ICCJ. Decizia nr. 5746/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5746/2011
Dosar nr. 46781/3/2009
Şedinţa publică din 5 iulie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV – a civilă, la 25 noiembrie 2009, reclamantul R.A. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, solicitând obligarea acestuia de a-i lăsa în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 188 m.p., situat în Bucureşti, Str. Ş.N., cu daune cominatorii în cuantum de 500 RON pentru fiecare zi de întârziere în executarea hotărârii. S-a solicitat, totodată, obligarea pârâtului la plata contravalorii casei ce se afla pe terenul menţionat, demolată abuziv de către pârât.
Acţiunea a fost motivată în drept pe dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ., reclamantul solicitând compararea titlului său, reprezentat de actul de vânzare – cumpărare autentificat din 17 iunie 1971 cu titlul pârâtului, constituit prin decretul de expropriere din anul 1974.
Prin sentinţa civilă nr. 289 din 4 martie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV – a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârât prin întâmpinare şi a respins acţiunea.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 exclud posibilitatea formulării de către foştii proprietari sau de către succesorii acestora, de acţiuni în revendicare sau acordare de despăgubiri a bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, în cazul în care aceste bunuri fac obiectul unor legi speciale de reparaţii.
S-a avut în vedere faptul că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 instituie o procedură administrativă prealabilă pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, procedură care se finalizează prin emiterea deciziei sau dispoziţiei motivate de soluţionare a notificării.
În acest context, s-a reţinut că reclamantul nu a făcut dovada că ar fi formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, aspect confirmat de apărătorul său, ori potrivit art. 22 din actul normativ menţionat, lipsa notificării formulate în termenul prevăzut de lege atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
În acest sens, a fost avută în vedere Decizia pronunţată la 9 iunie 2008 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra recursului în interesul legii, obligatorie pentru instanţe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căreia nu există posibilitatea pentru persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi dreptul comun în materia revendicării.
Tribunalul a apreciat, totodată, că nu se poate vorbi de o încălcare a dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României şi a art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislaţia internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile atunci când se urmăreşte apărarea unui drept civil.
Tribunalul a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 109 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd că în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei competente se face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în speţă cea prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel reclamantul R.A., criticând-o ca fiind lovită de nulitate, având în vedere neconcordanţa între numele judecătorului care a participat la judecarea cauzei şi cel care a pronunţat hotărârea atacată şi care a semnat dispozitivul.
Un alt motiv de nulitate invocat, s-a susţinut că decurge din componenţa completului de judecată, care a fost nelegal format la dezbateri, din doi judecători, în loc de unul singur, potrivit stadiului procesual al cauzei.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, s-a susţinut că instanţa de fond nu a respectat Decizia nr. 33 pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, neobservându-se în acest sens că apelantul a formulat cerere de restituire în anul 2000, în temeiul legii fondului funciar, fiind astfel exceptat de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV – a civilă, prin Decizia civilă nr. 554 A din 28 septembrie 2010, a admis apelul reclamantului şi a desfiinţat sentinţa apelată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Prin considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut că motivul de nulitate invocat de apelant nu se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 105 alin. (1) C. proc. civ., care presupune necesitatea existenţei unei vătămări prezumate până la proba contrară, această prezumţie simplă fiind răsturnată în speţă, prin faptul că judecătorul care a semnat minuta este acelaşi cu cel care a semnat hotărârea, ceea ce exclude constituirea în mod diferit a instanţei care a deliberat faţă de cea care a pronunţat sentinţa atacată.
S-a considerat că nu este aplicabilă sancţiunea nulităţii absolute a sentinţei primei instanţe, neconcordanţa semnalată fiind o eroare materială, ce poate fi îndreptată pe calea procedurii prevăzută de art. 281 C. proc. civ.
S-a apreciat că este neîntemeiat şi motivul de apel privind soluţionarea de către instanţa de fond a excepţiei autorităţii lucrului judecat, cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare al reclamantului.
S-a constatat că nici din dispozitiv şi nici din considerentele reţinute în sprijinul soluţiei adoptate nu rezultă că s-ar fi examinat o astfel de excepţie.
Curtea de Apel a găsit, însă, întemeiat motivul de apel referitor la modul de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.
