ICCJ. Decizia nr. 5311/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5311/2011
Dosar nr. 2510/89/2009
Şedinţa publică din 21 iunie 2011
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vaslui la data de 06 august 2009, reclamantele M.V.-M. şi M.A.-L. contestă dispoziţia nr. AA/2009 dată de Primarul Municipiului Bârlad, prin care s-a respins notificarea de solicitare de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în Bârlad, bulevardul R.
În motivarea contestaţiei s-a susţinut că dreptul de proprietate asupra imobilului constând în 720 m.p. pe amplasamentul indicat a fost reconstituit prin ordinul prefectului, punerea în posesie şi emiterea titlului de proprietate din 22 aprilie 1993, teren ce a fost înstrăinat cu toate aprobările necesare, prin actul autentificat din 10 mai 2002 la B.N.P.
Arată reclamanţii că au depus actele doveditore, necesare soluţionării notificării, instanţele fiind competente în conformitate cu Decizia de îndrumare nr. 53/2007 a secţiilor unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a rezolva în cadrul procedurii instituite de Legea nr. 10/2001 cererea de despăgubiri, modul de stabilire şi plata acestora făcându-se în condiţiile Legii nr. 33/1994.
Tribunalul Vaslui, prin sentinţa civilă nr. 674 din 25 mai 2010, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Bârlad; a admis contestaţia formulată de reclamantele M.V.-M. şi S.A.-L. împotriva dispoziţiei nr. AA din 21 iulie 2009 emisă de Primarul Municipiului Bârlad, pe care a anulat-o; a stabilit valoarea despăgubirilor băneşti pentru imobilul demolat care s-a aflat în municipiul Bârlad, strada R., judeţul Vaslui la suma de 156.630 RON; a obligat pârâţii la plata către reclamante a sumei de 5.594 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 131 din 29 septembrie 2010, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamante împotriva sentinţei sus-menţionate, pentru argumentele ce succed:
Dreptul la măsuri reparatorii în echivalent pentru construcţia demolată este stabilit prin dispoziţia nr. BB din 26 septembrie 2002 dată de Primarul Municipiului Bârlad. Persoanele îndreptăţite, nu au contestat dispoziţia în instanţă sub aspectul omisiunii cuantificării despăgubirilor, ce a intrat în puterea lucrului judecat în ce priveşte forma de reparaţie în modalitatea dispusă de primar.
Dispoziţiile Capitolului V din Legea nr. 10/2001 ce reglementează măsurile reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor băneşti (art. 36-40) au fost abrogate prin Titlul VII art. 33 din Legea nr. 247/2005.
Deşi reclamantele au comunicat autorităţii administrative competente evaluarea construcţiei demolate, faza administrativă în soluţionarea notificării nu a fost finalizată sub acest aspect prin dispoziţie. Reclamantele au rămas în pasivitate până la emiterea dispoziţiei nr. AA din 21 iulie 2009 anulată prin hotărârea atacată, învestind instanţa de judecată la 06 august 2009.
Urmare modificării Legii nr. 10/2001 prin legea privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 reglementează „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv".
Curtea a reţinute că dispoziţiile Legii nr. 247/2005 sunt de imediată aplicare în ce priveşte procedura de stabilire a despăgubirilor după distincţiile din art. 16, în notificări soluţionate la data intrării în vigoare a legii prin consemnarea în cuprinsul dispoziţiilor sau deciziilor a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubiri şi notificările ce nu erau soluţionate într-o asemenea modalitate.
În speţă, notificarea este soluţionată din anul 2002, însă în cuprinsul său nu este menţionată suma cuvenită ca despăgubire.
În aplicarea deciziei nr. 52/2007 a secţiilor unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ce este obligatorie pentru instanţe, în considerente în care sunt redate şi analizate dispoziţiile art. 24, 26 din Legea nr. 10/2001 şi art. 16 alin. (1) şi (2) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 este definită sintagma „notificării soluţionate până la data intrării în vigoare a noii legi" ce desemnează notificările pe baza cărora entităţile investite au emis decizii sau dispoziţii motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum şi cuantumul acestora, neatacate în instanţă.
