ICCJ. Decizia nr. 5703/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5703/2011
Dosar nr. 4799/62/2009
Şedinţa publică din 4 iulie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 175/s/2010 a Tribunalului Braşov s-a respins acţiunea civilă formulată de către reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială - Judeţul Braşov prin Preşedintele Consiliului Judeţean Braşov, în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială - Municipiul Braşov prin Primar. A fost obligată reclamanta la plata sumei de 4.760 RON, cheltuieli de judecată către pârâtă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin HG nr. 867/2002 s-a prevăzut trecerea unor imobile din domeniul privat al statului şi din administrarea Ministerului Sănătăţii şi Familiei în domeniul public al judeţelor şi în administrarea consiliilor judeţene respective .
Printre imobilele obiect al acestei reglementări se află şi Spitalul de Copii Braşov.
Prin HG nr. 972 din 5 septembrie 2002 a fost atestat domeniului public al judeţului Braşov, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Braşov, printre bunuri aflându-se şi Spitalul de Pediatrie, Policlinica de Pediatrie, Centrala Tehnică şi anexele acestuia.
În anul 1979 se emite autorizaţia de executare lucrări pentru Spitalul pediatrie 500 paturi + Policlinica Braşov, fără a rezulta vreo identificare cadastrală a acestuia.
La data de 04 iunie 2007 se înscrie dreptul de proprietate, conform HG nr. 972/2002, în favoarea Municipiului Braşov.
Prin cererea sa, reclamanta solicită a se constata că imobilul în litigiu face parte din domeniul public al acestuia, formulând şi capete de cerere accesorii prin care solicită radierea dreptului pârâtei şi înscrierea dreptului propriu în acelaşi temei, respectiv HG nr. 972/2002.
Această constatare apare ca o constatare a unui fapt juridic şi nu a unui drept, contrar dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ., drept care este, de altfel, materializat în normele legale evocate şi reprezentate de cele două hotărâri de Guvern.
Pentru exercitarea acţiunii în constatare trebuie îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii: să nu poată fi cerută realizarea dreptului, să fie justificat un interes şi, prin acţiune, să nu se urmărească constatarea existenţei sau inexistenţei unei stări de fapt, rezultând că acţiunea în realizare primează faţă de cea în constatare.
Prin aceste norme procedurale s-a consacrat principiul subsidiarităţii acţiunii în constatare, în raport cu acţiunea în realizare, cu toate consecinţele ce decurg din regimul juridic distinct al celor două acţiuni.
Din întreaga documentaţie existentă la dosarul cauzei rezultă că reclamanta îşi poate realiza dreptul solicitat a fi constatat, dar nu printr-o acţiune în constatare, ci numai printr-o acţiune în realizare, în cadrul căreia să fie clarificate toate aspectele legate de originea dreptului şi identificarea obiectivului vizat, acesta fiind înscris cu denumiri diferite şi neexistând o identificare cadastrală certă.
Pe de altă parte, acţiunea în rectificarea unei înscrieri în C.F. are caracter accesoriu, fiind grefată pe acţiunea principală, care vizează constatarea nevalabilităţii înscrierii sau a actului în temeiul căruia s-a făcut această operaţiune.
Acţiunea principală constituie suportul juridic al celei în rectificare, cum rezultă din dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 7/1996, potrivit cărora orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din C.F., dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a constatat că înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil.
Astfel, reţine instanţa de fond, cum rezultă din formularea cererii reclamantei, pârâta şi-a înscris dreptul cu rea credinţă şi prin încălcarea legii, fără ca reclamantul să fi solicitat anterior constatarea nevalabilităţii actului ce a stat la baza înscrierii.
Ca atare, reţine instanţa de fond în speţă, capătul de cerere privind rectificarea C.F. a fost formulat în accesoriu faţă de cel în constatare, ceea ce accentuează acest caracter al rectificării, care apare ca o solicitare directă, fără să se fi obţinut în prealabil desfiinţarea actului care a stat la baza înscrierii dreptului în C.F. în favoarea pârâtei ceea ce determină, de asemenea, ca acţiunea reclamantei să fie neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta Unitatea Administrativ – Teritorială Judeţul Braşov iar prin Decizia civilă nr. 13 din 12 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a admis apelul, s-a desfiinţat hotărârea instanţei de fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru următoarele motive:
Apelul este fondat.
