ICCJ. Decizia nr. 5567/2011. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5567/2011
Dosar nr. 3992/99/2009
Şedinţa din 29 iunie 2011
Asupra recursurilor constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi la data de 22 iunie 2009, D.Ş. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 41.515 lei cheltuieli de judecată ocazionate de procesul penal în care a fost inculpat în mod nelegal de săvârşirea unor fapte penale, la plata sumei de 40.162 lei reprezentând daune materiale produse reclamantului ca efect al luării în mod nelegal a măsurii restrictive de libertate de a părăsi ţara în cursul urmăririi penale desfăşurate în Dosarul nr. 3/P/2005 al P.N.A. Iaşi şi la plata sumei de 200.000 lei reprezentând daune morale.
La 2 septembrie 2009, reclamantul şi-aprecizat şi completat acţiunea, în sensul că suma solicitată cu titlu de daune morale este în cuantum de 500.000 euro, respectiv echivalentul a 2.000.000 lei şi nu de 200.000 lei cum greşit s-a menţionat prin cererea de chemare în judecată şi că îşi majorează cuantumul daunelor materiale solicitate cu suma totală de 32.200 lei, din care 1.000 lei reprezintă onorariu avocat în Dosarul nr. 20457/245/2009 având ca obiect ştergerea menţiunilor efectuate în fişele de evidenţă ale instituţiilor publice, ca urmare a interdicţiei de a părăsi ţara, iar suma de 31.200 lei reprezentând echivalentul soldelor de merit şi a premiilor, drepturi salariale de care nu a putut beneficia pe perioada indisponibilizării sale.
Tribunalul Iaşi, secţia civilă, prin sentinţa nr. 411 din 3 martie 2010 a. admis în parte cererea (precizată şi completată) în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice. A obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 37.762,3 lei daune materiale şi suma de 80.000 lei daune morale. A respins cererea reclamantului privind obligarea pârâtului la plata sumei de 40.162 lei reprezentând daune materiale produse ca efect al luării în mod nelegal a măsurii restrictive de libertate. A obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 6.545 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că la data de 5 februarie 2005, D.N.A. a dispus începerea urmăririi penale împotriva reclamantului D.Ş., subcomisar de poliţie, pentru infracţiunile de luare de mită şi trafic de influenţă.
Prin Ordonanţa din 20 aprilie 2005 s-a luat împotriva reclamantului, în baza art. 143 şi art. 1451 C. proc. pen., măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara pe o durată de 30 de zile, măsură prelungită la 19 mai 2005 până la 17 iunie 2005.
Prin rechizitoriul D.N.A. din 13 iunie 2005 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului D.Ş. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la şantaj.
Prin sentinţa penală nr. 46 din 11 octombrie 2006 a Curţii de Apel Bacău, s-a dispus achitarea inculpatului D.Ş., în temeiul art. ll pct. 2 lit. a) cu referire la art. 10 lit. a) C. proc. pen.
Prin Decizia penală nr. 1814 din 2 aprilie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a casat sentinţa penală nr. 46/2006 şi s-a decis trimiterea cauzei spre rejudecare.
Ulterior, prin sentinţa penală nr. 78 din 23 mai 2008 a Curţii de Apel Bacău s-a dispus achitarea inculpatului D.Ş. în temeiul art. ll pct. 2 lit. a) coroborat cu art. 10 lit. d) C. proc. pen., hotărâre definitivă prin Decizia penală nr. 3309 din 20 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Tribunalul a constatat ca fiind întemeiată în parte cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în perioada 2005 - 2008 în procesele penale, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 998 C. civ. şi art. 193 alin. (6) C. proc. pen., din actele dosarului rezultând că reclamantul a suportat cheltuieli în sumă de 35.762 lei reprezentând onorarii avocat, cheltuieli ocazionate de transport, cazare, masă şi cheltuieli cu taxe notariale.
Nu s-a acordat însă reclamantului onorariul de avocat în sumă de 1.000 lei achitat în Dosarul nr. 20457/245/2009 al Judecătoriei Iaşi, întrucât tribunalul a constatat că nu s-au produs dovezi din care să rezulte admiterea cererii dedusă judecăţii, printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, nefiind astfel întrunite condiţiile art. 274 C. proc. civ.
