proprietate autentic, autorul lor fiind deposedat abuziv de statul comunist şi ca atare sustin reclamantii, ei nu au pierdut dreptul de proprietate privată, deoarece titlul lor de proprietate nu a fost desfiinţat niciodată prin justiţie.
Au mai susţinut că au un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi că singura soluţie ce se poate da cererii lor este aceea de obligare a pârâtului la lăsarea în proprietate şi liniştită posesie a imobilului, singura măsură de reparaţie acceptabilă, faţă de faptul că nu au primit până la această dată nicio despăgubire pentru imobilul revendicat.
S-aq retinut ca este nefondata prima critică susţinută de către apelanţi, în sensul că sentinţa instanţei de fond este nelegală şi netemeinică, întrucât, la termenul de judecată din 27 martie 2009, pârâtul V.C. nu a fost legal citat, lipsind la termenul la care au avut loc dezbaterile în fond, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ.: „În cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe".
Or, acest text de lege trebuie analizat prin prisma art. 105 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că: „Actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie".
Nulitatea relativă prevăzută de textul legal menţionat poate fi invocată numai de partea vătămată prin necitare sau citarea nelegală. Numai partea vătămată prin actul procedural poate invoca nulitatea, în speţă, pârâtul.
Cum dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. sunt prevăzute numai în favoarea părţii presupuse vătămate, iar pârâtul nu a invocat o asemenea vătămare, deşi era singurul îndreptăţit să o facă, instanta de apel a constatat că acest motiv de apel este nefondat. A mai reţinut instanţa de apel că nefondata este si cea de-a doua critică în sensul că în mod greşit instanţa de fond a admis excepţia lipsei de interes şi a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu.S-a mai retinut ca că prin sentinţa civilă nr. 11731 din 20 octombrie 1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul C.A.A. şi de autoarea celorlalţi reclamanţi, G.I.M. împotriva pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti, fiind obligat pârâtul să restituie reclamanţilor în proprietate şi liniştită posesie întregul imobilul situat în Bucureşti, sector 2, în considerentele hotărârii reţinându-se că imobilul a fost naţionalizat cu încălcarea prevederilor Decretului nr. 92/1950, ceea ce echivalează cu constatarea trecerii fără titlu în posesia statului a imobilului solicitat de reclamanţi, respectiv constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului in litigiu, nefiind necesar pentru valorificarea dreptului de proprietate a reclamanţilor o altă dispoziţie expresă.
În ce priveşte capătul de cerere privind revendicarea, instanta de apel a retinut că Legea nr. 10/2001 reprezintă legea specială de reparaţie pentru imobilele preluate de stat în mod abuziv – cu titlu sau fără titlu – în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1948, potrivit principiului specialia generalibus derogant, legea specială derogă de la legea generală şi se aplică prioritar.
Numai că Legea nr. 10/2001 nu reglementează o procedură administrativă pentru restituirea în natură a bunurilor înstrăinate de stat anterior intrării sale în vigoare, ci numai pentru bunurile care erau deţinute de stat la data intrării sale în vigoare, ceea ce înseamnă că Legea nr. 10/2001 nu înlătură acţiunea în revendicare de drept comun îndreptată împotriva subdobânditorilor de la stat ai imobilului revendicat.
Procedura administrativă a Legii nr. 10/2001 are ca finalitate restituirea în natură numai dacă imobilul este deţinut, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, de una din persoanele juridice prevăzute la alin. (1) şi (2) din art. 21.
În speţă, imobilul situat în Bucureşti, sector 2, compus din teren şi construcţie edificată pe acesta, a fost dobândit de autorul reclamanţilor N.S., prin actul de vânzare-cumpărare, imobilul fiind preluat ulterior de stat prin Decretul nr. 92/1950.
La data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, şi anume la 14 februarie 2001, imobilul revendicat de reclamanţi nu mai era deţinut de una din persoanele juridice prevăzute de lege, întrucât fusese anterior înstrăinat de către stat altor persoane. Ca atare reţine instanţa de apel că, apartamentul, ce face obiectul litigiului de faţă, a fost înstrăinat în baza Legii nr. 4/1973 conform contractului de vânzare - cumpărare din 28 decembrie 1973, încheiat între Z.G. şi Z.T., în calitate de vânzători şi I.C.V.L. Bucureşti, în calitate de vânzător. Acest apartament a fost cumpărat ulterior de S.A. şi S.M., prin contractul din 4 mai 1994, aceştia vânzându-l către BNP V.C., prin contractul din 4 septembrie 1996.