Deşi în dispoziţia sentinţei atacate nu se prevede explicit, considerentele hotărârii conduc la concluzia că prima instanţă s-a pronunţat pe un fine de neprimire, reţinând în primul rând că nu sunt întrunite cerinţele art. 111 C. proc. civ., iar în al doilea că acţiunea în rectificare este de neprimit cât timp nu s-a obţinut în prealabil desfiinţarea actului care a stat la baza înscrierii dreptului în C.F., fiind accesorie acestei acţiuni.
Soluţia, bazată pe chestiuni de procedură, este greşită, Tribunalul interpretând mecanic şi disparat petitele cererii de chemare în judecată, fără a observa dependenţa acestora şi înscrierea lor în formularea logică a acţiunii în realizare, ce tinde la radierea dreptului de proprietate al pârâtei şi înscrierea dreptului reclamantei.
Prima instanţă a interpretat greşit petitul unu al acţiunii, chiar analizat separat, fiind evident că sintagma „constatarea că... Spitalul de Copii Braşov constituie domeniu public" priveşte o stare de drept şi nu una de fapt, are se circumscrie dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ. Oricum, sensul atribuit de prima instanţă este eronat, petitul unu venind să dea drumul petitului doi, al acţiunii în rectificare de sens al acţiunii în realizare, având în vedere şi cauza acţiunii determinată de includerea imobilului în domeniul public al judeţului Braşov prin HG nr. 867/2002 şi anularea prin Decizia civilă nr. 60/R/2002 a Curţii de Apel Braşov, a H.C.L. Braşov nr. 286/1999 prin care acelaşi bun a fost inclus în domeniul public al Municipiului Braşov.
Formalizându-se pe aspecte ce privesc sensul literal al termenilor utilizaţi în capetele de cerere, prima instanţă a procedat, deşi nu a pus în discuţia părţilor, la soluţionarea litigiului pe un fine de neprimire, omiţând să cerceteze fondul pricinii prin prisma cauzei şi obiectului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului şi menţinerii hotărârii instanţei de fond.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel recurentul susţine că instanţa de fond a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se mai susţine că în mod greşit s-a reţinut că prima instanţă s-a pronunţat asupra unei excepţii, pe „un fine de neprimire", în condiţiile în care instanţa de fond s-a pronunţat pe fondul cauzei.
În aceeaşi idee, mai arată recurentul că reclamantul avea posibilitatea formulării unei cereri de apel împotriva încheierii de C.F. prin care s-a dispus intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, în favoarea Municipiului Braşov, iar nu să procedeze direct la formularea unei acţiuni în constatare, urmată de o cerere de rectificare de C.F.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
C. proc. civ. instituie prin art. 111 teza a doua, principiul subsidiarităţii acţiunii în constatare faţă de cererea de realizare a dreptului, prevăzând că „cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului".
Prin urmare, între alte condiţii instituite prin art. 111 C. proc. civ., o acţiune în constatare este admisibilă numai dacă partea nu „poate cere" realizarea dreptului său.
De altfel principala problemă care se ridică cu privire la admisibilitatea acţiunii în constatare, este dacă se poate sau nu introduce o acţiune în realizare în concret.
Ca atare instanţa în baza rolului activ prevăzut de art. 129 C. proc. civ., are obligaţia verificării şi analizării condiţiilor privind admisibilitatea unei acţiuni în constatare.
Mai mult din interpretarea logică şi literală a art. 111 C. proc. civ., rezultă că acţiunea în realizare ce determină inadmisibilitatea acţiunii în constatare trebuie să aibă în vedere acelaşi drept care s-a urmărit a fi protejat pe calea acţiunii în constatare şi nu altfel.
Astfel din această perspectivă, instanţa de apel a analizat petitele acţiunii, reţinând că nu a fost cercetat fondul cauzei, impunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare.
Ca atare susţinerile recurentului sunt astfel nefondate, şi nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Braşov prin Primar împotriva deciziei nr. 131Ap din 12 octombrie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 iulie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5701/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5699/2011. Civil → |
|---|