De asemenea, nu s-a acordat reclamantului nici suma de 31.200 lei reprezentând echivalentul soldelor de merit şi premiilor de care nu a putut beneficia, nefiind probat de către parte caracterul cert al respectivului prejudiciu, prin depunerea de dovezi referitoare la cuantumul sumelor la care acesta era îndreptăţit cu titlu de soldă de merit şi premii.
Tribunalul a constatat neîntemeiată şi cererea reclamantului privind daunele materiale în sumă de 40.162 lei, pretins produse ca efect al luării în mod nelegal a măsurii restrictive de libertate.
Astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantul a pretins că în perioada concediului său de odihnă urma să se deplaseze în Italia pentru a onora un contract de prestări servicii, daunele fiindu-i produse urmare interdicţiei de a părăsi ţara. A constatat însă că aceste pretenţii vin în contradicţie cu prevederile legale în materie cuprinse în Statutul Poliţistului (Legea nr. 360/2002) care nu-i permit poliţistului, funcţionar public civil, cu statut special, învestit cu exerciţiul autorităţii publice să încheie contracte civile pentru obţinerea unor venituri suplimentare celor salariale.
În ceea ce priveşte pretenţiile reclamantului privind acordarea daunelor morale, tribunalul le-a găsit în parte întemeiate.
A constatat astfel că orice restrângere adusă libertăţii persoanei în cadrul procedurilor judiciare urmată de recunoaşterea nevinovăţiei sale are semnificaţia unei erori judiciare în înţelesul art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen.
Instanţa de fond a reţinut că restrângerea libertăţii reclamantului, inculparea acestuia şi supunerea la procedurile judiciare timp de 3 ani i-au adus acestuia un prejudiciu moral constând în lezarea onoarei, demnităţii, reputaţiei, suferinţe de ordin psihic şi atingeri ale vieţii private, fiindu-i ştirbită imaginea la locul de muncă, în familie şi, în general, în societate.
Aceste drepturi subiective nepatrimoniale se bucură de ocrotire juridică potrivit art. 54 din Decretul nr. 31/1954, art. 26 din Constituţie precum şi dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 şi ale Pactului Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice la care România a aderat la 9 decembrie 1974.
Cât priveşte echivalentul valoric al daunelor morale, tribunalul a reţinut că deşi acestea nu sunt susceptibile de comensurare bănească, în doctrina şi în practica juridică s-a statuat în mod constant că imposibilitatea evaluării în bani a prejudiciului moral nu implică şi imposibilitatea stabilirii cuantumului indemnizaţiei de reparare.
Aprecierea prejudiciului moral se va face în cauză după criterii nepatrimoniale proprii naturii prejudiciului, cum ar fi: importanţa valorilor morale lezate, durata şi intensitatea durerilor psihice, tulburările şi neajunsurile suferite de victima prejudiciului moral.
În aprecierea importanţei valorilor morale lezate, tribunalul a avut în vedere vârsta reclamantului, profesia, funcţia, nivelul de pregătire şi de cultură generală ale acestuia, întrucât intensitatea prejudiciului moral depinde de valoarea nepatrimonială lezată, de însemnătatea pe care o are pentru persoana lezată, de intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării.
Or, din caracterizările întocmite de superiori şi din ansamblul înscrisurilor dosarului, s-a relevat faptul că reclamantul a avut o activitate profesională remarcabilă, evidenţiindu-se şi fiind recunoscut ca având performanţe de excepţie până la momentul demarării urmăririi penale împotriva sa.
După începerea urmăririi penale a fost pus la dispoziţia unităţii în perioada 16 iunie 2005 - 1 decembrie 2008, i s-a retras funcţia de specialist I pe care o deţinea în cadrul Biroului Investigaţii Criminale, nu a mai avut posibilit. a)tea de a participa la concursuri, fiind considerat o „ruşine pentru poliţie".
S-a reţinut, de asemenea, că tensiunea psihică acumulată de-a lungul celor mai bine de 3 ani i-au provocat reclamantului afecţiuni grave şi ireversibile ale sănătăţii.
