ICCJ. Decizia nr. 530/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 530/2011
Dosar nr. 21588/3/2008
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1499 din 8 octombrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a dispus respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul R.C., în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General ca nefondată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la Secţia notariat a Tribunalului Ilfov, secţia I civilă-comercială sub nr. 3903 din 06 aprilie 1949, R.M. a cumpărat de la A.V.D. şi I.C.M. imobilul din Bucureşti, compus din teren şi construcţii; actul nu indica suprafaţa şi vecinătăţile terenului şi nici nu descrie construcţiile (fiind menţionat doar faptul că pe teren exista un corp de clădire veche), iar din adresa din 9 iulie 2007 emisă de SC F. SA rezultă că imobilul din Str. Sfântul Ştefan a purtat anterior str. Dimitrie Racoviţă.
Din adresa din 3 iulie 1995 emisă de Direcţia Generală a Arhivelor Statului rezultă că imobilul menţionat anterior, proprietatea lui R.M., nu figurează ca fiind naţionalizat, iar din adresa din 28 martie 2002 emisă de SC F. SA rezultă că acesta a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 50/1992, poziţia 2022 de la D.A. şi poziţia 6389 de la P.C. şi O., aspect confirmat de înscrisurile de la filele 13-14 dosar (anexe ale Decretului nr. 50/1992).
Conform certificatului de moştenitor din 29 octombrie 2001, rezultă că de pe urma defunctei R.M. a rămas ca unic moştenitor reclamantul R.C.
În consecinţă, rezultă că imobilul din Str. Sfântul Ştefan, compus din teren şi construcţii, a fost proprietatea autoarei reclamantului, R.M., de la care a fost preluat fără titlu valabil în baza Decretului nr. 50/1992.
În ceea ce priveşte demersurile juridice făcute în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului, tribunalul a constatat că, în condiţiile Legii nr. 112/1995, R.M. a formulat cerere de restituire în natură a imobilului menţionat, la Comisia locală pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a Sectorului 2, aşa cum rezultă din adresa din 2 aprilie 2003 eliberată de Primăria Municipiului Bucureşti, cererea arătată mai sus nu a fost soluţionată, deoarece, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Comisia locală şi-a încetat activitatea.
În calitate de moştenitor al fostei proprietare, reclamantul a formulat notificare în condiţiile Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, Str. Sfântul Ştefan, Sector 2, aşa cum rezultă din notificarea din 14 februarie 2002 şi dovada di comunicare a notificării din 14 februarie 2002, eliberată de B.E.J. E.P., nesoluţionată până în prezent.
Prin Decizia civilă nr. 326 din 7 martie 2005 pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti, irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare din 10 iulie 1997, din 18 iulie 1997 şi din 21 iulie 1998 încheiate în baza Legii nr. 12/1995.
Întrucât Primăria Municipiului Bucureşti nu a soluţionat notificarea adresată de reclamant, la data de 17 ianuarie 2006, acesta s-a adrese Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti solicitând instanţei obligarea P.M.B. la emiterea deciziei/dispoziţiei motivate cu privire la notificarea formulată prin Sentinţa civilă nr. 3953 din 08 iunie 2006 (definitivă şi irevocabilă), Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis cererea formulată de reclamant şi a obligat pârâta să emită decizie/dispoziţie motivată cu privire la notificarea din 14 februarie 2002 asupra imobilului situat în Bucureşti, Str. Sfântul Ştefan.
Deoarece Primăria Municipiului Bucureşti nu a soluţionat nici îi aceste condiţii notificarea, prin Somaţia emisă de B.E., D.P. reclamantul a somat-o pe aceasta ca în termen de 10 zile să emită decizie/dispoziţie motivată cu privire la notificarea din 14 februarie 2002 asupra imobilului situat în Bucureşti, Str. Sfântul Ştefan şi, ca urmare a neconformării, a solicitat Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti obligarea debitoarei la plate unei amenzi civile în favoarea statului, pe fiecare zi de întârziere, până la executarea obligaţiei de a face prevăzute în titlul executoriu.
Prin încheierea din 26 octombrie 2007, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis cererea formulată de reclamant şi a obligat pârâta la plata în favoarea statului a unei amenzi civile de 5 lei/zi de la data pronunţării prezentei şi până la executarea obligaţiei prevăzută în sentinţa civilă nr. 3953 din 08 iunie 2006, pronunţată în dosarul nr. 6045/302/2006 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă.