În cauza de faţă măsurile reparatorii sunt stabilite generic, cuantumul nu este precizat, dispoziţia nu a fost atacată în instanţă de reclamante, în termen (art. 24 din Legea nr. 10/2001), la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 contestaţia nu se afla pe rolul instanţei de judecată, cererea în stabilirea despăgubirii este ulterioară.
În baza principiului plenitudinii de competenţă statuat şi prin Decizia nr. 52 din 04 iulie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, Tribunalul s-a pronunţat, în limitele învestirii şi asupra întinderii măsurii reparatorii, stabilind cuantumul despăgubirii pe care „deţinătorul imobilului sau entitatea învestită potrivit legii îl propune [art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001] executarea urmând a avea loc în condiţiile legii speciale.
În cererea de chemare în judecată reclamantele îşi întemeiază pretenţiile şi pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994 ce nu sunt incidente în cauză, imobilul preluat de stat în anul 1960 având regimul juridic reglementat prin Legea nr. 10/2001.
În aplicarea dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ. în calea de atac apelantului nu i se poate crea o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată.
Apelantele nu au contestat valoarea construcţiei reţinută de tribunal.
Astfel pentru construcţiile integral demolate preluate în mod abuziv, valoarea se stabileşte prin expertiză tehnică potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare fiind incidente dispoziţiile art. 10 alin. (9) din Lege şi art. 10.9 din HG nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Cum valoarea nu s-a stabilit prin dispoziţia nr. BB/2002, competenţa de a o stabili revine instanţei de judecată.
La judecata în primă instanţă imobilul a fost evaluat în luna martie 2010, fiind stabilită o valoare de piaţă de 137.395 RON. Urmare corectării vechimii imobilului, valoarea de piaţă este stabilită la 156.630 RON acordată de instanţă.
Solicitarea apelantelor de a se acorda indicele de inflaţie din anul 2002 şi până la soluţionarea cauzei nu are temei legal.
Curtea a reţinut că valoarea imobilului s-a stabilit pe criterii ştiinţifice, conform cerinţelor Legii nr. 10/2001 la valoarea de piaţă, la momentul soluţionării cererii de tribunal şi nu a anului 2002.
De altfel entitatea învestită cu soluţionarea notificării are obligaţia de a face doar oferta. În speţă, evaluarea despăgubirilor în cadrul procedurii judiciare nu este definitivă, s-a impus în scopul soluţionării temeinice şi legale a cauzei, în cadrul controlului judiciar, etapă ce face parte integrantă din procedura de restituire reglementată de legea specială.
În art. 16 Titlul VII Legea nr. 247/2005 prevede că propunerile de despăgubire cuprinse în dispoziţii fie stabilite în instanţa de judecată sunt supuse unei noi evaluări. Procedura administrativă se finalizează de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor prin dispoziţie, ce poate fi atacată în justiţie în instanţa de contencios administrativ.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantele, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 9 C. proc. civ.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că instanţa de apel a considerat greşit ca fiind aplicabile dispoziţiile Legii nr. 247/2005 şi a deciziei nr. 52/2007 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, deşi instanţa reţine că prin dispoziţia nr. BB/2002 s-au stabilit despăgubiri băneşti, că reclamantele au făcut o estimare a contravalorii despăgubirilor, necontestate de Primăria Bârlad, totuşi apreciază incidenţa Legii nr. 247/2005.
Similar, deşi prin Decizia nr. 52/2007 se arată că dispoziţiile Legii nr. 247/2005 nu sunt aplicabile notificările sau deciziile date anterior intrării în vigoare a actului normativ, instanţa constată aplicabilitatea deciziei, în sens contrar celor statuate.
