ICCJ. Decizia nr. 5464/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5464/2011
Dosar nr. 3004/114/2009
Şedinţa publică din 24 iunie 2011
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 638 din 5 mai 2010, Tribunalul Buzău, secţia civilă, a admis contestaţia reclamanţilor I.E. şi I.M.M. în contradictoriu cu pârâta Primăria comunei C., prin primar, astfel cum a fost precizată, a dispus anularea adresei emisă de pârâtă la data de 31 august 2006 şi a constatat dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri băneşti, conform titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilele construcţii situate în comuna C., judeţul Buzău, fostă proprietate a autorului reclamaţilor, I.C., decedat la data de 01 ianuarie 2006, imobile ce au fost demolate de Primăria C. după preluarea abuzivă şi care au fost evaluate de expert ing. R.N. la valoarea de 89.110 RON, prin raportul ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut următoarele:
În conformitate cu dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, autorul reclamanţilor, I.C., a comunicat, prin intermediul B.E.J. M.V., notificarea înregistrată din 24 octombrie 2001, prin care solicita Prefecturii Buzău acordarea de despăgubiri pentru două imobile, respectiv casa cu pridvor, fost monument arhitectură rurală, evaluată la suma de 200 milioane RON, şi casa nr. 2, evaluată la suma de 150 milioane RON, ambele situate în comuna C.
În notificare se menţionează că autorul lor a părăsit cele două construcţii forţat de presiunile comuniste, care intenţionau să-l aresteze ca fost ofiţer în Armata Regală Română.
Cele două imobile au fost preluate de la notificator în baza decretului-lege nr. 111/1951, la data de 14 iunie 1955, prin procesul-verbal încheiat la acea dată, făcându-se menţiunea că deţinătorul este chiabur şi şi-a abandonat averea încă din anul 1952. Trecerea, însă, în patrimoniul statului s-a făcut abia la data de 10 ianuarie 1956, prin sentinţa civilă nr. 32, pronunţată de Tribunalul Popular al Raionului Cislău, în Dosarul nr. 1968/1955, şi, respectiv, deciziunea din 20 martie 1958.
Întrucât notificarea nu a fost soluţionată până la intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, I.C. a revenit cu notificări prin intermediul aceluiaşi birou execuţional, atât la Prefectura Buzău, cât şi la Primăria comunei C., judeţul Buzău.
Din certificat rezultă că notificatorul I.C. a decedat la data de 01 ianuarie 2006, moştenitorii acestuia fiind contestatorii din prezenta cauză.
Din raportul de expertiză întocmit de expert R.N., rezultă că imobilele fostă proprietate a notificatorului I.C. au fost demolate de Primăria C., iar terenul a fost atribuit numitului G., care a construit pe acest teren o casă de locuit, anterior anului 1989.
În raport de actele aflate la dosar, expertul a făcut o evaluare a imobilelor preluate şi demolate, aplicând o corecţie pentru deprecierea fizică de 60 %, valoare stabilită la suma totală de 89.110 RON, efectuând, totodată, şi schiţele acestor imobile.
În conformitate cu dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Deşi a încălcat termenul de 60 de zile prevăzut de legiuitor, Primăria comunei C. a comunicat notificatorului adresa şi nu dispoziţie, privind respingerea cererii, argumentat de faptul că nu s-a făcut dovada preluării imobilelor de către stat, precum şi faptul că preluarea s-a realizat ca urmare a neachitării impozitelor şi taxelor aferente către stat.
Mai mult, prin întâmpinarea formulată, Primăria a invocat faptul că demolarea a avut loc ca urmare a uzurii avansate intervenite, fără să se facă vreo dovadă în acest sens.
Această afirmaţie, referitoare la uzura mare a imobilelor, nu a fost reţinută de instanţă în condiţiile în care pârâtul, deşi i s-a comunicat copie de pe raportul de expertiză întocmit, în care s-a reţinut o uzură de 60%, nu a formulat obiecţiuni cu privire la conţinutul acestuia.
Având în vedere că nu există dovezi cu privire la legalitatea preluării imobilelor notificate, respectiv aceea a executării silite a unei sentinţe ce viza impozite sau taxe, către stat, neachitate, Tribunalul a constatat că, în cauză, este vorba de imobile preluate abuziv, situaţie prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001.
Potrivit art. 1 lit. d) din decretul nr. 111/1951, treceau în proprietatea statului bunurile fără stăpân, precum şi cele considerate abandonate, prin efectul unor legi sau decrete.
Este de notorietate faptul că trecerea la stat a imobilelor, faţă de redactarea textului de lege menţionat mai sus, era doar o formalitate, la îndemâna oricărui agent fiscal sau oricărui alt reprezentant al administraţiei de stat, care încheia un proces-verbal despre situaţia constatată, proces-verbal care era fundamentul unei hotărâri judecătoreşti prin care se constata că bunul respectiv este abandonat şi, astfel, trecut în proprietatea statului.
