ICCJ. Decizia nr. 5907/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5907/2011
Dosar nr. 31649/3/2009
Şedinţa publică din 8 iulie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 14 din 12 ianuarie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V –a civilă, în Dosarul nr. 31649/3/2009, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea formulată de reclamanţii Z.A.M., C.I., C.R.O. şi P.B.M., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Tineretului şi Sportului, admiţându-se excepţia inadmisibilităţii şi respingându-se, în prealabil, cererea reclamanţilor de unire cu fondul a excepţiei inadmisibilităţii.
În motivarea sentinţei, prima instanţă a reţinut, în ceea ce priveşte cererea reclamanţilor de unire a excepţiei inadmisibilităţii cu fondul, că nu sunt îndeplinite dispoziţiile art. 137 alin. (2) C. proc. civ., deoarece, pentru soluţionarea excepţiei, nu este necesară administrarea altor probatorii în afara înscrisurilor aflate deja la dosar.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii, instanţa a reţinut că reclamanţii urmăresc modificarea proprietăţii restituite în procedura Legii nr. 10/2001, prin ordinul anterior menţionat, or, pentru a se putea analiza această cerere, reclamanţii aveau la îndemână procedura instituită de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Nu se poate susţine că, abia odată cu demararea procedurilor de intabulare a dreptului de proprietate, reclamanţii au constatat că autorul acestora ar fi deţinut un teren mai mare ca întindere, în condiţiile în care chiar reclamanţii au indicat, în cuprinsul notificării, terenul de 650 m.p. ce s-a cerut a fi restituit. Deşi în pag. acţiunii reclamanţii fac trimitere la certificatul de moştenitor, care ar atesta o suprafaţă de 960 m.p., o atare apărare nu poate fi reţinută în susţinerea admisibilităţii acţiunii, întrucât un astfel de act a fost în posesia reclamanţilor, chiar aceştia arătând că l-au depus ca probă în susţinerea notificării.
Nici invocarea art. 25 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 10/2001 sau a art. 25.6, 25.7 din Normele de aplicare a legii nu poate fi reţinută ca temei al admisibilităţii cererii, câtă vreme aceste dispoziţii nu dau notificatorilor posibilitatea formulării unei noi contestaţii împotriva dispoziţiilor ori deciziilor emise în procedura Legii nr. 10/2001, după ce un atare act nu a fost atacat în termenul şi condiţiile impuse de art. 26 alin. (3) din lege, a conchis Tribunalul.
Apelul declarat de către reclamanţi împotriva sentinţei menţionate a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 594 din 11 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV - a civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că acţiunea formulată de reclamanţi are trei capete de cerere, respectiv obligarea pârâtului să întocmească protocolul de predare – preluare şi planul de identificare al imobilului teren şi construcţii restituite prin ordinul din 17 ianuarie 2007; rectificarea erorilor materiale cuprinse în acest ordin privitoare la suprafaţa imobilului, respectiv 968 m.p. în loc de 650 m.p., precum şi rectificarea numelui petentei C.R.O.; obligarea pârâtului să restituie suprafaţa de 969 m.p.
Excepţia inadmisibilităţii invocată de către pârâtul Ministerul Tineretului şi Sportului vizează acţiunea dedusă judecăţii în integralitatea sa şi astfel a fost soluţionată de către instanţă, care a reţinut, în mod corect, că nu se impunea unirea respectivei excepţii cu fondul cauzei întrucât nu sunt întrunite dispoziţiile art. 137 alin. (2) C. proc. civ., fiind evident că pentru judecare nu era nevoie să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii.
Referitor la primul capăt de cerere, instanţa de apel a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată, invocate chiar de către reclamanţi, dacă nu s-a încheiat un protocol de predare – primire în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei de restituire, părţile se pot adresa executorului judecătoresc pentru a încheia un proces – verbal de constatare unilaterală a preluării imobilului. Ca urmare, termenul de 30 de zile fiind depăşit, calea legală pe care o au deschisă reclamanţii este cea menţionată mai sus.