În considerarea acestora, tribunalul a constatat ca fiind echitabil să-i acorde reclamantului daune morale în sumă de 80.000 lei (aproximativ 20.000 euro), cererea acestuia de acordare a sumei de 500.000 euro cu titlu de daune morale fiind apreciată de prima instanţă a constitui un izvor de îmbogăţire fără just temei.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă si pentru cauze cu minori si de familie, prin Decizia nr. 133 din 1 octombrie 2010, prin care s-au respins ca nefondate apelurile declarate de reclamant, de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia generală a finanţelor publice a judeţului Iaşi şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi împotriva sentinţei tribunalului.
S-a constatat de către instanţa de apel că întrucât toate apelurile au vizat cuantumul daunelor morale şi materiale, urmează a le analiza împreună, argumentele respingerii acestora fiind comune.
S-a reţinut că în Codul de procedură penală se admite că în activitatea autorităţilor judiciare se pot produce erori judiciare, motiv pentru care s-a reglementat soluţia de achitare care repune pe inculpat în situaţia de dinainte de învinuire.
În cauză, reclamantul s-a aflat în această situaţie, împotriva sa a fost luată o măsură restrictivă de libertate, a fost trimis în judecată penală, iar prin hotărâre definitivă a fost achitat, aceste aspecte fiind corect soluţionate de instanţa de fond şi neapelate de părţi, în raport de dispoziţiile art. 504 -507 C. proc. pen.
Referitor la daunele materiale solicitate, curtea de apel a reţinut că în mod corect, tribunalul a respins acordarea sumei de 40.162 lei reprezentând câştigul ce l-ar fi realizat reclamantul, în baza unei convenţii civile, ca urmare a prestării unei munci în afara ţării, în perioada concediului de odihnă.
A constatat că măsura restrictivă aplicată, respectiv interdicţia de a părăsi ţara, în perioada concediului de odihnă (25 aprilie - 25 iunie 2005) nu putea să-i producă reclamantului prejudiciul solicitat atâta timp cât îi era interzis, în calit. a)tea sa de funcţionar public civil cu statut special — Legea nr. 360/2002 - să încheie convenţii civile pentru obţinerea de venituri suplimentare.
Acelaşi statut, stabileşte prin art. 65 din Legea nr. 360/2002, modificată prin OUG nr. 89/2003, repunerea poliţistului în situaţia anterioară cercetării, cu toate drepturile aferente anterior achitării, iar în cauză, pentru perioada concediului de odihnă, s-au acordat reclamantului drepturile băneşti aferente respectivei perioade.
Referitor la neacordarea sumei de 31.200 lei reprezentând echivalentul soldelor de merit şi premiilor de care nu a putut beneficia, s-a constatat că tribunalul a procedat corect atâta timp cât din actele şi lucrările dosarului nu rezultă că în perioada celor 3 ani cât a durat procedura judiciară s-au acordat asemenea sume celor cu o situaţie similară cu cea a reclamantului şi care a fost cuantumul acestora.
Cu privire la daunele morale, curtea de apel a reţinut ca fiind corectă acordarea acestora în temeiul art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., fiind justă cuantificarea acestora, în raport de toate circumstanţele cauzei şi valorificând şi practica judiciară naţională şi europeană în materie.
S-a constatat că suma solicitată de reclamant este excesivă şi încalcă raportul de proporţionalit. a)te faţă de măsura nelegală luată, având un caracter nerezonabil.
S-a considerat că factorul prejudicial se limitează la durata măsurilor restrictive, deoarece, ulterior, derularea procesului penal, care s-a finalizat cu o soluţie de achitare reprezintă o cauză licită pentru care statul nu poate fi ţinut să răspundă, indiferent de consecinţele pe plan moral, fizic şi psihic pe care procesul le-ar fi putut avea asupra persoanei în cauză.
S-a reţinut că potrivit art. 506 C. proc. pen., acţiunea penală poate fi introdusă în termen de 18 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare, termenul nul de prescripţie fiind respectat de reclamant (hotărârea de achitare fiind definitivă la 20 octombrie 2008, iar acţiunea introdusă la 22 iunie 2009).