În aceste condiţii, în cauză, sunt incidente prevederile art. 10 pct. 1 din Legea nr. 10/2001, respectiv este vorba de imobile demolate total pentru care valoarea se stabileşte conform art. 10 pct. 8 din aceeaşi lege, reclamanţii, în calitate de moştenitori ai defunctului I.C., fiind îndreptăţiţi să primească măsuri reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri băneşti, conform titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilele notificate.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii I.E. şi I.M.M.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia din 23 septembrie 2010, a respins, ca nefondat, apelul declarat, cu următoarea motivare:
Este nefondată critica potrivit căreia instanţa de fond ar fi trebuit să dispună acordarea de despăgubiri băneşti, de către pârâta Comuna C., în cuantum de 89.110 RON, stabilite prin expertiză, instanţa de fond procedând în mod corect atunci când a aplicat dispoziţiile titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Soluţia de a propune despăgubiri pentru terenul ce nu poate fi acordat în natură şi de a înainta dosarul secretariatului comisiei pentru stabilirea despăgubirilor este conformă cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, art. 16 din titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Comisia special înfiinţată este abilitată prin lege să stabilească despăgubiri în concret pentru imobilele cu privire la care instanţele de judecată au constatat acest drept.
Instanţa de fond, urmare expertizei efectuate, a stabilit şi cuantumul despăgubirilor (măsurilor reparatorii); acest lucru nu depăşeşte competenţa acesteia, ci face parte din principiul plenitudinii de jurisdicţie, fără să dispună, însă, obligarea la plata acestora.
De asemenea, este nefondată şi critica potrivit căreia apelanţilor-reclamanţi nu li s-a reparat prejudiciul în mod efectiv şi echitabil prin constatarea dreptului acestora la măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor băneşti conform titlului VII din Legea nr. 247/2005, deoarece, prin chiar motivele de apel, susţin că este corect cuantumul stabilit prin raportul de expertiză, nemulţumirea fiind aceea că despăgubirile nu se acordă de către pârâtă.
Împrejurarea că fondul proprietatea nu funcţionează în prezent nu poate duce la concluzia că ar exista o absenţă a proporţionalităţii, fiind respectat „justul echilibru" între exigenţele de interes public şi imperativele garantării dreptului reclamanţilor la respectarea bunurilor lor.
Dispoziţia a fost emisă de Primăria comunei C., judeţul Buzău, la data de 31 august 2006, iar contestaţia a fost formulată la data de 6 iulie 2009, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, prin urmare, sunt aplicabile dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 247/2005, Decizia în interesul legii invocată de către apelanţii-reclamanţi, nr. 52 din 4 iunie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nefiind incidentă în speţa de faţă.
De menţionat este faptul că instanţa de fond nu a stabilit cuantumul despăgubirilor ce trebuie acordate apelanţilor-reclamanţi, ci a făcut referire la valoarea imobilelor demolate de către pârâtă, după preluarea abuzivă, aşa cum a fost indicată de către expertul R.N.
Potrivit dispoziţiilor titlului VII din Legea nr. 247/2007, urmează ca aceste despăgubiri să fie stabilite ulterior, de către instituţia abilitată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii I.E. şi I.M.M., criticând-o pentru următoarele motive:
1. Decizia este motivată sumar, insuficient, ceea ce echivalează cu nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti, care trebuie reformată în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
2. Instanţa ar fi trebuit să dispună acordarea de despăgubiri băneşti, de către pârâtă, în cuantum de 89.110 RON, astfel cum s-a stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cauză (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Potrivit procedurii instituite de titlul VII al Legii nr. 247 şi HG nr. 1481/2005, persoanele fizice cărora li s-au acordat despăgubiri primesc iniţial titluri de despăgubiri, care urmează a fi valorificate prin conversia lor in acţiuni emise de Fondul Proprietatea şi/sau, in funcţie de opţiunea titularului, prin preschimbarea lor contra unor titluri de plată, acestea din urmă incorporând drepturile de creanţă ale deţinătorilor, asupra statului, de a primi, în numerar, o sumă de maxim 500.000 RON.
Începând cu luna martie 2008 a fost permisă vânzarea acţiunilor Fondul Proprietatea, dar, până în prezent, acest fond nu a fost înregistrat la C.N.V.M., iar proprietarii care au fost despăgubiţi cu acţiuni nu pot intra in posesia banilor decât prin vânzarea acestor acţiuni pe piaţa neagră.
Pe de altă parte, art. 20 alin. (2) din Constituţie dispune că: „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale".
