ICCJ. Decizia nr. 5463/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5463/2011
Dosar nr. 1814/118/2009
Şedinţa publică din 24 iunie 2011
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanta F.M. a solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanţa, Consiliul Local Constanţa şi Primarul Municipiului Constanţa, să constate calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului situat în Constanţa, str. P., compus din teren in suprafaţa de 400 m.p. şi construcţia cu destinaţie de locuinţă situată pe acesta, să oblige pârâţii să îi restituie în echivalent imobilul, în principal prin măsuri compensatorii prin acordarea unui alt teren în echivalent valoric, iar în subsidiar să emită o decizie prin care să se propună acordarea de despăgubiri, cu obligarea la restituirea sumei de 32.000 RON primite cu titlu de despăgubiri, actualizată în condiţiile legii.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat, în esenţă, că este proprietara imobilului situat în Constanţa, str. P., ce a fost expropriat şi trecut în proprietatea statului în anul 1986, pentru construcţia demolată fiind despăgubiţi cu suma de 32.000 RON, iar pe terenul in suprafaţă de 400 m.p. pentru care nu s-a primit nici o despăgubire s-a construit un bloc de locuinţe şi ca atare nu mai poate fi restituit in natura.
Prin notificarea din 12 iunie 2001, reclamanta a solicitat Primăriei municipiului Constanţa acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent însă unitatea juridică deţinătoare nu a răspuns în termenul şi modalitatea prevăzută de lege.
Ca urmare a faptului că pe parcursul judecării prezentului litigiu unitatea deţinătoare a emis dispoziţie de soluţionare a notificării, reclamanta a sesizat la data de 06 iulie 2009 aceeaşi instanţă, cu contestaţia împotriva dispoziţiei din 31 martie 2009 emisă de Primarul municipiului Constanţa, solicitând instanţei să dispună anularea în parte a acestei dispoziţii, cu privire la respingerea cererii de restituire a terenului în suprafaţă de 400 m.p. şi să fie obligat pârâtul să-i restituie în natură terenul, dacă acest lucru este posibil, sau prin măsuri reparatorii în echivalent.
În raport de dispoziţiile art. 164 C. proc. civ., Tribunalul a admis excepţia conexităţii şi, în consecinţă, a dispus conexarea Dosarului nr. 6672/118/2009 la Dosarul nr. 1814/118/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 1056 din 21 octombrie 2009, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a respins acţiunea principală, ca rămasă fără obiect, a admis cererea conexă şi a dispus anularea în parte a dispoziţiei din 31 martie 2009 emisă de Primarul municipiului Constanţa şi obligarea acestuia să emită dispoziţie motivată cu propunerea de despăgubiri conform legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv şi pentru suprafaţa de 400 m.p. teren ce nu poate fi restituit in natură.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul a reţinut că, având în vedere că pe parcursul judecăţii cererii principale, unitatea deţinătoare a emis dispoziţie motivată asupra solicitării formulate pe calea notificării, care a fost contestată de către reclamantă, instanţa a respins cererea principală ca rămasă fără obiect.
În ce priveşte cererea conexă, Tribunalul a reţinut că reclamanta a declanşat procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi a întreprins demersul prevăzut de art. 21 alin. (1) din acest act normativ, notificând la data de 12 iunie 2001 Primăria municipiului Constanţa cu solicitarea prevăzută de legea specială privind restituirea in echivalent a imobilului compus din teren în suprafaţă de 400 m.p. şi construcţia situată pe acesta, iar prin dispoziţia din 31 martie 2009 Primarul municipiului Constanţa a admis în parte cererea şi a dispus acordarea de despăgubiri pentru construcţia demolată şi a respins cererea de restituire a terenului motivat de faptul că acesta figurează „proprietate de stat", conform situaţiei juridice.
Imobilul situat în Constanţa, str. P., în prezent D., compus din teren în suprafaţă de 400 m.p. şi construcţie a fost expropriat prin decretul de expropriere nr. 32/1986 in scopul construirii de locuinţe, fiind menţionat in anexa la poziţia nr. 220.
Prin actul de vânzare – cumpărare autentificat din 03 august 1971, reclamanta împreună cu defunctul său soţ F.G., a dobândit dreptul de proprietate asupra unui teren in suprafaţă de 400 m.p. şi o construcţie ce a făcut obiectul notificării reclamantei.