Împotriva acestei ultime decizi au declarat recursuri reclamantul, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia generală a finanţelor publice Iaşi şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel laşi.
Prin recursul declarat de reclamant, întemeiat pe pct. 7, 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., s-a arătat că hotărârea instanţei de apel este greşită atât în ceea ce priveşte valorificarea probatoriului, cât mai ales referitor la interpretarea şi aplicarea legii.
În ceea ce priveşte suma de 31.200 lei reprezentând echivalentul soldelor de merit şi premiilor de care nu a putut beneficia, recurentul a arătat că dovedirea caracterului cert al acestei sume a fost făcută prin înscrisurile de la dosar, respectiv caracterizările depuse. Referitor la cuantumul acestora, a precizat că s-a raportat la nivelul ultimei solde de merit primite. A solicitat suplimentarea eventuală a probatoriului cu înscrisuri prin care să se arate că salariaţi cu funcţii similare au primit sumele respective în acea perioadă.
Cu privire la suma de 40.162 lei reprezentând daune materiale rezultate din neonorarea contractului de prestări servicii în Italia, a considerat că raţionamentul instanţei nu este aplicabil speţei. A arătat astfel că scopul pentru care legiuitorul a prevăzut o asemenea restricţie este acela de a proteja societatea de o eventuală folosire a autorităţii publice a funcţionarului respectiv în încheierea unor convenţii civile şi nu neapărat faptul că funcţionarul nu ar avea dreptul la venituri suplimentare, pentru că nimeni, nici măcar Constituţia nu poate îngrădi acest drept. A apreciat că această îngrădire este valabilă doar acolo unde funcţionarul public poate să-şi exercite autoritatea sa, direct sau indirect, adică pe teritoriul României.
A considerat abuzivă extrapolarea prevederilor statutului de funcţionar acolo unde legea respectivă nu este aplicabilă, arătând că are libertatea de a-şi folosi timpul de odihnă aşa cum îşi doreşte, putându-se deplasa în afara ţării, unde nu mai are calitatea de funcţionar public şi unde dreptul de a munci, pe o perioadă limitată de timp, nu-i este îngrădit.
A considera altfel ar însemna ca prevederile Legii nr. 360/2002 să fie aplicabile raporturilor de drept civil încheiate în Italia, ceea ce este imposibil conform principiului teritorialităţii legii.
A precizat totodată că a tăcut dovada cu înscrisuri, cu martori şi cu planşe foto că şi în concediul anterior celui în discuţie a prestat aceeaşi activitate contractuală, iar cuantumul acestor daune materiale rezultă din contractul respectiv, depus la dosar.
În legătură cu daunele morale, a arătat că soluţia este injustă, atâta timp cât, pe de o parte, i-a fost restricţionată în mod nelegal libera circulaţie, iar pe de altă parte a fost supus la cercetări prin care viaţa profesională şi privată i-a fost perturbată, începând cu încălcarea dreptului la confidenţialitate, prin interceptarea convorbirilor telefonice, prin restricţionarea dreptului de a circula şi terminând cu oprobriu public la care a fost supus ca urmare a informaţiilor trimise de organul de anchetă, către media scrisă şi audio - video.
A arătat că ceea ce se constată în considerentele hotărârii este discordanţa evidentă între aspectele reţinute ca fiind valori morale lezate şi cuantumul compensaţiei acordate, apreciind că şi dacă nu i s-ar fi admis integral solicitarea, având în vedere jurisprudenţa pe plan naţional, cuantumul este mult prea mic, el nereprezentând nici măcar 10% din suma cerută. A invocat cu titlu de jurisprudenţa hotărâri judecătoreşti.