Este de netăgăduit că, între dispoziţiile titlului VII al Legii nr. 247/2005 privind „regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor" şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie există neconcordanţă, constatată de C.E.D.O., prin mai multe hotărâri.
În anul 2008 şi 2009, Curtea a examinat legislaţia privind restituirile şi a ajuns la concluzia că mecanismul de compensare este ineficient.
Mai mult, a decis, la data de 12 octombrie 2010, că Statul Roman a încălcat art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, pronunţând o hotărâre pilot împotriva României, prin care a obligat autorităţile ca, în termen de 18 luni, să ia măsuri concrete pentru a asigura respectarea art. 6 şi 1 din Convenţie.
Or, în cauza de faţă, având în vedere imposibilitatea restituirii în natură a imobilelor anterior precizate, modul de soluţionare a notificării, necomunicat recurenţilor reclamanţi, ca moştenitori ai autorului lor, precum şi împrejurarea că Fondul Proprietatea nu funcţionează în prezent, este evidentă absenţa proporţionalităţii, fiind rupt „justul echilibru" între exigenţele de interes public şi imperativul garantării dreptului reclamanţilor la respectarea bunurilor lor, determinat de incertitudinea juridică generată de modificările succesive ale Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005.
Nu se poate aprecia, astfel, că recurenţilor li s-a reparat prejudiciul în mod efectiv şi echitabil prin constatarea dreptului lor la masuri reparatorii prin echivalent sub forma de despăgubiri băneşti conform titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilele construcţii preluate.
Acordarea despăgubirilor băneşti în funcţie de pierderea suferită este în concordanţă cu art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O.
În mod nelegal, instanţa de apel a reţinut că Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007 pronunţată de secţiile unite, ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu îşi găseşte aplicarea în speţa de faţă, în raport de considerentele acesteia, instanţele urmând a se pronunţa, în limitele învestirii lor, nu doar asupra îndreptăţirii persoanelor la masuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, ci şi asupra naturii sau întinderii acestora.
Recurenţii reclamanţi au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului, schimbarea, în parte, a sentinţei atacate, în sensul obligării pârâtei la plata despăgubirilor stabilite prin raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză.
Intimata pârâtă comuna C., prin primar, nu a depus întâmpinare.
Analizând Decizia recurată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Recurenţii reclamanţi nu arătat, în mod concret, care dintre motivele de apel nu au fost examinate de către Curte, pentru a se putea aprecia asupra temeiniciei susţinerii din recurs, în condiţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Pe de altă parte, instanţa de apel a prezentat argumentele pentru care a considerat că hotărârea primei instanţe este legală, arătând că, la data emiterii adresei din 31 august 2006, de către primăria comunei C., şi a formulării contestaţiei de faţă, erau în vigoare dispoziţiile art. 16 din titlul VII al Legii nr. 247/2005, care prevedeau forma de reparaţie reţinută de prima instanţă, precum şi instituţia abilitată să stabilească despăgubirile în mod efectiv în condiţiile legii enunţate, respectiv Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
De asemenea, Curtea a prezentat argumentele pentru care este păstrat „justul echilibru" între interesul public şi cerinţa garantării dreptului reclamanţilor la reparaţie, raportat la susţinerile acestora din apel, prin care nu s-a contestat cuantumul valorii stabilite de expert pentru bunurile preluate, ci doar modalitatea de obţinere a despăgubirilor.
Instanţa a arătat, totodată, şi motivele pentru care, în raport de data emiterii adresei şi a formulării contestaţiei, consideră că nu este incidentă Decizia pronunţată în interesul Legii nr. 52/2007.
Or, susţinerile pentru care a fost apelată sentinţa, reluate în întregime în cererea de recurs, vizau tocmai aspecte la care Curtea a răspuns, în sensul cerinţelor prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., nefiind întrunite, în consecinţă, condiţiile art. 304 pct. 7 din Cod, pentru modificarea deciziei ce formează obiectul prezentului dosar.
2. Nici criticile de nelegalitate a hotărârii menţionate mai sus, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu sunt întemeiate.
La data emiterii adresei din 31 august 2006, prin care a fost comunicată recurenţilor măsura primăriei comunei C., de respingere a notificării formulate de autorul lor, în speţă, nefiind emisă şi o dispoziţie în acest sens, erau în vigoare dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care prevăd măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele preluate de stat şi demolate, alin. (10) din acelaşi articol menţionând formele de reparaţie prin echivalent, constând în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Aşadar, potrivit legislaţiei în vigoare, despăgubirile băneşti nu sunt prevăzute ca formă de reparaţie în echivalent în cazul imobilelor preluate de stat şi demolate, ca, de altfel, pentru niciun alt caz de preluare abuzivă în sensul Legii nr. 10/2001.