Ulterior, acest apartament a fost cumpărat de pârâtul V.C. care îl deţine în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu Biroul Notarial, contract din 26 mai 2005.
Aşa fiind, referitor la imobilul în litigiu, în absenţa îndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001, reclamanţii nu mai puteau obţine prin procedura prealabilă a notificării unităţii deţinătoare restituirea în natură a apartamentului litigios, astfel încât, într-o asemenea situaţie, nu se poate nega dreptul fostului proprietar sau moştenitorilor acestuia la revendicarea pe cale judecătorească a bunului preluat abuziv de stat.
Ca urmare, persoana îndreptăţită are deschisă şi după intrarea în vigoare a acestei legi calea acţiunii în revendicare la instanţa judecătorească împotriva chiriaşilor cumpărători, în cazul înstrăinării imobilului de către stat până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În speţa de faţă, reţinând situaţia premisă constând în faptul că imobilul în litigiu reprezentat de apartamentul situat în Bucureşti, sector 2 a aparţinut autorului reclamanţilor în baza unui titlu autentic, că prin sentinţa civilă nr. 11731 din 20 octombrie 1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă s-a constatat nevalabilitatea titlului de preluare a statului asupra imobilului litigios, această consecinţă a constatării nevalabilităţii titlului statului constând în ceea că dreptul de proprietate al autoarei reclamantei nu a ieşit niciodată din patrimoniul acesteia, Curtea constată că reclamanţii sunt titularii dreptului de proprietate pe cale îl opun în acţiunea în revendicare dedusă judecăţii şi acest drept exista în patrimoniul acestora şi la momentul la care statul a înstrăinat apartamentul litigios.
Faţă de această situaţie, conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene, reclamanta este titulara unui „bun" protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
A mai retinut instanta de apel că titlul pârâtului V.C. este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 26 mai 2005, acest titlu nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, fiind valabil şi producându-şi efecte depline, astfel că şi intimatul pârât V.C. dispune de un „bun" în sensul Convenţiei.
Prin întâmpinarea depusă la dosarului cauzei la data de 19 noiembrie 2009, acest intimat a solicitat să se constate că „poate fi recunoscut ca proprietar prin unirea posesiilor continue, netulburate şi sub nume de proprietar a tuturor cumpărătorilor", această solicitare fiind o apărare de fond faţă de fondul pretenţiilor apelanţilor reclamanţi.
Având în vedere cele constatate mai sus, în sensul că acest pârât dispune de un „bun" în sensul Convenţiei, instanta de apel a apreciat că este inutilă analiza întrunirii condiţiilor cerute de Codul civil pentru a opera prescripţia achizitivă invocată în apărare de pârâtul V.C., acesta având un titlu valabil indiferent de durata posesiei exercitată asupra imobilului.
Conflictul dintre titularii dreptului de proprietate asupra aceluiaşi bun urmează a fi rezolvat ţinându-se seama de circumstanţele particulare ale cauzei raportat la prevederile normelor europene şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia respectării dreptului de proprietate, care, potrivit art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României, constituie izvor de drept intern obligatoriu şi prioritar.
Ca atare, ambele părţi au un „bun" în sensul Convenţiei, astfel încât oricare dintre ele dacă ar pierde bunul în materialitatea lui ar suferi un prejudiciu din perspectiva exerciţiului concret al atributelor dreptului de proprietate şi al posesiunii bunului. În această idee reţine instanţa de apel că, Curtea Europeană a constatat existenţa unei „ingerinţe" în exerciţiul dreptului de proprietate al titularilor, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentului în litigiu proprietatea reclamanţilor, cu consecinţa imposibilităţii redobândirii posesiei şi a privării de proprietate a titularului dreptului.
În sensul celei de-a doua teze din primul paragraf al textului normei europene, retine instanta de apel,privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporţionalităţii.
„Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerinţa să fie prevăzută de lege, echivalentul cerinţei de legalitate, dar şi ca dreptul intern să răspundă exigenţelor de accesibilitate şi previzibilitate şi interpretarea dată de instanţe să nu fie arbitrară (cauza Străin, paragraf 49).
În evaluarea proporţionalităţii măsurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană ţine cont de marja de apreciere a statului, însă şi de asigurarea unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înţelese, în materia dreptului la respectarea proprietăţii, sub forma unei compensări rezonabile, proporţionale a deposedării, prevăzută ca atare în legislaţia naţională.
