ICCJ. Decizia nr. 5318/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5318/2011
Dosar nr. 1957/96/2009
Şedinţa publică din 21 iunie 2011
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita, la data de 17 iulie 2009, sub nr. 1957/96/2009, reclamanta J.I. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând, în temeiul Legii nr. 221/2009, a se constata caracterul politic al măsurii administrative, prin care acesteia i s-a stabilit domiciliul obligatoriu în perioada 1949-1953, obligarea pârâtului la despăgubiri morale şi la cheltuieli de judecată.
Ulterior, la 26 noiembrie 2009, reclamanţii B.A. şi S.I. au formulat acţiuni, în Dosarele nr. 2605/96/2009 şinr. 2606/96/2009, pe rolul aceleiaşi instanţe, cu aceleaşi petite.
În motivarea acţiunilor, întemeiate în drept, pe dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi art. 5 din Legea nr. 221/2009, reclamanţii au arătat că autorul comun acestora a fost chiabur, organele de securitate stabilindu-i acestuia şi familiei domiciliu obligatoriu, reclamanţii fiind privaţi de drepturile şi libertăţile fundamentale şi condamnaţi la un trai indecent şi inuman.
La dosarul iniţial nr. 1957/96/2009 au fost conexate, în temeiul art. 164 C. proc. civ., Dosarele nr. 2605/96/2009 şi nr. 2606/96/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 1292 din 05 mai 2010, Tribunalul Harghita a admis în parte acţiunile conexe formulate de reclamanţii J.I., B.A. şi S.I.
A constatat caracterul politic al măsurilor cu caracter administrativ, la care au fost supuşi aceştia, în perioada 03 iulie 1952-12 iunie 1953.
A respins cererea reclamanţilor referitoare la constatarea domiciliului obligatoriu al tatălui, B.G., în perioada menţionată.
A respins cererea reclamanţilor privind obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, la despăgubiri morale, în sumă de 20.000 RON, pentru fiecare.
A fost obligat pârâtul la plata sumei de 900 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, din probele administrate, că tatăl reclamanţilor a fost declarat chiabur, începând din 3 iulie 1952, iar membrii familiei au fost obligaţi să predea statului, cote de produse agricole, li s-a stabilit interdicţia de a părăsi localitatea în lipsa acordului autorităţilor, fiind consideraţi a avea opinii ostile clasei muncitoare.
S-a stabilit că aceste măsuri administrative, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 au caracter politic, iar cererea privind constatarea domiciliului obligatoriu a fost respinsă, ca nedovedită.
Referitor la petitul privind obligarea pârâtului la despăgubiri morale, instanţa a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ menţionat, limitează despăgubirile, acestea fiind acordate, doar în cazul condamnărilor cu caracter politic.
Sentinţa instanţei de fond a fost apelată de reclamanţi şi de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Harghita, în reprezentarea Statutul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin apelul declarat de reclamanţi, sentinţa instanţei de fond a fost criticată pentru nelegalitate şi netemeinicie, aceştia solicitând admiterea apelului, modificarea în parte a sentinţei, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral cauzat şi suferit prin aplicarea măsurilor administrative cu caracter politic, în cuantumul specificat în acţiune, cu cheltuieli de judecată.
În cuprinsul motivelor de apel, reclamanţii au arătat că din probatoriul administrat, a rezultat că toată familia suferea, deoarece tatăl reclamanţilor, îşi exprima părerea în contradictoriu cu regimul existent, fiind discriminaţi de către cei din localitate de domiciliu.
Apelanţii-reclamanţi au susţinut că, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, cererea de despăgubiri pentru suferinţele morale este întemeiată deoarece şi măsurile administrative abuzive aplicate, au caracter politic.
La data de 14 septembrie 2010, reclamanţii au depus o completare la motivele de apel, în cuprinsul căreia, au arătat că, prin OUG nr. 62/2010 a fost modificat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi s-a dispus în mod expres, acordarea de despăgubiri, în cuantum de 10.000 euro, pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Apelul declarat de pârâtă a adus critici referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată de către instanţa de fond, cu nerespectarea dispoziţiilor legale, cu atât mai mult cu cât, în principiu, pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Harghita, în reprezentarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, nu s-a opus în mod categoric admiterii acţiunii, ci doar s-a arătat faptul că, raportat la obiectul cauzei, probele administrate nu erau concludente.