Astfel, în dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi, respectiv, art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, sunt prevăzute măsurile reparatorii prin echivalent reglementate de această lege, aceleaşi cu cele enumerate în art. 10 alin. (10).
De asemenea, Curtea a reţinut, în mod corect, instituţia implicată în stabilirea cuantumului în limitele cărora reclamanţii beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent, precum şi inaplicabilitatea, în speţă, a deciziei pronunţate în interesul legii nr. 52/2007.
În ceea ce priveşte prima chestiune, potrivit art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 care nu au fost soluţionate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite, printre altele, de deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispoziţiilor respective.
Ulterior, pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale va verifica legalitatea respingerii cererii de restituire în natură, după care, în cazul în care această măsură a fost întemeiată, va trimite dosarul evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.
După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire şi, în cele din urmă, în baza raportului de evaluare, Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.
Conform art. 19 din titlul VII al Legii nr. 247/2005, deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În cazul în care, după parcurgerea procedurii administrative prealabile sau, după caz, după parcurgerea procedurii în faţa instanţei judecătoreşti, a fost acordată o sumă mai mare decât cea stabilită în titlul de despăgubire iniţial emis, Decizia reprezentând titlul de despăgubire aferent diferenţei cuvenite se emite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. După emiterea respectivei decizii, reprezentând titlul de despăgubire emis în completare, se urmează procedura prevăzută la capitolul V.
Prin urmare, în cazul dispoziţiilor emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificării după modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, cum este şi cazul în litigiul de faţă (adresa– emisă la 31 august 2006, data modificării Legii nr. 10/2001 prin actul normativ enunţat – 25 iulie 2005), aceste entităţi nu mai pot stabili cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent cuvenite persoanelor îndreptăţite. Valoarea în limitele căreia se va obţine, în final, reparaţia urmează a fi determinată în condiţiile arătate mai sus, respectiv, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în baza raportului întocmit de evaluatori, iar, în caz de contestare a valorii, conform Legii contenciosului administrativ.
Cum entitatea învestită cu soluţionarea notificării nu mai poate determina cuantumul despăgubirilor, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, ci doar poate face propunere de acordare a despăgubirilor, în mod firesc, nici instanţa de judecată nu mai are posibilitatea stabilirii acestuia, în procedura contestaţiei la dispoziţia/Decizia emisă formulată conform art. 26 din Legea nr. 10/2001. Aceasta întrucât instanţa trebuie să se limiteze la examinarea legalităţii şi temeiniciei actului emis în procedura administrativă, în cadrul căreia, după cum s-a arătat, organul emitent nu mai are atribuţia stabilirii valorice a reparaţiei în echivalent.
În ceea ce priveşte Decizia din 4 iunie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în mod corect, Curtea a înlăturat aplicarea respectivei decizii în speţa de faţă, deoarece aceasta se referă la aplicarea dispoziţiilor cuprinse în titlul VII din Legea nr. 247/2005 în cazul deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a acestei legi şi contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 modificată, ceea ce nu este cazul actului din dosarul de faţă, care a fost emis ulterior Legii nr. 247/2005.
Au mai susţinut recurenţii neconcordanţa între dispoziţiile titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O. şi, ca atare, neasigurarea unei reparaţii efective şi echitabile a prejudiciului produs, prin stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru obţinerea cărora trebuie urmată o altă procedură, în cadrul căreia Fondul Proprietatea, menit să asigure valorificarea drepturilor reclamanţilor, nu funcţionează în realitate.
Susţinerile recurenţilor nu pot fi analizate în prezentul litigiu, respectiv în procedura contestaţiei întemeiată pe Legea nr. 10/2001 şi în contradictoriu cu unitatea deţinătoare a imobilului preluat şi imposibil de restituit în natură.
Aceasta deoarece, de implementarea corectă, coerentă şi eficientă a unui act normativ, care să asigure finalitatea dispoziţiilor pe care le cuprinde în materie de reparaţie acordată pentru foştii proprietari, deposedaţi abuziv de bunurile lor, în perioada regimului comunist, nu poate răspunde decât Statul, prin organul său reprezentativ competent, şi anume Ministerul Finanţelor Publice, iar nu deţinătorul actual al bunului.
În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală în ceea ce priveşte forma de reparaţie în echivalent cuvenită reclamanţilor, precum şi incidenţa art. 16 din Legea nr. 247/2005 în speţă, hotărâre pe care a motivat-o în concordanţă cu dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
În consecinţă, nefiind întrunite cerinţele motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în baza art. 312 alin. (1), va respinge recursul declarat de reclamanţi, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii I.E. şi I.M.M. împotriva deciziei nr. 181 din 23 septembrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5467/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5443/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