S-a reţinut că, în măsura în care instanţa de judecată este sesizată cu o cerere de revendicare a unui imobil preluat de statul comunist, întemeiată pe dreptul comun, ea este competentă potrivit plenitudinii de jurisdicţie recunoscute de art. 21 din Constituţie, să se pronunţe asupra fondului cererilor care se referă la astfel de situaţii.
S-a considerat că prin recursul în interesul legii soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33/2008, s-a efectuat o analiză complexă asupra acţiunilor în revendicare formulate în baza art. 480 C. civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
S-a reţinut, totodată, că ulterior pronunţării deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Faimblat împotriva României (din 13 ianuarie 2009) a stabilit că declararea ca inadmisibilă a unei acţiuni în revendicare, formulată în baza C.civ. după apariţia Legii nr. 10/2001, contravine art. 6 din Convenţie.
În concluzie, s-a considerat că, deşi Legea nr. 10/2001 oferă părţilor interesate atât accesul la o procedură administrativă cât şi ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acesta rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
S-a constatat că aspectele dezlegate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului sunt obligatorii conform art. 46 din Convenţie, astfel încât cele două probleme dezlegate prin recursul în interesul legii de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind opţiunea între Legea nr. 10/2001 şi acţiunea în revendicare de drept comun şi raportul dintre Legea nr. 10/2001 şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, au fost înlăturate conform art. 6 din Convenţie.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs în termenul legal reclamantul R.A., criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, reclamantul recurent a susţinut că hotărârea cuprinde motive contradictorii în sensul că, deşi s-a reţinut corect admisibilitatea acţiunii prin comparare de titluri, s-a apreciat nelegal că se impune ca instanţa de fond, cu ocazia rejudecării, să cerceteze dacă s-au respectat dispoziţiile Legii nr. 10/2001, fără să se observe că cererea de chemare în judecată nu este întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Cea de-a doua critică formulată prin motivele de recurs şi întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a vizat faptul că instanţa de apel s-a comportat ca o instanţă de recurs, în sensul că a trasat dispoziţii obligatorii pentru judecătorii fondului, impunând acestora să analizeze cauza prin prisma Legii nr. 10/2001.
Examinând criticile invocate de reclamantul recurent, Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Având în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (4) C. proc. civ. cu referire la dispoziţiile art. 296 teza a II – a C. proc. civ., recurentului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată, Curtea va constata că, potrivit principiului non reformatio in pejus nu se poate cenzura, în cadrul recursului declarat de reclamant, soluţia dată de instanţa de apel excepţiei de ordine publică referitoare la inadmisibilitatea acţiunii.
Se va reţine că recurentul nu critică această soluţie, ci doar considerentele din Decizia atacată prin care se impune instanţei de fond să cerceteze fondul dreptului pretins de reclamant raportat la hotărârile pronunţate anterior, împrejurarea dacă s-a formulat sau nu notificare în sensul Legii nr. 10/2001, etc.
Prin urmare, Curtea va reţine că soluţia dată de instanţa de apel excepţiei inadmisibilităţii acţiunii a trecut în puterea lucrului judecat prin neatacarea sa de către pârât şi nici de către reclamant, căruia îi este favorabilă.
În realitate, deşi recurentul reclamant a solicitat modificarea deciziei recurate pentru motivul arătat, respectiv motivarea contradictorie, nu critică soluţia ce a determinat desfiinţarea sentinţei primei instanţe ca efect al admiterii apelului său.
De altfel, acesta a solicitat expres trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, ceea ce instanţa de apel a dispus deja prin Decizia atacată.
Nu se poate reţine că prin considerentele referitoare la modul de analiză a fondului dreptului pretins de reclamant, cu ocazia rejudecării, instanţa de apel ar fi impus tribunalului, cu caracter obligatoriu, să facă o nouă analiză a aceleiaşi excepţii prin prisma Legii nr. 10/2001.
În realitate, considerentele expuse în finalul deciziei recurate fac referire la aspectele ce pot fi analizate de prima instanţă cu privire la fondul dreptului pretins de reclamant, fără a îngrădi în niciun mod rolul Tribunalului, în procesul comparării titlurilor părţilor în contextul aplicării jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că nu sunt întrunite motivele invocate, prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., urmând ca, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul R.A. împotriva deciziei nr. 554/A din 28 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică , astăzi 05 iulie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5751/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5747/2011. Civil → |
|---|