S-a reţinut ca reclamanta a făcut dovada calităţii de proprietar şi de succesor al soţului său F.G., precum şi a faptului că imobilul compus din teren în suprafaţă de 400 m.p. şi construcţie a fost expropriat în vederea demolării şi a edificării de locuinţe, astfel că în mod greşit s-a respins cererea privind acordarea de măsuri reparatorii pentru teren.
Din actele care atestă situaţia juridică actuală a terenului rezultă că acesta este afectat de construcţia blocului X, de spaţii verzi şi alei aferente blocului, aspect necontestat de reclamantă, situaţie în care se constată că restituirea în natură este imposibil de realizat în mod obiectiv.
Conform dispoziţiilor art. 10 şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în ipoteza în care restituirea în natură a imobilelor nu este posibilă, entitatea învestită cu soluţionarea notificării este obligată să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.
Prin urmare, în cazul compensării cu alte bunuri sau servicii, entitatea învestită cu soluţionarea notificării are plenitudine de competenţă în stabilirea măsurilor reparatorii, în timp ce în privinţa despăgubirilor formulează numai o propunere de acordare a acestora.
Acordarea în compensare a altor bunuri au servicii este o obligaţie a unităţii deţinătoare, însă o astfel de reparaţie nu depinde numai de voinţa unităţii notificate şi a notificatorului, ci şi de existenţa în patrimoniu unităţii notificate a unor bunuri care să poată fi acordate în compensare.
Cum în speţă restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 400 m.p. nu este posibilă, iar unitatea deţinătoare nu dispune de un alt teren intravilan pentru a fi oferit în compensare, a fost obligat pârâtul să emită o dispoziţie cu propunere motivată de acordare de despăgubiri şi pentru terenul în suprafaţă de 400 m.p.
La data de 6 ianuarie 2010, reclamanta a formulat cerere de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 1056 din 21 octombrie 2009, în sensul obligării pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 257 din 17 februarie 2010, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a admis cererea reclamantei şi, în temeiul dispoziţiilor art. 2812 C. proc. civ. a dispus completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 1056/2009 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă, în sensul obligării pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 RON, reprezentând onorariu de avocat.
Împotriva sentinţei civile nr. 1056 din 21 octombrie 2009, Tribunalul Constanţa, secţia civilă au declarat apel pârâţii Primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa, prin primar şi Consiliul local Constanţa.
Prin Decizia nr. 176/C din 13 septembrie 2010, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale a respins apelul, dispunând obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată de 1.500 RON către reclamantă.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut ca fiind nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale a Consiliului Local şi Municipiului Constanţa într-o acţiune vizând fie restituirea în natură, fie atribuirea de bunuri în echivalent valoric, devreme ce aceste entităţi au atribuţii, din perspectiva Legii nr. 215/2001, prin compartimentele de specialitate, de a stabili dacă este posibilă scoaterea din patrimoniul localităţii a bunului pentru care s-a emis notificarea ori a unui alt bun în echivalent, în vederea acordării în compensare persoanei îndreptăţite.
Primarul municipiului Constanţa are obligaţia de a emite dispoziţie motivată în calitatea sa de şef al autorităţii locale, lucrând ca reprezentant al Municipiului, în timp ce posibilitatea atribuirii de bunuri din patrimoniul entităţii publice este validată de Consiliul Local, prin hotărârile date în temeiul art. 36 din Legea nr. 215/2001 pentru administrarea domeniului public şi privat al localităţii.
Nu a fost considerată întemeiată nici critica privitoare la regimul juridic al terenului pentru care s-au stabilit măsuri reparatorii în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru că deşi în procesul-verbal din 12 februarie 1986 nu există nici o menţiune legată de evaluarea terenului aferent construcţiei expropriate, iar în situaţia juridică produsă de Serviciul Patrimoniu al Primăriei Constanţa se consemnează că acesta era la momentul preluării „proprietate de stat", intimata reclamantă a făcut pe deplin dovada în cauză că a deţinut atât construcţia, cât şi terenul aferent de 400 m.p. în baza unui titlu de proprietate, fiind fără relevanţă faptul că acesta a fost preluat de stat pentru realizarea obiectivelor locative.
Cum în speţă s-a probat că reclamanta a deţinut întreg imobilul în temeiul contractului de vânzare-cumpărare, măsura respingerii notificării pentru teren a fost incorectă, astfel cum a apreciat şi instanţa de fond.
