ICCJ. Decizia nr. 5316/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5316/2011
Dosar nr. 30381/3/2009
Şedinţa publică din 21 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin dispoziţia din 16 iunie 2009, Primarul General al Municipiului Bucureşti, a respins notificarea formulată de S.I., vizând restituirea în natură a imobilului din Bucureşti, strada D.L., sector 1, cu motivarea că solicitarea nu este probată, nefiind susţinută de actele doveditoare cerute de lege.
La 20 iulie 2009, persoana îndreptăţită a contestat această dispoziţie, solicitând instanţei să oblige pârâtul a-i restitui în natură imobilul în legătură cu care s-a formulat notificarea, format din apartamentul nr. 1 – cu o suprafaţă construită de 127,18 m.p. – şi teren în cotă indiviză din lotul de 470 m.p., situat la adresa indicată.
În motivarea cererii, reclamantul a învederat instanţei că imobilul a aparţinut autorilor săi A.F. şi F.A. şi a fost trecut în proprietatea Statului în baza Decretului nr. 218/1960, prin deciziile nr. 421 din 28 februarie 1960 şi respectiv nr. 24 din 11 ianuarie 1965.
Totodată, se mai arată că pârâtul nu i-a comunicat niciodată necesitatea completării dosarului constituit ca urmare a formulării şi depunerii notificării din 27 iulie 2001.
Învestit în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa nr. 270 din 26 februarie 2010, a admis acţiunea şi anulând dispoziţia i-a restituit în natură reclamantului apartamentul nr. 1 din Bucureşti, strada T.A., sector 2.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că reclamantul a făcut dovada calităţii de succesor al foştilor proprietari ai imobilului ce a făcut obiectul notificării şi ca atare, a calităţii de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, dispoziţia atacată fiind emisă cu încălcarea legii.
Cu privire la modalitatea de reparaţie, s-a reţinut posibilitatea restituirii în natură a imobilului care, la data formulării notificării, se afla în patrimoniul statului, nefiind înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, fiind incidente astfel în cauză prevederile art. 7 din Legea nr. 10/2001, conform cărora imobilele ce fac obiectul acestei legi se restituie de regulă în natură, dacă această restituire este posibilă.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care, prin Decizia nr. 517/A din 14 septembrie 2010, a respins ca nefondat apelul pârâtului, reţinând că în mod corect tribunalul a luat în considerare înscrisurile depuse în faţa instanţei, care le-au completat pe cele depuse odată cu notificarea.
Tot astfel, s-a mai reţinut că în acord cu dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Lege, pârâtul trebuia să convoace persoana îndreptăţită în faţa organelor de conducere, pentru a-şi susţine cererea de restituire, iar în cazul în care s-ar fi apreciat că înscrisurile depuse odată cu notificarea nu sunt suficiente pentru soluţionarea acesteia, trebuia să comunice notificatorului această împrejurare şi să-i solicite a completa aceste înscrisuri cu alte acte doveditoare.
În cauză, a declarat recurs în termen legal, pârâtul Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primarul General care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9C. proc. civ. critică hotărârile date în cauză, după cum urmează:
- notificarea a fost corect respinsă, în condiţiile în care persoana ce se consideră îndreptăţită la restituire nu a depus alăturat cererii, toate actele doveditoare ale dreptului de proprietate şi respectiv cele care să facă dovada calităţii de moştenitor, aceste acte putând fi depuse numai în „termenul special" prevăzut de lege;
- nu s-au făcut dovezi în sensul că reclamantul nu ar fi primit despăgubiri pentru imobilul notificat, (potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România) conform dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.
Recursul se priveşte ca nefondat urmând a fi respins în considerarea argumentelor ce succed.
Potrivit dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, în redactarea ulterioară modificărilor operate prin Legea nr. 247/2005, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calităţii de asociat sau acţionar al persoanei juridice, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate (...) şi orice alte înscrisuri necesare dovedirii pretenţiilor de restituire, decurgând din acest act normativ, pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
În interpretarea acestui text, instanţele au reţinut corect că sintagma folosită de legiuitor, vizează doar procedura derulată, ulterior notificării, de către entitatea învestită cu soluţionarea cererii privind acordarea măsurilor reparatorii, nu şi etapa contencioasă a atacării deciziei sau dispoziţiei, în faţa instanţei judecătoreşti.
În adevăr, din nicio dispoziţie a legii nu rezultă că persoana îndreptăţită, în combaterea deciziei de respingere a notificării, nu ar putea depune acte noi în instanţă, din care să rezulte calitatea sa de proprietar sau de moştenitor al fostului proprietar al imobilului ce face obiectul cererii de restituire.
Ca atare, cum legea nu cuprinde o asemenea dispoziţie, prevalează principiul realizării dreptului în raport cu cel al respectării procedurii, conform prevederilor constituţionale şi ale Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, privitoare la garantarea dreptului de proprietate.
În speţă, din actele cauzei, rezultă fără echivoc că, imobilul în litigiu a aparţinut soţilor A. şi A.F., autorii reclamantului care, după ce au cumpărat cota de 5,05% din terenul în suprafaţă totală de 470 m.p., situat în Bucureşti, strada D.L., prin contractul de vânzare-cumpărare din anul 1947, au edificat apartamentul nr. 1 situat la parterul construcţiei, fiind depus în acest sens, contractul de construire încheiat la 04 septembrie 1947.
Urmare decesului soţilor F., au rămas ca unici moştenitori M. şi A.S., iar după încetarea din viaţă a acestora din urmă au rămas ca moştenitori, reclamantul şi S.A., nemişcătorul aflându-se în evidenţe ca fiind preluat de la proprietarul iniţial, A.F.
În consecinţă, în mod judicios au reţinut instanţele că pârâtul nu a făcut o apreciere corectă asupra calităţii de persoană îndreptăţită, a celui în cauză.
Cât priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, se constată că acesta a fost formulat omisso medio fără a fi iterat în apel, motiv pentru care nu va fi analizat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 517A din 14 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurent la plata sumei de 2.500 RON, cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. către intimatul-reclamant S.I.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5315/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5314/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