Notificarea nu a fost soluţionată nici până în prezent, astfel încât reclamantul a formulat prezenta cerere de chemare în judecată, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului (teren şi construcţie) situat în Bucureşti, str. Sfântul Ştefan, sub acest aspect fiind aplicabilă Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit competenţa instanţei de a soluţiona în fond notificarea, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificare.
Faţă de cele reţinute, tribunalul a constatat că imobilul în litigiu, situat în Str. Sfântul Ştefan, compus din teren şi construcţii, a fost proprietatea autoarei reclamantului, R.M., de la care a fost preluat fără titlu valabil în baza Decretului nr. 50/1992, iar unicul moştenitor al acesteia este reclamantul R.C.
Prin Decizia civilă nr. 326 din 7 martie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare – cumpărare din 10 iulie 1997, din 18 iulie 1997 şi din 21 iulie 1998 încheiate în baza Legii nr. 12/1995.
Ca atare, de principiu, imobilul se încadrează în sfera de aplicare a art. 1 alin. (1), art. 2, art. 7 alin. (1) şi art. 9 din Legea nr. 10/2001 republicată, impunându-se restituirea acestuia în natură – având în vedere însă că din probele dosarului imobilul nu poate fi identificat cu claritate, cererea a fost respinsă.
Astfel, în ceea ce priveşte terenul, actul de vânzare – cumpărare prin care autoarea reclamantului a dobândit dreptul de proprietate nu indică suprafaţa şi vecinătăţile acestuia, iar reclamantul a refuzat efectuarea unei expertize topometrice în vederea identificării terenului; mai mult, terenul nu a fost identificat prin efectuarea unei expertize (chiar extrajudiciare) nici în faza administrativă a soluţionării notificării.
Pe de altă parte, actul de vânzare – cumpărare menţionat anterior nu descrie nici construcţiile (fiind menţionat doar faptul că pe teren există un corp de clădire veche), iar reclamantul a refuzat de asemenea efectuarea unei expertize construcţii în vederea identificării acestora şi stabilirii identităţii cu construcţiile actuale.
S-a mai reţinut că la dosarul cauzei nu au fost ataşate nici relaţii privind situaţia juridică actuală, pentru a se verifica componenţa imobilului construcţie (câte apartamente sunt în imobil) dacă toate apartamentele au fost vândute şi respectiv toate contractele de vânzare – cumpărare au fost desfiinţate pe cale judecătorească, în vederea faptului dacă întreg imobilul construcţie poate fi restituit în natură sau aceasta este posibilă numai parţial.
Prin Decizia civilă nr. 179 din 11 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus admiterea apelului formulat de apelantul – reclamant R.C. împotriva sentinţei civile nr. 1499 din 8 octombrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
A fost schimbată în tot sentinţa apelată în sensul că:
A fost admisă acţiunea.
Pârâta a fost obligată să restituie reclamantului, în natură, imobilul situat în Bucureşti, individualizat prin rapoartele de expertiză întocmite de experţii C.N. şi N.I., urmând ca pârâta să emită o dispoziţie în acest sens.
Potrivit art. 213 C. proc. civ., a fost majorat onorariul de expertiză construcţii la 800 lei, în sarcina apelantului.
Apelantul a fost obligat la 300 lei, reprezentând diferenţă onorariu expertiză construcţii.
A fost obligat pârâtul la 1.300 lei, cheltuieli de judecată către apelant.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte critica referitoare la existenţa unor considerente contradictorii ale sentinţei apelate, curtea o va înlătura apreciind că instanţa de fond a respectat întocmai prevederile art. 261 C. proc. civ. Curtea reţine în acest sens faptul că în mod corect prima instanţă a avut în vedere obiectul concret al acţiunii - restituirea în natură a imobilului aflat în litigiu, or, în raport de această solicitare, se impunea identificarea certă a imobilului. Din această perspectivă aprecierea că de principiu, imobilul ar putea fi restituit în natură, nu poate fi considerată ca fiind conta constatărilor relative la conţinutul concret al actului de proprietate exhibat de reclamant şi la opoziţia reclamantului faţă de necesitatea administrării unor expertize de specialitate, în acest scop.