A precizat că instanţa de apel a înlăturat greşit respectivul motiv de apel, iar instanţa de fond a subevaluat compensarea cu titlu de daune morale raportat la îngrădirea dreptului de circulaţie timp de 2 luni, interceptarea convorbirilor telefonice timp de peste 120 zile, denigrarea profesională şi publică pe nedrept, imposibilitatea prezentării la concursuri şi promovări profesionale pe perioada cât a fost supus anchetei şi judecăţii, pierderea funcţiei de specialist gradul I, pe perioada anchetei şi judecăţii, dobândirea de afecţiuni psihice, certificate cu acte medicale, stresului cauzat atât lui cât şi familiei sale, marginalizarea socială care îşi produce efectele chiar şi în prezent.
A arătat că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra criticii aduse soluţiei primei instanţe şi anume aceea a neacordării daunelor materiale la valoarea reactualizată conform coeficientului de inflaţie, raportat la momentul când au fost efectuate şi până când au fost acordate cât şi a dobânzilor legale pentru sumele respective.
Pentru toate aceste critici a solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârilor pronunţate în cauză, iar în rejudecarea fondului, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia generală a finanţelor publice Iaşi, prin motivele de recurs, a criticat Decizia atacată prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ.
A solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate.
A precizat că aşa cum a arătat şi în cererea de apel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudenţă constantă, statuând în echitate şi în raport de circumstanţele cauzei şi adoptând o poziţie moderată prin sumele rezonabile acordate, poziţie care nu a fost adoptată şi de instanţa de fond la stabilirea cuantumului daunelor morale acordate reclamantului.
A exemplificat cu cauza K. când a fost acordată suma de 3.000 euro pentru arestare nelegală şi cu cauza C. când a fost acordată suma de 12.000 euro, pentru arestare nelegală, or, în cauză, reclamantului i s-a aplicat măsura de a nu părăsi ţara pe o durată de 30 de zile, în afară de trimiterea sa în judecată şi cercetările la care a fost supus, acesta fiind cel mai grav aspect procedural la care a fost supus pe parcursul cercetărilor.
A precizat în plus că în România există în prezent legi speciale care stabilesc niveluri ale despăgubirilor ce se cuvin persoanelor deţinute de fostul regim comunist, care au fost supuse la torturi şi la condiţii de viaţă inumane şi greu de imaginat, cazuri în care atât instanţele europene cât şi cele naţionale nu acordă mai mult de 10.000 euro.
Prin motivele de recurs, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi a criticat soluţia atacată sub aspectul greşitei respingeri a apelului declarat de parchet, în condiţiile în care acesta nu viza exclusiv cuantumul daunelor morale şi materiale, ci şi stingerea dreptului reclamantului, prin depăşirea termenului în care trebuia formulată acţiunea în pretenţii, bazată pe luarea măsurii obligării de a nu părăsi ţara, cu referire la art. 506 alin. (2) C. proc. pen.
A arătat că nu a fost pus în discuţie dreptul reclamantului de a obţine despăgubiri pentru prejudiciile datorate de eroarea judiciară, ci tardivitatea acţiunii cu referire la termenul legal de 18 luni.
A precizat astfel că termenul prevăzut de art. 506 C. proc. pen. începea să curgă de la expirarea termenului de 20 zile aferent plângerilor contra actelor procurorului, conform art. 275-278 din cod, întrucât măsura preventivă se raporta la o acuzaţie faţă de care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală prin rechizitoriu, iar legea de procedură penală permite atacarea cu plângere şi a soluţiilor de netrimitere în judecată, dispuse prin rechizitoriu. Aşa fiind - raportat la caracterul nefondat al măsurii preventive - a devenit definitivă la expirarea termenului de 20 de zile aplicabil soluţiei de scoatere de sub urmărire şi nu la rămânerea definitivă a hotărârii instanţei, sesizată prin rechizitoriu.
Aceasta întrucât instanţa a fost sesizată doar cu faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, neputându-se interpreta că soluţia de scoatere de sub urmărire, neatacată sau neinfirmată şi tară ca procesul penal să comporte o extindere pentru faptele ce au determinat scoaterea de sub urmărire, ar fi rămas definitivă prin hotărârea instanţei asupra unui fond ce nu a inclus şi infracţiunile faţă de care nu s-a trimis în judecată.
