ICCJ. Decizia nr. 5699/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5699/2011
Dosar nr. 537/101/2010
Şedinţa publică din 4 iulie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 231 din 17 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în Dosarul cu nr. 537/101/2010, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a D.G.F.P. Mehedinţi.
S-au respins cererile formulate de reclamanţii I.I., I.M., T.M., în contradictoriu cu pârâţii D.G.F.P. Mehedinţi şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, aşa cum au fost precizate.
S-a reţinut că Legea nr. 221/2009 în art. 5 instituie 3 categorii de măsuri reparatorii şi anume: acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare; acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative şi în sfârşit repunerea în drepturi în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.
Cererea reclamanţilor prin care au solicitat obligarea statului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative a deportării nu se încadrează în niciuna din categoria măsurilor reparatorii prevăzute în mod expres de art. 5 din Legea nr. 221/2009 .
Pentru a putea beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral reclamanta trebuia să facă dovada că ea sau părinţii ei au suferit o condamnare, acesta fiind singurul caz prevăzut de textul legal sus menţionat pentru a se putea acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Cum reclamanţii nu se încadrează în niciuna din cele trei categorii de măsuri reparatorii prevăzute de lege, instanţa a dispus respingerea cererii ca nefondată.
De altfel, pentru sancţiunile cu caracter administrativ aplicate reclamantei şi membrilor familiei sale ca urmare a deportării aceştia au beneficiat de drepturile prevăzute de Decizia nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999, acte normative care au avut ca obiect de reglementare acordarea de despăgubiri materiale de natură să acopere atât prejudiciul material cât şi cel moral.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a D.G.F.P., instanţa a dispus admiterea acesteia, faţă de dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 potrivit cărora calitate procesuală pasivă în aceste litigii o are Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii T.M., I.M., I.I. iar pentru Decizia civilă nr. 297 din 11 octombrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă, s-a admis apelul, s-a desfiinţat hotărârea instanţei de fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru următoarele considerente:
Măsură administrativă cu caracter politic reprezintă orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate şi pe Decizia nr. 200/1951 a M.A.I., potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.
Reclamanţii, a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, fiind strămutaţi împreună cu familia în comuna P., jud. Călăraşi şi ulterior în comuna C., jud. Vrancea ,în data de 18 iunie 1951, timp de 4 ani, 6 luni şi 13 zile în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951, iar restricţiile domiciliare au fost ridicate la data de 1 ianuarie 1956 prin Decizia M.A.I. nr. 6200 din 20 decembrie 1955.
Legea nr. 221/2009 este un act normativ, cu caracter de complinire, elaborat şi adoptat după aplicarea Legii nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999, şi a completat cadrul legislativ referitor la acordarea reparaţiilor morale şi materiale destinate a repara nedreptăţile comise de regimul politic anterior şi cuvenite victimelor totalitarismului comunist, realizând un act de dreptate pentru cei care au avut curajul să se opună regimului opresiv şi să încerce să îşi exercite drepturile fundamentale.
Intenţia legiuitorului şi raţiunea reglementărilor cuprinse în această lege, rezultă cu prisosinţă din expunerea de motive a actului normativ ce a însoţit proiectul în procesul de legiferare, diferenţele de reglementare între actul publicat fiind nesemnificative în această privinţă, în raport cu proiectul actului.
Legiuitorul defineşte doua categorii de nedreptăţi, respectiv de măsuri abuzive luate de regimul politic comunist asupra persoanelor care s-au împotrivit acestui regim şi care pot fi reparate, astfel:
Condamnările cu caracter politic sunt definite prin enumerare şi trimitere expresă la infracţiunile în baza cărora a fost pronunţată condamnarea, pe de o parte, iar pe de altă parte, prin trimitere la condamnări în baza altor fapte prevăzute de legea penală, dar care pot fi asimilate celor cu caracter politic, fiind săvârşite în scopul prevăzut de art. 2 din OUG nr. 214/1999.
Măsurile administrative cu caracter politic sunt definite ca măsuri administrative având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de munca obligatoriu, daca au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative enumerate de legiuitor, pe de o parte, iar pe de altă parte, alte masuri administrative, daca scopul acestora a fost tot unul cu caracter politic cu aplicarea concordantă a dispoziţiilor art. 2 din OUG nr. 214/1999.
S-a mai reţinut de instanţa de apel că din interpretarea logică şi teleologică a acestora, rezultă cu prisosinţă faptul că toate persoanele, atât cele condamnate politic, cât şi cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative politice în perioada de referinţă, (cu caracter de drept politic sau constatat judiciar), beneficiază aşa cum rezultă şi din dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din lege, de dreptul la despăgubiri: morale şi/sau materiale.
Ambele nedreptăţi, respectiv condamnarea şi măsura administrativă, sunt măsuri abuzive ale regimului comunist fără vreo diferenţiere sub aspectul caracterului politic şi abuziv şi vizează persoanele care s-au împotrivit sub diverse forme, regimului comunist totalitar şi care au suferit ca urmare, consecinţe penale sau administrative sancţionatorii şi aducătoare de prejudicii materiale şi morale.