Aşa cum rezultă din încheierea de şedinţa din data de 01 octombrie 2008, la acest termen, instanţa de fond a pus în discui reclamantului necesitatea efectuării unei expertize şi a completă probatoriului cu relaţii actualizate privind istoricul de rol fiscal, istoricul denumirii şi numărului poştal, astfel că nu poate primită nici critica relativă la faptul că în cauza ar fi fost încălcate prevederile art. 129 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât, reclamantul a beneficiat de asistenţă juridică calificată a unui avocat iar sarcina probei îi revenea în conformitate cu prevederile art. 1169 C. civ. şi art. 129 alin. (1) C. proc. civ. Pe de altă parte, deşi apelantul susţine că în mod greşit s-a apreciat că se opune administrării probei cu expertiza de specialitate, aceasta susţinere nu poate fi primită prin raportare la conţinutul concret al încheierii sus menţionate.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, se retine că potrivit actului de vânzare din 06 aprilie 1949, de către Tribunalul Ilfov - copie executată la arhivele naţionale - imobilul situat în Bucureşti, str. Sfântul Ştefan, compus din teren având edificat un corp de clădire veche - a fost cumpărat de numita M.O.R.
De asemenea, la dosar a fost ataşată copie efectuată de arhivele naţionale de pe procesul verbal, emis de Comisiunea pentru înfiinţarea cărţilor funciare, din care rezulta că anterior vânzării din 1949, în anul 1940, numita D.A. născută D., a solicitat înscrierea în cartea funciară a unui teren comun şi a parterului imobilului compus din hol, 4 camere, baie, hol, iar la subsol bucătărie, 2 camere de serviciu şi pivniţă, situat la adresa str. Sf. Ştefan, dosar apel, precum şi o declaraţie individuală pentru impunerea veniturilor proprietarilor clădite şi asimilate lor, pentru acelaşi imobil, scara A, etaj 1, apartament 2, întocmită de numita R.M., dosar apel.
Imobilul a fost identificat prin cele două rapoarte de expertiza tehnică administrate în faza procesuală a apelului iar potrivit adresei din 29 iulie 2009 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Evidenţa Imobiliară şi cadastru - Serviciul Evidenţa Proprietăţi - acest imobil figurează din anul 1986, cu suprafaţa de 273 mp teren ca proprietate de stat.
Totodată, prin Decizia civilă nr. 326 din 07 martie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare - cumpărare din 10 iulie 1997, 18 iulie 1997 şi 21 iulie 1998 încheiate în baza Legii nr. 112/1995 pentru apartamentele situate în acelaşi imobil.
În considerentele acestei decizii s-a reţinut că imobilul a fost preluat de stat fără titlu, fiind naţionalizat pe numele unor persoane cu privire la care nu s-a făcut dovada că, la acea dată, ar fi fost proprietarii imobilului în cauză, întrucât deşi în Decretul nr. 92/1950 se menţionează preluarea de la D.A., conform actului de vânzare autentificat de Tribunalul Ilfov, rezultă că A.D. şi I.C.M., au vândut lui M.O.R.
Conform certificatului de moştenitor, rezultă că reclamantul are calitatea de moştenitor al numitei R.M.
Având în vedere constatările anterioare, ca şi puterea de lucru judecat, de care se bucură Decizia civilă anterior menţionată iar pe de altă parte, incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 296 teza finală C. proc. civ., rezultă că imobilul intră sub incidenţa prevederilor art. 1 alin. (1), art. 2 art. 7 alin. (1) şi art. 9 din Legea nr. 10/2001 republicată, aprecierea primei instanţe în sensul că se impune restituirea lui în natură, apărând ca fiind corectă, câtă vreme pe de o parte, reclamantul s-a conformat obligaţiei de a formula notificare, conform dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea acestuia în natură şi a probat legitimarea sa procesuală activă, iar pe de altă parte, în cauză nu s-a probat existenţa unui alt impediment la restituirea în natură - contractele de vânzare - cumpărare încheiate de SC „F." SA, în temeiul Legii nr. 112/1995 - menţionate în adresă, dosar apel - fiind constatate nule absolut, prin Decizia civilă nr. 326/2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, emise de AFI şi adresa, emisa de R. SA, rezultând că nici SC R. şi nici AFI, nu au încheiat contracte de vânzare cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 pentru acest imobil,iar conform adresei, emisă de O.C.P.I., nu a fost deschisă carte funciară pentru imobilul în litigiu.
De asemenea, în faza procesuală a apelului s-au efectuat expertize tehnice de specialitate - construcţii şi topografice, prin care s-a procedat la identificarea imobilului în cauză, complinindu-se astfel refuzul reclamantului de a proceda la administrarea acestei probe de specialitate, necesară soluţionării cauzei, prin raportare la menţiunile actului de proprietate exhibat, cei doi experţi concluzionând în sensul că în urma măsurătorilor efectuate, suprafaţa reală a terenului este de 267,31 mp şi că faţă de structura actuală a imobilului, se confirmă identitatea imobilului în cauză.