S-a mai reţinut că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună - credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie, în mod definitiv, al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privare de proprietate contrară art. 1 al Protocolului 1 (cauza Străin contra României).
Prin urmare, în concursul dintre apelanţii reclamanţi şi intimatul pârât Vasilescu Constantin, Curtea observă că cei dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce le-a fost reconfirmat acestora, cu efect retroactiv şi în mod nerevocabil, prin recunoaşterea nevalabilităţii preluării imobilului de către stat, şi, admiterii cererii în revendicare în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, şi, implicit, se impune recunoaşterea existenţei valabile şi neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul lor.
Totodată, demersurile actuale de recuperare a bunului în materialitatea lor sunt consecinţa directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, prin vinderea imobilului către terţi şi, în acelaşi timp, prin absenţa oricărei reparări concrete a prejudiciului suferit de reclamanţi, care să pună capăt acestei încălcări.
În acelaşi timp, intimatul pârât V.C., deţinător al unui titlu asupra imobilului în litigiu, dispune, la rândul lui, de un „bun".
Astfel, întrucât părţile litigante deţin fiecare un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil, şi au un „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, Curtea va recunoaşte, dreptul apelanţilor reclamanţi de a li se restitui bunul imobil, asupra căruia, li s-a recunoscut de către instanţele judecătoreşti, cu efect retroactiv şi nerevocabil, dreptul de proprietate.
Înlăturarea legii speciale se realizează, în circumstanţele concrete ale cauzei, prin efectul aplicării directe a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, cu consecinţa înlăturării contractelor de vânzare – cumpărare încheiate de către stat şi, ulterior, prin vânzări succesive, prin care s-a produs, privarea de proprietate a adevăratului titular, respectiv a reclamanţilor şi care a împiedicat redobândirea posesiei de către aceştia.
De asemenea s-a reţinut că, instanţa de contencios european a analizat constant dispoziţiile Legii nr. 10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, apreciind că această lege nu funcţionează, în prezent, într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedaţi de imobilele lor naţionalizate şi că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, din cauza unei absenţe prelungite a despăgubirii (cauza Porţeanu, paragraf 34), proporţionalitatea referindu-se nu doar la cuantumul despăgubirii, ci şi la momentul acordării acesteia.
Astfel, s-a constatat că procedura de aprobare a Fondului Proprietatea de către Consiliul Naţional al Valorilor Mobiliare şi transformarea titlurilor de valoare ale primei în acţiuni cotate la bursă, operaţiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea mai sus menţionată să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent.
Or, retine instanta de apel, Fondul Proprietatea nu este funcţional. În consecinţă, accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic şi iluzoriu, nefiind în măsura să conducă, într-un interval rezonabil, la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă. Astfel reţine instanţa de apel, în aceste condiţii, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamanţilor, vânzare ce reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate al apelanţilor reclamanţi.
Mai mult, în jurisprudenţa actuală C.E.D.O., s-a reţinut că, în ipoteza în care pârâtul din acţiunea în revendicare deţine un „bun", în sensul Convenţiei, neanulat, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporţionale, prin efectul exercitării acţiunii în evicţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 1337 şi următoarele C. civ., evicţiune intervenită, în speţă, ca urmare a admiterii cererii în revendicare, neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a căilor de atac interne, în sensul art. 35 din Convenţie, ca o condiţie de a te plânge Curţii pentru o pretinsă încălcare a dreptului de proprietate (a se vedea cauza Tudor şi Tudor contra României).
Instanţa de apel a reţinutastfel că, deciziile Curţii Europene în care a hotărât cu valoare de principiu că, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi, chiar şi atunci când este anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altuia şi terţii au fost de bună – credinţă, reprezintă o privare de proprietate care, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 (cauza Străin contra României).
Ca urmare, reţine instanţa de apel, raportat la circumstanţele particulare ale speţei, la prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi la jurisprudenţa în materie a Curţii Europene, care înlătură aplicarea dispoziţiilor de drept intern, respectiv art. 18 lit. c) şi art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a bunului litigios, prin admiterea acţiunii în revendicare, se impune ca unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită de reclamanţi.
În condiţiile în care intimatul pârât nu a sesizat în prezenta cauză instanţa cu o cerere de chemare în garanţie a persoanei care i-a vândut bunul, nimic nu-l împiedică pe acesta să solicite despăgubirea cu privire la bunul de care a fost evins, ulterior, în condiţiile sesizării instanţei competente cu o cerere având acest obiect. Ca atare reţine instanţa de apel în soluţionarea acţiunii în revendicare deduse judecăţii, instanţa de apel, (faţă de circumstanţele particulare ale speţei), nu s-a făcut aplicarea corectă a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie şi a jurisprudenţei în materie a Curţii Europene.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul V.C. solicitând admiterea lui în temeiul art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. şi pe cale de consecinţă modificarea hotărârii instanţei de apel în sensul respingerii apelului reclamantului.