Esenţial este că legiuitorul, pe cele din urmă le-a asimilat celor dintâi, prin raportare directă la raţiunile politice care au stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, la baza reglementărilor expres enumerate în art. 1 alin. (2) lit. a) – j) şi art. 3 lit. a) – f), dar şi indirectă, prin trimiterea în egală măsură la disp. art. 2 din OUG nr. 214/1999, ca sistem de referinţă pentru tribunal în procedura de constatare a caracterului politic al condamnării penale sau al măsurii administrative, prin raportare la scopul urmărit prin faptele săvârşite de persoanele care se adresează instanţei potrivit art. 4 alin. (1) şi (2) din lege.
Astfel, reţine instanţa de apel, prin dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), se prevede faptul că la dimensionarea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral, în funcţie de circumstanţele cauzei, instanţa va ţine seama şi de măsurile reparatorii acordate prin Decretul-Lege nr. 1187/1990 şi OUG nr. 214/1999. Or, ambele acte normative au ca obiect, fără diferenţieri, acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, persoanelor deportate, respectiv atât persoanelor condamnate politic, cât şi persoanelor împotriva cărora au fost dispuse din motive politice, măsuri administrative abuzive. De asemenea, s-a avut în vedere că toate aceste persoane s-au împotrivit regimului politic anterior şi au suferit ca urmare, măsuri abuzive penale sau administrative, care la rândul lor au produs acestor persoane, prejudicii morale şi/sau materiale ce urmează a fi reparate în mod adecvat.
Evitarea unei duble reparaţii, este valabilă atât în privinţa prejudiciului de ordin material, cât şi a celui de ordin moral, iar nerepararea adecvată a celui moral, reclamă o solicitare în acest sens în temeiul şi în condiţiile noii legi.
Curtea apreciază că persoanele faţă de care s-au luat măsuri administrative politice sunt îndreptăţite la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, la determinarea căruia se ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate ca efect al celor două acte normative anterioare: Decretul-Lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999.
În concluzie reţine instanţa de apel „pot exista situaţii în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de Decretul –Lege nr. 118/1990 (act normativ ce are în vedere toate categoriile de persoane persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945) să nu fie suficiente în raport cu suferinţa deosebită resimţită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist, fiind deci necesar să se prevadă explicit competenţa instanţelor de judecată de a acorda despăgubiri suplimentare", aşadar raţiunea adoptării actului normativ a fost de a acorda reparaţii tuturor categoriilor de persoane persecutate din motive politice.
Totodată, textul de la lit. a) (care prevede „acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare") trebuie interpretat prin raportare la întregul context al art. 5 alin. (1) care, în primă fază, desemnând persoanele ce se pot adresa instanţei de judecată cu cereri pentru despăgubiri, face referire, atât la categoria celor care au suferit condamnări politice, cât şi la cei care au făcut obiectul unor măsuri administrative, acesta fiind cadrul general de reglementare a drepturilor patrimoniale recunoscute de legea specială.
Astfel s-a reţinut că, instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, creând o ipoteză de lucru greşită raportat la inadmisibilitatea acţiunii, neanalizând ca atare, cererea pe fond în ceea ce priveşte întinderea prejudiciului şi a măsurii în care acesta a fost acoperit prin măsuri reparatorii anterioare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Mehedinţi solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel recurentul susţine că s-a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii în condiţiile în care instanţa de fond a analizat cauza prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, şi întrucât calea de atac a apelului este devolutivă, se susţine că instanţa de apel avea obligaţia ca în cazul desfiinţării hotărârii să reţină cauza pentru judecare pe fond.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Instanţa de fond a respins acţiunea reclamantelor reţinând că măsura administrativă a deportării nu se încadrează în nici una din categoria măsurilor reparatorii prevăzute în mod expres de art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Cum, faţă de obiectul dedus judecăţii în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, şi cum nu s-a cercetat fondul cauzei, se impunea desfiinţarea hotărârii instanţei de fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru respectarea dublului grad de jurisdicţie.
De altfel este de retinut ca ,solutia instanţei de apel, se circumscrie noţiunii dreptului la un proces echitabil, în condiţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, în procesul civil partile au posibilitatea legală de a participa în mod activ în desfăşurarea judecătii atât prin susţinerea şi dovedirea drepturilor proprii ,cât şi prin dreptul de a combate susţinerile părţii potrivnice şi de a-şi exprima poziţia faţă de măsurile pe care instanţa le poate dispune.
De altfel, aceste drepturi legale ale participanţilor la judecată sunt asigurate prin respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil, cel al contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.
Din perspectiva celor expuse, a faptului că acţiunea a fost respinsă pe excepţia inadmisibilităţii, nefiind cercetat fondul cauzei ,dar şi pentru respectarea dublului grad de jurisdicţie, criticile recurentului nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmeaza a se respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Mehedinţi împotriva deciziei nr. 297 din 11 octombrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 iulie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5703/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5697/2011. Civil → |
|---|