Coroborând concluziile celor două expertize tehnice, cu înscrisurile administrate în cauză referitoare la situaţia juridică a imobilului revendicat, inclusiv cu constatările făcute de experţi, la faţa locului evidenţiate în anexele la cele doua rapoarte, făcând totodată aplicarea dispoziţiilor obligatorii ale deciziei în interesul legii nr. XX/2007 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând în acest timp, că până la acest moment, Primăria Municipiului Bucureşti nu a procedat la soluţionarea notificării cu care a fost sesizată, deşi prin sentinţa civilă nr. 3963/2006 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti irevocabilă, fusese obligată în acest sens, Curtea apreciază apelul ca fondat.
În temeiul art. 296 C. proc. civ., faţă de considerente expuse, va admite apelul şi va schimba în tot sentinţa apelată, sensul că va admite acţiunea formulată de reclamant şi va oblic pârâtul să restituie reclamantului, în natură, imobilul situat în Bucureşti, str. Sfântul Ştefan, individualizat prin rapoartele de expertiză administrate în apel, urmând ca pârâtul să emită o dispoziţie în acest sens.
Faţă de solicitarea expertului C.N., de majorare onorariului provizoriu stabilit pentru efectuarea acestei expertize, Curte va face aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 213 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că ţinând cont de volumul lucrării şi de faptul că în dosar nu au fost ataşate alte documente doveditoare ale cheltuielile impuse de administrarea probei, va dispune majorarea onorariului iniţial cu suma de 300 lei, în sarcina apelantului.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., va fi încuviinţată cererea apelantului având ca obiect obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, constând în cuantumul onorariului de expert, la care acest; este obligat, având în vedere pe de o parte, culpa procesuală a pârâtului, iar pe de altă parte, caracterul real, necesar şi proporţional a sumei solicitate cu acest titlu.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul general, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând Decizia recursului pentru următoarele aspecte:
Conform Normelor Metodologice persoana îndreptăţită la restituire trebuie să precizeze că nu mai deţine probe, precizare care este de natură a condiţiona pârâtul în soluţionarea notificării (pct. 23.1 din HG nr. 498/2003) iar potrivit pct. 28.1 din HG nr. 498/2003, este necesară declaraţia persoanei vizând împrejurarea că nu mai are alte dovezi de pronunţat, din capitolul 1 pct. 1 lit. e), al aceluiaşi act normativ rezultând sarcina probei proprietăţii şi a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive de către persoana care se pretinde îndreptăţită.
Deşi reclamanţii au folosit mai multe înscrisuri în dovedirea dreptului de proprietate ele trebuiau întregite cu înscrisuri originare, care nu au fost depuse la dosarul cauzei, conform art. 22 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 la dosarul cauzei neregăsindu-se o situaţie clară, la zi a imobilului identificat potrivit raportului de expertiză.
Solicită admiterea recursului şi judecata cauzei în lipsă. Solicită probe.
La termenul din 26 ianuarie 2011 instanţa din oficiu a pus în discuţie excepţia nulităţii recursului ca nemotivat.
Astfel, potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ. recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia motivelor de ordine publică aşa cum dispune art. 306 alin. (2) C. proc. civ.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol, indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unui din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Prin urmare, nu indicarea greşită ori neindicarea motivelor de recurs atrage sancţiunea nulităţii recursului, ci nemotivarea recursului, în sensul neformulării de critici aduse deciziei recurate, susceptibile de a atrage calificarea juridică a unuia dintre cele nouă motive de recurs
În consecinţă în raport cu dispoziţiile art. 306 C. proc. civ. se va constata nulitatea recursului, recurenta neinvocând critici de natură a face susceptibilă încadrarea în vreunul din motivele de recurs chiar dacă formal au fost indicate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ci a fost narată procedura de derulare a soluţionării notificării şi consecinţele sale juridice, fără trimitere expresă la situaţia de fapt dedusă judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Bucureşti prin Primar General împotriva deciziei nr. 179/A din 11 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pârâta Primăria municipiului Bucureşti prin Primar General la plata sumei de 2000 lei către intimatul-reclamant R.C., reprezentând cheltuieli de judecată reduse în temeiul art. 274. alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5311/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5293/2011. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