Apelanta-pârâtă a solicitat admiterea apelului, modificarea sentinţei atacate, în sensul exonerării Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, de la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Decizia nr. 108/A din 14 septembrie 2010, Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia civilă de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie, a admis apelul declarat de reclamanţii J.I., B.A. şi S.I.
A schimbat în parte sentinţa Tribunalului şi a dispus obligarea pârâtei la 20.000 RON, daune morale pentru fiecare reclamant.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
A respins ca nefondat, apelul declarat de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Harghita în reprezentarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut caracterul complementar al Legii nr. 221/2009 şi raţiunea edictării, aceasta fiind de a acorda, atât persoanelor care au fost condamnate, cât şi acelora cărora li s-au aplicat măsurilor administrative cu caracter politic, dreptul de a beneficia de daune materiale şi morale şi a stabilit că au fost aplicate dispoziţiile OUG nr. 62/2010, nedepăşindu-se cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral, stabilit prin dispoziţiile acesteia.
În considerentele deciziei, s-a arătat că dacă legiuitorul ar fi intenţionat să excludă în mod categoric, de la despăgubiri pentru prejudiciul moral, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri politice administrative, ar fi prevăzut această dispoziţie, în mod expres.
Instanţa de apel a apreciat că declaraţiile depuse de martorii reclamanţilor la instanţa de fond au arătat că familiilor acestora, li s-a stabilit domiciliu obligatoriu şi le-au fost interzise activităţi culturale şi sociale.
În ceea ce priveşte cuantumul prejudiciului moral, instanţa a avut în vedere că aceste persoane au fost persecutate politic, datorită măsurilor represive la care au fost supuse şi a stabilit că s-a adus atingere drepturilor reclamanţilor, garantate de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Soluţia respingerii apelului declarat de pârâtă a fost motivată, în sensul că, în mod corect, prima instanţă a dispus obligarea pârâtei să suporte cheltuielile de judecată, angajate de reclamanţi, proporţional cu pretenţiile admise, fiind aplicate corect prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. şi neincidente, dispoziţiile art. 275 din acelaşi Cod.
Împotriva deciziei nr. 108/A din 14 septembrie 2010 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia civilă de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie, a declarat recurs, pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Harghita în reprezentarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o sub aspectul nedovedirii întinderii prejudiciului moral, care a fost acordat, contrar practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, în lipsa unor criterii şi a principiilor echităţii şi proporţionalităţii, într-un cuantumul exagerat de mare.
S-a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, constantă în statuarea în echitate şi în raport de circumstanţele cauzei a cuantumului daunelor morale.
Recurenta-pârâtă a susţinut că, numai persoanele care au fost condamnate politic pot solicita daune morale şi a arătat că, în speţă, măsura cu caracter administrativ la care au fost supuşi reclamanţii şi familia acestuia, nu se încadrează în cerinţele dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, iar la dosarul cauzei nu s-a depus nicio dovadă prin care să se ateste stabilirea obligatorie a domiciliului, din motive politice.
Recursul este fondat şi urmează a fi admis în limita şi pentru considerentele ce succed:
De plano, situaţia pe care o susţine reclamanta este încadrabilă, în drept, în dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, care stabilesc că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3 (text unde se enunţă limitativ actele normative şi măsurile administrative pe care le-au edictat, considerate ex lege ca având caracter politic), pot solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora, prevederile art. 1 alin. (3) urmând a se aplica în mod corespunzător.
Art. 1 alin. (3) impune cerinţa săvârşirii unor fapte într-unui din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Din cuprinsul acţiunii introductive, reiese că reclamanţii susţin doar că aceştia şi familiile lor au fost supuşi unor măsuri discriminatorii pe criteriu de avere, fără să invoce comiterea unei fapte pentru înlăturarea acestora, constând în acţiuni sau inacţiuni de oponentă, de rezistenţă la regimul politic al vremii şi pentru care li s-a aplicat o sancţiune administrativă abuzivă, după cum se statuează în art. 2 lit. e) din OUG nr. 214/1999, la care face trimitere art. 1 alin. (3) din Lege.