A arătat că acest aspect a fost invocat în motivele de apel, enumerate în motivarea deciziei, tară însă ca instanţa să răspundă excepţiei invocate, în sensul criticii dezvoltate şi anume că acţiunea izvorâtă din restrângerea libertăţii persoanei şi cea bazată pe trimiterea în judecată trebuie privite distinct şi au termene distincte, iar în concluziile scrise depuse s-a argumentat de ce aceste acţiuni aveau fundament şi termene procesuale distincte.
Or, însăşi instanţa de apel, la finele considerentelor hotărârii, a admis că fundamentul despăgubirii stă în măsura preventivă şi nu în derularea procesului penal, fiind evident că a apreciat că dreptul la despăgubiri şi corelativ obligaţia statului la dezdăunare izvorăşte doar din măsura preventivă şi nu din procesul penal în sine, definit ca o „cauză licită".
În privinţa daunelor ca şi cuantum şi temei de drept, recurentul a arătat, referitor la cele morale, că sunt supuse reparaţiei, în condiţiile art. 504 şi următoarele C. proc. pen., acele prejudicii morale ce pot fi puse în legătură cu o condamnare definitivă, desfiinţată urmare rejudecării şi finalizată prin achitare sau cele care sunt urmarea privării de libertate sau restrângerii libertăţii.
Nu fac obiectul dezdăunării acele prejudicii morale ce ar rezulta din desfăşurarea normală a procedurii judiciare penale, chiar soldată cu achitarea sau scoaterea de sub urmărire, legea prevăzând principiul prezumţiei de nevinovăţie.
încălcarea acestei prezumţii de către instituţii, inclusiv de cei care instrumentează procesul penal poate antrena răspunderea celor vinovaţi dar nu a statului în condiţiile art. 504 C. proc. pen.
În cauză, dimensionarea prejudiciului moral urmează a fi făcut, în opinia recurentului, numai raportat la natura şi întinderea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara nu şi la efectele desfăşurării procedurii judiciare în perioada 2005 - 2008, întrucât nu se regăsesc în dispoziţiile art. 504 - 507 C. proc. pen., ca şi criterii şi fundament al răspunderii, desfăşurarea procesului penal în sine, ci doar privarea sau restrângerea libertăţii sau condamnarea definitivă, urmată de achitare în rejudecare.
Instanţa de apel a menţinut cuantumul sumelor stabilite de instanţa de fond, dar acesta a fost apreciat de tribunal ca aferent atât măsurii preventive, cât şi procesului penal în sine, văzut în manieră cumulată, aspect care rezultă din motivarea sentinţei.
A arătat că este nefondată hotărârea instanţei de apel care a menţinut acelaşi cuantum acordat la fond, deşi a limitat temeiul faptic al daunelor morale doar la măsura preventivă şi nu la întregul proces penal.
Pentru considerentele expuse, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii şi constatarea stingerii dreptului la acţiune, iar în subsidiar, reducerea daunelor acordate.
Recursul reclamantului este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed.
Nu pot fi primite susţinerile recurentului referitoare la greşita neacordare a sumei de 31.200 lei reprezentând echivalentul soldelor de merit şi premiilor de care nu a putut beneficia, caracterul cert al acestei sume nefiind probat prin înscrisurile de la dosar, respectiv caracterizările depuse, în condiţiile în care instanţele fondului au statuat că din actele şi lucrările dosarului nu rezultă că în perioada celor 3 ani, cât a durat procedura judiciară, s-au acordat asemenea sume persoanelor cu o situaţie similară cu cea a reclamantului şi care a fost cuantumul acestora.
De altfel, prin chiar motivele de recurs, referitor la cuantumul acestora, reclamantul a precizat că s-a raportat la nivelul ultimei solde de merit primită şi a solicitat suplimentarea eventuală a probatoriului cu înscrisuri prin care să se arate că salariaţi cu funcţii similare au primit sumele respective în acea perioadă, fără a face însă în concret respectiva dovadă.
În ceea ce priveşte motivele de recurs prin care se critică neacordarea sumei de 40.162 lei reprezentând daune materiale rezultate din neonorarea contractului de prestări servicii în Italia, se reţine că nici acestea nu sunt întemeiate.