În ce priveşte critica vizând nedatorarea integrală a cheltuielilor de judecată, Curtea a reţinut că prima acţiune, înregistrată la 23 februarie 2009, a vizat obligarea autorităţilor locale de a soluţiona notificarea depusă la 12 iunie 2001, în timp ce a doua, înregistrată la 6 iulie 2009, a fost introdusă urmare emiterii dispoziţiei la 31 martie 2009 (deci, după sesizarea instanţei cu prima cerere). Această situaţie exclude inexistenţa unei culpe procesuale ori ideea necesităţii reevaluării cheltuielilor de judecată suportate de reclamantă, în măsura în care prima cerere de chemare în judecată a fost respinsă ca rămasă rară obiect, urmare emiterii dispoziţiei, iar nu datorită constatării netemeiniciei sale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâţii Primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa, prin primar şi Consiliul local Constanţa, care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 au formulat următoarele critici:
1. Reţinerea calităţii procesual pasive a Municipiului Constanţa şi a Consiliului local Constanţa s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 18, 19, 28 şi urm. din Legea nr. 215/2001.
2. S-au încălcat dispoziţiile art. 276 C. proc. civ. întrucât, respingându-se un capăt din cererea reclamantei, cheltuielile de judecată se datorau parţial.
3. În speţă, s-au aplicat greşit dispoziţiile art. 3 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 10/2001, admiţându-se în mod greşit acţiunea conexă cu privire la teren, prin considerarea reclamantei ca persoană îndreptăţită, întrucât la data emiterii decretului nr. 32/1986, în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului, terenul era proprietate de stat.
Intimata – reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
1. Critica vizând lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Constanţa şi Consiliul local Constanţa este nefondată în considerarea următoarelor considerente:
În concepţia reglementărilor speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001, aplicabile în speţă, raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între „entitatea investită cu soluţionarea notificării" şi „persoana îndreptăţită", adică numai între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material reglementat de acest act normativ şi dedus judecăţii.
În înţelesul acestor dispoziţii legale, „unitatea deţinătoare" este fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată asupra bunului care face obiectul Legii nr. 10/2001, fie entitatea care are înregistrat în patrimoniul său un asemenea bun. Aceleaşi reglementări semnifică „entitatea investită cu soluţionarea notificării" ca fiind, după caz, unitatea deţinătoare sau persoana juridică abilitată de lege să soluţioneze o notificare cu privire la un bun care nu se află în patrimoniul său. Nu mai puţin, textele art. 3-5 din Legea nr. 10/2001 circumscriu sfera şi criteriile de identificare a „persoanelor îndreptăţite" la restituire potrivit procedurii prevăzute de această lege.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 247/2005, coroborate cu cele ale HG nr. 250/2007, în cazul imobilelor deţinute de unităţile administrativ teritoriale, restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor se face prin dispoziţia motivată a primarilor.
Potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, sunt persoane juridice de drept public comunele, oraşele, municipiile, judeţele, adică unităţile administrativ teritoriale.
Aceste persoane juridice pot sta în justiţie prin reprezentanţii lor legali, primarii şi prefecţii, conform art. 21 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 şi art. 87 pct. 2 C. proc. civ.
Pe de altă parte, Legea nr. 247/2005 a prevăzut expres care sunt persoanele juridice obligate la restituirea imobilelor preluate în mod abuziv, în cazul imobilelor deţinute de unităţile administrativ teritoriale, restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptăţită făcându-se prin dispoziţia motivată a primarilor.
În redactarea acestui text, legiuitorul a înţeles să folosească denumirea de unitate administrativ teritorială pentru a desemna persoana juridică de drept public, deţinătoare a imobilului, respectiv comuna, oraşul sau municipiul, care, potrivit legii, are personalitate juridică, capacitate de folosinţă şi un patrimoniu în care se pot afla bunuri ce cad sub incidenţa acestui act normativ.
De asemenea, art. 21.5 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 prevede că „În cazul în care entitatea obligată la restituire este unitatea administrativ-teritorială, organul de conducere abilitat expres de lege [alin. (4) al art. 21 din lege] este primarul, respectiv primarul general al municipiului Bucureşti, ori, după caz, preşedintele consiliului judeţean. Avându-se în vedere această precizare expresă a legiuitorului, rezultă că nu este necesară o aprobare prealabilă sau ulterioară a restituirii de către consiliul local (sau, după caz, general) ori judeţean, responsabilitatea aplicării legii aparţinând în totalitate primarului ori preşedintelui consiliului judeţean. Cu toate acestea, se recomandă ca deciziile de restituire să fie prezentate spre informare consiliului local (sau, după caz, general) ori judeţean în vederea asigurării transparenţei actului decizional ».