Totodată, instanţa nu sancţionează atitudinea ilegală a primăriei de a nu face o ofertă timp de 7 ani, imputând însă inactivitatea reclamantelor.
Sub un alt aspect, Decizia este criticată sub aspectul valorii despăgubirilor reţinute, în condiţiile în care suma de 156.630 RON, reprezintă doar 35.000-40.000 euro ce nu reprezintă valoarea de înlocuire a imobilului compus din 10 camere, dependinţe şi magazii. Se apreciază că suma de 297.190 RON, stabilită de expert, este apropiată de suma de 285.802 RON calculată de reclamante în baza coeficientului de inflaţie.
Pârâta, deşi legal citată, nu a formulat întâmpinare în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ.
Înalta Curte, analizând Decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate şi a dispoziţiilor leale incidente cauzei, reţine caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.
Recurentele, invocând pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., apreciază că motivarea deciziei instanţei superioare de fond este contradictorie pentru cele descrise în rezumatul cererii de recurs.
În realitate, criticile formulate se încadrează în pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., aplicarea greşită a legii.
Critica este nefondată întrucât, aşa cum arată şi instanţe de apel, dispoziţia nr. BB din 26 septembrie 2002 a stabilit generic dreptul la acordarea de despăgubiri băneşti pentru construcţia demolată, cu alte cuvinte a fost stabilită definitiv şi irevocabil doar modalitatea de reparaţie acordată persoanelor îndreptăţite nu şi cuantumul acestora.
Măsura de reparaţie de care beneficiază reclamantele a fost abrogată prin Titlul VII, art. 33 din Legea nr. 247/2005, aşa încât, împrejurarea că instanţa a dispus acordarea de despăgubiri băneşti semnifică respectarea deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Tot în aplicarea deciziei pronunţate în interesul legii, potrivit căreia prevederile cuprinse în art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, instanţa a reţinut că Decizia iniţială, nr. BB din 26 septembrie 2002, nu a fost contestată în justiţie pentru a fi complinită omisiunea referitoare la cuantumul despăgubirilor băneşti.
De altfel, prin Decizia în interesul legii se arată că „legiuitorul a înţeles să facă distincţie între notificările ce erau deja soluţionate (…) prin consemnare în cuprinsul unor decizii/dispoziţii a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire (…)".
Drept urmare, reţinerea instanţei superioare de fond a incidenţei dispoziţiilor Legii nr. 247/2005 în ce priveşte procedura de stabilire a despăgubirilor după distincţiile cuprinse în art. 16 din Lege, este corectă, faţă de situaţia de fapt reţinută şi necontestată de recurente: măsurile sunt stabilite generic, cuantumul acestora nu este specificat în dispoziţie, care nu a fost atacată în termenul prevăzut de art. 24 din Legea nr. 10/2001, o contestaţie nefiind pe rolul instanţelor judecătoreşti la data intrării în vigoare a Legea nr. 247/2005, iar cererea de stabilire a cuantumului despăgubirii a fost formulată sub imperiul Legii nr. 247/2005.
Aşadar, dat fiind stabilită legea aplicabilă, Decizia pronunţată în apel este legală sub aspectul cuantumului despăgubirii, corespunzător preţului de piaţă al bunului notificat.
Oricum, cuantumul despăgubirilor nu este stabilit definitiv dat fiind dispoziţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, conţinut evocat în prezentarea motivării deciziei recurate.
Recurenţii susţin că instanţele nu au sancţionat pasivitatea unităţii deţinătoare în stabilirea cuantumului despăgubirilor timp de 7 ani, numai că aceştia nu au învestit instanţa de judecată cu o atare cerere.
Astfel, reţinând că nu a fost formulată nicio cerere în sensul arătat, se constată că instanţa nu are a se pronunţa sub acest aspect.
Înalta Curte, pentru argumentele ce prevederilor, va respinge recursul în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele M.V.–M. şi S.A.-L. împotriva deciziei nr. 131 din 29 septembrie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5309/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 530/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