Criticile duse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel recurentul susţine că instanţa de apel nu a examinat cauza prin prisma apărărilor şi susţinerilor formulate în condiţiile în care el este al patrulea cumpărător al imobilului din litigiu, în condiţiile în care hotărârea ce vizează trecerea imobilului la stat fără titlu valabil nu-i este opozabilă, şi în condiţiile în care nu au fost desfiinţate contractele de vânzare ce au ca obiect imobilul revendicat, cu atât mai mult cu cât este incidentă excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare.
Mai susţine recurentul că a invocat şi incidenţa uzucapiunii, ce nu a fost analizată de instanţe.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Reclamanţii şi-au precizat actiunea la file 59, 136, 137-143-170-171 Dosar nr. 19608/300/2006 al Judecatoriei sector 2 București.
Astfel acţiunea precizată la fila 170 are ca obiect chemarea în judecată a pârâtului Biroul Notarului Public V.C., care a devenit proprietarul imobilului din litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare.
Ca atare pirit în cauză, faţă de precizarea făcută la filele 170, este Biroul Notarului Public V.C. şi nu persoana fizică V.C.
Este real,că pârâtul Biroul Notarului Public V.C. a fost reprezentat de notarul V.C., numai că acesta din urmă nu mai are calitate de notar din 10 octombrie 2002 (aşa cum rezultă din actul de la fila 184 dos. Instanţei de fond, adresa din 2 noiembrie 2007 a Camerei Notarilor Publici din Bucureşti) iar Biroul Notarului Public V.C. nu mai funcţiona de la data de 10 octombrie 2002 potrivit Ordinului M.J. nr. 2406/C din 10 octombrie 2002 (filele 184 Dosar nr. 19608/300/2006 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti).
Faţă de această situaţie, este de reţinut că în cauză desi a fost depus contractul de vânzare-cumpărare din 26 mai 2005 încheiat între Biroul Notarului Public V.C. în calitate de vânzător şi numitul V.C. în calitate de cumpărător al imobilului din litigiu, această situaţie noua intervenită pe parcursul soluţionării litigiului nu a fost clarificată şi sub aspectul legitimării procesuale pasive, a noului cumpărător, faţă de care nu exista nici o precizare sau extindere de acţiune.
Ca atare, se impunea verificarea situaţiei în care a fost sau nu introdus în cauză noul cumpărător al imobilului din litigiu,precum şi legitimarea lui procesuală.
Un alt aspect ce se impunea a fi verificat pentru clarificarea raporturilor juridice dintre părţii şi pentru aflarea adevărului obiectiv, este legat de faptul că la filele 185 Dosar nr. 19608/300/2006 al Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti se găseşte adresa din 2 noiembrie 2007 emisă de SC A. SA,din care rezultă că la 24 martie 1998 s-a emis dispoziţia nr. 735 a Primarului Municipiului Bucureşti prin care imobilul teren şi construcţie a fost restituit în proprietatea numiţilor C.A.A. şi G.I.M., cu excepţia apartamentelor vândute.
De asemenea la filele 80 dos. instanţei de apel, se află si adresa din 7 mai 2010 emisă de Primarul Municipiului Bucureşti din care rezultă că notificarea ce formează obiectul Dosarul administrativ nr. 44529 ce vizează apartamentele situate în Bucureşti este nesoluţionată.
Or, aceste aspecte ce ţin de fondul cauzei trebuiau examinate de instanţa de apel, cu atât mai mult cu cât în apărarea sa, recurentul de azi a invocat pe parcursul dezbaterilor o serie de excepţii, ce nufost puse in discutia partilor in virtutea principiului contradictorialitatii si al dreptului la un proces echitabil si nici nu au format obiectul analizei instanţei de apel.
Din această perspectivă, controlul judiciar este imposibil de realizat în condiţiile în care nu au fost examinate aspectele sus evocate ce ţin de fondul cauzei, situaţie în care recursul urmează a fi admis, a casat hotarirea instantei de apel, în temeiul art. 312 pct. 5 C. proc. civ., cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul V.C. împotriva Deciziei nr. 364/ A din 10 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5289/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5283/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