Art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, permite, într-adevăr, persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, să solicite, de asemenea, instanţei de judecată constatarea caracterului politic al acestora, sens în care prevede că art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
Conform art. 1 alin. (3), „constituie condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999".
Scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 sunt:
- exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politică;
- militarea pentru democraţie şi pluralism politic;
- propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente până la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta;
- respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile şi politice, economice, sociale şi culturale;
- înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenenţă sau de opinie politică, de avere ori de origine socială".
Rezultă că, în interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic măsura aplicată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru fapte, prin a căror săvârşire s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 „constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat în data de 6 martie 1945".
În cazul concret dedus judecăţii, din înscrisurile anexate cererilor de chemare în judecată, nu rezultă ca fiind dovedită măsura administrativă aplicată, în raport de îndeplinirea condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, respectiv ca această măsură luată de organele de securitate, având ca obiect dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu, să fi fost întemeiată pe unul sau mai multe acte normative, din cele descrise expres de legiuitor, la lit. a)-f) ale art. 3 din Legea menţionată.
Sigurele dovezi produse în cauză sunt acelea referitoare la stabilirea calităţii de chiabur a lui B.G., conform extrasului din 14 mai 2009, emis de Arhivele Naţionale - Direcţia Judeţeană Harghita, după hotărârea referitoare la chiaburi şi declaraţia martorilor N.A. şi L.D. autentificată la notariat, în cuprinsul căreia se reţine că B.G. şi familia sa, au fost persecutaţi politic şi au avut stabilit domiciliu obligatoriu, în comuna F., sat A., judeţul Harghita.
Or, aceste înscrisuri, împreună cu declaraţia aflată la dosarul de fond, dată de martorul N.A., nu îndeplinesc condiţiile cerute de lege, în sensul mai sus arătat, astfel că în cauză, nu sunt incidente prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 şi, ca atare, nu se poate reţine caracterul politic, cum, în mod greşit au apreciat instanţele de fond şi apel, cu nesocotirea acestor dispoziţii legale.
Fondată este şi critica privind nedovedirea domiciliului obligatoriu, simpla declaraţie a martorilor nefiind suficientă, în lipsa unei decizii emisă de autorităţi, care să ateste fără putinţă de tăgadă, că s-a luat măsura administrativă mai sus enunţată.
Interpretarea dată de instanţe raportului juridic cu privire la constatarea caracterului politic al măsurii este nelegală şi este de observat, în acest context, că nu au fost acordate reclamanţilor nici drepturile conferite în temeiul altor acte normative, cum ar fi Decretul-Lege nr. 118/1990, aceştia nefiind beneficiarii unor astfel de măsuri.
Criticile referitoare la nerespectarea criteriilor privind stabilirea întinderii daunelor morale, în raport de practica Curţii Europene a Drepturilor Omului nu pot fi analizate, deoarece vizează un aspect ce nu poate fi cenzurat de instanţă, în lipsa constatării caracterului politic al măsurii, astfel că acest motiv nu poate fi analizat în prezenta cauză, nefiind incidente nici prevederile art. 3 din Legea nr. 221/2009 şi nedovedită, printr-o decizie emisă de autorităţi, măsura administrativă, având ca obiect dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că, în speţă, nu sunt întrunite condiţiile care să atragă aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Aşa fiind, constatând incidente prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitoare la aplicarea greşită în speţă, a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, conform art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârile pronunţate şi, în fond, va respinge acţiunea ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Harghita în reprezentarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 108/A din 14 septembrie 2010 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia civilă de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie.
Casează Decizia atacată, precum şi sentinţa nr. 1292 din 5 mai 2010 a Tribunalului Harghita, secţia civilă, şi, în fond, respinge acţiunea ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5324/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 5320/2011. Civil → |
|---|