Însă, aşa cum a constatat şi prima instanţă, prin toate cele trei capete de cerere, reclamanţii tind să modifice ordinul din 17 ianuarie 2007, în sensul restituirii unei suprafeţe mai mari decât cea restituită în prezent. Acest aspect nu poate constitui o simplă eroare materială, ci, în fapt, o nouă cerere de restituire în natură a diferenţei de teren de la 650 m.p. la 968 m.p., întrucât este probat cu înscrisurile depuse la dosar că reclamanţii au solicitat unităţii deţinătoare în procedura specială instituită prin Legea nr. 10/2001 republicată suprafaţa de 650 m.p. şi imobilul – construcţie, cerere ce a fost admisă aşa cum a fost formulată şi conform actului de preluare.
Ordinul de restituire a rămas definitiv, iar reclamanţii au pierdut atât termenul de a formula o nouă notificare pentru diferenţa de teren, cât şi termenul de a contesta ordinul nr. 1243 din 17 ianuarie 2007.
Împrejurarea că cererea de faţă este inadmisibilă nu echivalează cu încălcarea art. 6 din C.E.D.O. şi art. 21 din Constituţia României, câtă vreme legea specială prevede accesul la instanţa de judecată, însă în condiţiile unor termene de decădere stabilite, respectiv în procedura instituită de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată.
Reclamanţii confirmă prin motivele de apel că, prin cererea formulată, urmăresc obţinerea unei suprafeţe mai mari de teren, suprafaţă pe care nu au solicitat-o prin formularea unei notificări în termen legal. Astfel, se afirmă de către apelanţi că menţiunea expresă a suprafeţei de teren de 960 m.p. existente în patrimoniul autorului defunctului acestora face dovada indubitabilă a întinderii dreptului de proprietate şi demonstrează că suprafaţa restituită deja este eronată.
Or, simpla folosire a termenului de „eroare materială” nu poate înlătura calificarea juridică a acţiunii în raport de interesul, folosul practic urmărit de reclamanţi, respectiv majorarea suprafeţei de teren deja restituite, de la 650 m.p. la 960 m.p.
În acest context, orice probatoriu administrat în cauză, respectiv interogatoriul pârâtului sau expertiză topo cadastrală, nu are relevanţă, câtă vreme pentru intabularea dreptului de proprietate reclamanţii pot să întocmească documentaţia cadastrală pe baza procesului verbal de constatare unilaterală a preluării imobilului încheiat de un executor judecătoresc conform art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
De altfel, motivele pentru care a fost respinsă cererea de înscriere a dreptului de proprietate, conform înscrisului aflat din dosarul de fond, nu au legătură cu neconcordanţa de suprafeţe între ordin şi suprafaţa reală măsurată, aşa cum afirmă apelanţii întrucât în „Referatul de completare” se face referire la „împrejmuirea existentă” precum şi la alte aspecte, adresa imobilului, lipsa menţiunii definitive pentru ordinul de restituire, precum şi lipsa schiţei ce se poate realiza în condiţiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Eventuala eroare materială cu privire la numele petentei C.R.O. nu poate constitui un impediment la intabulare pe de o parte, şi, pe altă parte, nu s-a făcut dovada în cauză a formulării unei cereri în acest sens la pârât, unitatea deţinătoare care a emis ordinul, pentru a avea deschisă calea acţiunii în justiţie în caz de refuz, s-a mai arătat în decizia de apel.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii Z.A.M., C.I., C.R.I. şi P.B.M., pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., după cum urmează:
1. Instanţa de apel a menţinut, în mod greşit, dispoziţia primei instanţe de respingere a cererii reclamanţilor de unire cu fondul a excepţiei de inadmisibilitate.
Motivarea acestei soluţii nu întruneşte cerinţele din art. 261 pct. 5 C. proc. civ., nefăcând nicio referire la motivele de apel relative la greşita calificare a acţiunii, de către prima instanţă, ca fiind o simplă contestaţie în baza Legii nr. 10/2001, pretins tardivă faţă de expirarea termenului din art. 26 din Legea nr. 10/2001, ce a determinat respingerea cererii de unire a excepţiei cu fondul, totodată, relative la necesitatea acestei măsuri procesuale (art. 304 pct. 7).