Faţă de aceste considerente, în mod corect a reţinut instanţa de apel că Primarul are obligaţia de a emite dispoziţie motivată în calitatea sa de şef al autorităţii locale, lucrând ca reprezentant al Municipiului, în timp ce posibilitatea atribuirii de bunuri din patrimoniul entităţii publice este validată de Consiliul Local, prin hotărârile date în temeiul art. 36 din Legea nr. 215/2001.
Aşa fiind, prima critică apare ca nefondată şi nu poate fi reţinută.
2. Instanţa de recurs poate analiza critica vizând obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, însă numai cele la care au fost obligaţi de instanţa de apel.
Aceasta întrucât pârâţii nu au declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 257 din 17 februarie 2010 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă, prin care au fost obligaţi la plata cheltuielilor de judecată la fond, iar criticile formulate direct în recurs, omisso medio, nu pot fi analizate.
În mod corect instanţa de apel a dispus obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, faţă de dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care cade în pretenţiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Dispoziţia legală menţionată prevede o singură condiţie pentru obligarea uneia dintre părţile litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul desfăşurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenţii, adică să fi pierdut procesul.
La baza obligaţiei de plată a cheltuielilor efectuate în proces stă culpa procesuală, dedusă din sintagma „partea care cade în pretenţiuni".
Prin urmare, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute de cealaltă parte, iar rezolvarea corectă a cererilor privind cheltuielile de judecată asigură repararea completă a pagubei suferite de partea care câştigă procesul.
Sub aspectul cheltuielilor de judecată, poziţia juridică de parte câştigătoare este determinată de raportul dintre conţinutul obiectului acţiunii şi rezultatul obţinut prin hotărârea judecătorească de soluţionare a litigiului.
În speţa de faţă, culpa procesuală aparţine pârâţilor, care nu şi-au îndeplinit obligaţiile ce izvorau din calitatea sa unitate deţinătoare, conform Legii nr. 10/2001, respectiv de a soluţiona, în termenul prevăzut de acest act normativ, notificarea formulată de reclamantă, fapt ce a determinat-o pe aceasta să formuleze acţiunea de faţă.
Prin pasivitatea de care a dat dovadă, neexecutând în termenul legal obligaţia ce-i revenea, recurenţii au determinat declanşarea prezentului litigiu, culpa lor procesuală născând dreptul reclamantei de a solicita plata cheltuielilor de judecată, fiind irelevant că, în faza soluţionării în fond a cauzei, s-a emis dispoziţia de soluţionare a notificării, astfel că în mod evident, cererea principală a rămas fără obiect, fiind respinsă ca atare.
În consecinţă, în mod corect instanţa de apel a statuat că pârâţii datorează reclamantei, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată avansate în proces, întrucât culpa pentru declanşarea procesului le aparţine.
3. În raport de situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, care nu mai poate fi reanalizată în recurs, faţă de actuala reglementare a art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., în mod corect au fost aplicate dispoziţiile legale incidente.
Astfel, s-a stabilit ca situaţie de fapt, că reclamanta a făcut dovada calităţii de proprietar şi de succesor al soţului său F.G., precum şi a faptului că imobilul litigios, compus din teren în suprafaţă de 400 m.p. şi construcţie, a fost expropriat în vederea demolării şi a edificării de locuinţe.
Din actele care atestă situaţia juridică actuală a terenului rezultă că acesta este afectat de construcţia blocului X, de spaţii verzi şi alei aferente blocului, aspect necontestat de reclamantă, situaţie în care restituirea in natură este imposibil de realizat.
Aşa fiind, în mod corect au fost aplicate în speţă dispoziţiile art. 10 şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în ipoteza în care restituirea în natură a imobilelor nu este posibilă, entitatea învestită cu soluţionarea notificării este obligată să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.
Cum nu au fost identificate bunuri disponibile pentru a fi oferite în compensare, s-a stabilit că reclamanta are dreptul la despăgubiri pentru întregul imobil solicitat, construcţie şi teren.
Prin urmare, în mod corect s-a dispus obligarea pârâtului Primarul municipiului Constanţa să emită dispoziţie cu propunere de acordare de despăgubiri, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi pentru terenul în suprafaţă de 400 m.p. ce nu poate fi restituit în natură.
Faţă de considerentele expuse, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâţilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa, prin primar şi Consiliul local Constanţa împotriva deciziei nr. 176/C din 13 septembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5444/2011. Civil. Contestaţie la executare.... | ICCJ. Decizia nr. 5440/2011. Civil. Rectificare carte funciară.... → |
|---|