Având în vedere statutul special al reclamantului, respectiv acela de funcţionar public civil (poliţist), acestuia îi era interzis să încheie convenţii civile de prestări servicii pentru obţinerea unor venituri suplimentare celor salariale, indiferent de locul executării acestora (în ţară sau în străinătate), potrivit prevederilor Legii nr. 360/2002.
In plus, aşa zisul prejudiciu cauzat de neîncheierea de către reclamant a contractului de prestări servicii în Italia nu are un caracter cert, pentru a fi întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, în raport de dispoziţiile Codului civil.
Nu pot fi. primite nici criticile recurentului - reclamant referitoare la cuantumul derizoriu al daunelor morale, în raport de valorile lezate.
Potrivit dispoziţiilor art. 505 alin. (1) C. proc. pen., la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de restrângerea de libertate suportată, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui a cărui libertate a fost restrânsă.
Se reţine deci că legiuitorul român a stabilit criterii pentru stabilirea întinderii reparaţiei, urmând ca la cuantificarea acestora, judecătorul chemat să aplice legea, să aibă în vedere natura valorii sociale lezate, durata în timp a încălcării dreptului ocrotit, persoana celui care a suferit o îngrădire a drepturilor garantate de lege, imaginea acestuia faţă de sine şi în societate, etc.
Un mecanism similar de analiză este adoptat şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului care, atunci când stabileşte cuantumul despăgubirilor datorate de stat pentru încălcarea unui drept garantat de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, "statuează în echitate", considerând ca fiind întemeiate cererile de acordare a unor despăgubiri băneşti pentru prejudiciul moral şi fizic suferit pe perioada restrângerii de libertate.
Daunele morale repară prejudiciile ce constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalit. a)tea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, la sănătatea şi integritatea sa corporală, la cinste, la demnitate şi onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare.
În ceea ce priveşte cuantificarea prejudiciului moral, acesta se stabileşte, după cum s-a arătat, ca urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate şi măsura în care au fost lezate, intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării, măsura în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.
Or, în speţă, în raport de durata măsurii restrictive şi de consecinţele pe care aceasta le-a avut asupra reclamantului, sub toate aspectele avute în vedere mai sus, se reţine că nu se justifică majorarea cuantumului daunelor morale.
Referitor la motivul de recurs privind omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra criticii referitoare la neacordarea de către tribunal a daunelor materiale la valoarea reactualizată, conform coeficientului de inflatie, se reţine că reclamantul a renunţat, în şedinţa publică din 22 iunie 2011, la judecata acestuia.
Recursurile pârâtului si Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi sunt întemeiate, sub aspectul criticilor comune referitoare la cuantumul daunelor morale.
Se reţine totodată că parte dintre motivele formulate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia generală a finanţelor publice Iaşi nu pot fi încadrate în cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Se constată că atât instanţa de apel, cât şi prima instanţă nu au fost preocupate de principiul echităţii în determinarea cuantumului sumei acordate cu titlu de daune morale şi nu au avut în vedere stabilirea unui just echilibru între prejudiciul suferit şi reparaţia acordată, precum şi situaţia specială în care s-a aflat reclamantul, ceea ce include toate condiţiile impuse de lege pentru acordarea despăgubirilor.
Scopul acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul rând, a unei satisfacţii morale pentru suferinţe de acelaşi ordin, iar nu a unei satisfacţii patrimoniale.
Este motivul pentru care aprecierea unor asemenea daune se realizează în echitate şi păstrând principiul proporţionalităţii şi justului echilibru între natura valorilor lezate şi sumele acordate.
Fiind vorba de prejudicii morale ele nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani, întrucât valorile ocrotite nu pot fi evaluate în bani, existând practic o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului şi caracterul patrimonial al despăgubirii.
Faptul că reparaţia trebuie să fie una echitabilă presupune că nu se poate ignora natura valorilor nesocotite dar şi că ea nu se poate constitui în temei al îmbogăţirii, întrucât, în caz contrar, s-ar deturna finalit. a)tea acordării unor astfel de daune, care, aşa cum s-a menţionat, trebuie să se producă, în primul rând, pe plan afectiv şi moral.
Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa are posibilit. a)tea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să stabilească, dacă şi în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.
În raport de acestea, de perioada cât reclamantului i-a fost restricţionată libera circulaţie prin interdicţia de a părăsi ţara, de suferinţele încercate de acesta urmare acestei măsuri, ţinând seama şi de consecinţele produse ulterior în viaţa părţii, pe plan social şi profesional, Înalta Curte constată că daunele morale acordate de prima instanţă şi menţinute în apel, nu respectă funcţia compensatorie morală ce trebuie dată unor astfel de despăgubiri.
Sunt întemeiate astfel criticile vizând necesitatea stabilirii daunelor cu respectarea principiilor echităţii şi proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, precum şi cele referitoare la menţinerea eronată de către curtea de apel a aceluiaşi cuantum acordat la fond, deşi a limitat temeiul faptic al daunelor morale doar la măsura preventivă şi nu la întregul proces penal.
Se reţine că acelaşi principiu, al statuării în echitate în legătură cu daunele morale pretinse pentru încălcarea unor drepturi fundamentale protejate de Convenţie se desprinde şi din jurisprudenţa instanţei de contencios european.
Pentru aceste considerente, statuând în echitate şi respectând principiul justului echilibru între natura valorilor lezate şi sumele acordate, între interesul particular şi cel general, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor admite recursurile declarate de pârât şi de Ministerul Public, se va modifica în parte Decizia şi se va schimba în parte sentinţa, în sensul stabilirii cuantumului daunelor morale la 40.000 lei.
Nu pot fi primite însă criticile recurentului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi referitoare la stingerea dreptului la acţiune, prin împlinirea termenului de prescripţie prevăzut de art. 506 alin. (2) C. proc. civ.
Astfel, în mod corect s-a reţinut de către instanţa de apel că termenul de 18 luni, prevăzut de textul de lege menţionat, de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare, în speţă 20 octombrie 2008 a fost respectat de către reclamant, care a formulat cererea de chemare în judecată la 22 iunie 2009.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 275-278 C. proc. pen. nu rezultă, aşa cum susţine recurentul, posibilit. a)tea atacării separat a soluţiei de netrimitere în judecată, motivat de faptul că în speţă, instanţa a fost sesizată doar cu faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, fără a include şi infracţiunile care nu au fost trimise în judecată.
Termenul de 20 de zile prevăzut de art. 278 C. proc. pen. pentru atacarea, prin plângere, a rezoluţiei de neîncepere a urmării penale sau al ordonanţei ori, după caz, al rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale şi care curge de la comunicarea copiei de pe ordonanţă sau rezoluţie persoanelor interesate nu operează în cauză, în condiţiile în care reclamantul a fost trimis în judecată, deşi pentru săvârşirea unei alte infracţiuni decât cele pentru care s-a dispus începerea urmării penale.
De altfel, în condiţiile în care criticile din recursul Parchetului nu au vizat o eventuală neîndeplinke a condiţiilor erorii judiciare, în sensul art. 504 C. proc. pen., acesta nu se poate raporta şi nu poate pretinde o altă dată de la care să fi început a curge termenul de prescripţie specială decât cea prevăzută de art. 506 C. proc. pen.
Pentru considerentele expuse, va fi respins ca nefondat recursul reclamantului şi vor fi admise recursurile declarate de pârât şi de Ministerul Public, va fi modificată în parte Decizia atacată, în sensul că vor fi admise apelurile declarate de respectivele părţi împotriva sentinţei tribunalului, care va fi schimbată în parte cu stabilirea cuantumului daunelor morale la 40.000 lei, păstrându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.Ş. împotriva deciziei nr. 133 din 1 octombrie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia generală a finanţelor publice Iaşi şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică în parte Decizia.
Admite apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia generală a finanţelor publice Iaşi şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi împotriva sentinţei nr. 411 din 3 martie 2010 a Tribunalului Iaşi, secţia civilă.
Schimbă sentinţa în parte, în sensul că stabileşte cuantumul daunelor morale la suma de 40.000 lei.
Păstrează celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5909/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5500/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