De asemenea, au fost interpretate eronat dispoziţiile art. 137 alin. (2) C. proc. civ. (art. 304 pct. 9).
2. Instanţa de apel a menţinut, în mod greşit, calificarea eronată a cererilor din cauză (art. 304 pct. 8).
Calificarea greşită a cererilor drept contestaţie a pornit de la aprecierea ordinului de restituire ca având un caracter „definitiv”, apreciere ce încalcă prevederile art. 25.6 şi art. 25.7 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, din care rezultă că titlul de proprietate asupra imobilului se consolidează la momentul îndeplinirii formalităţilor de publicitate imobiliară, dată până la care entitatea emitentă a ordinului, în speţă, Ministerul Tineretului şi Sportului - succesorul în drepturi al fostei A.N.T. - poate opera rectificările ce se impun, pe calea revocării, în vederea respectării depline a limitelor vechiului amplasament al terenului preluat de stat în mod abuziv şi a transmiterii unui drept în condiţii care să facă posibilă intabularea lui.
Reclamanţii s-au adresat instanţei de judecată în cauză cu solicitarea de rectificare a ordinului nr. 1243/2007, ca o alternativă judiciară la revocarea sa de către emitent până la momentul intabulării, dat fiind că această revocare a fost solicitată pe cale administrativă, dar nu a fost făcută. Finalitatea solicitării este corectarea neconcordanţei dintre suprafaţa restituită prin ordin şi cea deţinută de intimatul-pârât la adresa poştală din str. M.E., prin raportare la amplasamentul construcţiilor situate pe teren, neconcordanţă ce blochează îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară şi intrarea în posesia imobilului retrocedat.
Nu s-a intenţionat formularea unei contestaţii împotriva ordinului nr. 1243/2007.
Pe de altă parte, instanţa nu a avut în vedere că acţiunea cu care a fost învestită avea 3 capete de cerere distincte, cu temeiuri diferite, care impuneau soluţionarea distinctă, chiar dacă erau într-o conexitate.
3. Urmare a calificării juridice eronate a cererii, instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care reglementează termenul în care poate fi contestată decizia de restituire, dispoziţii legale ce nu sunt incidente (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
4. Instanţa de apel a interpretat greşit următoarele dispoziţiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, art. 25.6 şi 25.7 din Normele metodologice de aplicare a legii (art. 304 pct. 9).
Instanţa ar fi trebuit să constate că pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a încheia cu reclamanţii un protocol de predare-preluare a imobilului, ceea ce a condus la imposibilitatea intabulării dreptului, intabulare care presupune cu necesitate întocmirea actelor subsecvente: protocol de predare-primire şi plan de identificare.
În lipsa unei identificări corespunzătoare (prin vecinătăţi) a terenului restituit, nu este posibilă încheierea unui proces-verbal de către executor, în condiţiile art. 25 alin. (5) din lege, pentru că nu conţine elementele necesare unei astfel de puneri în posesie.
Pe de altă parte, interpretarea literală a dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din lege este că procesul verbal al executorului se referă doar Ia „constatarea unilaterală a preluării imobilului”, noţiune care nu include şi întocmirea unei schiţe plan în care să fie identificată poziţionarea construcţiilor pe teren şi vecinătăţile terenului restituit, astfel cum s-a solicitat în cauză.
Din perspectiva dispoziţiilor legale menţionate, prin soluţia pronunţată, s-a ajuns să se nege un drept recunoscut şi să fie împiedicată exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate prin emiterea ordinului de restituire, care sunt condiţionate de intabularea bunului.
5. Soluţia de admitere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii este în flagrantă contradicţie cu dreptul de acces la Tribunal şi la examinarea cauzei civile, componente esenţiale ale dreptului la un proces echitabil garantat prin art. 6 din C.E.D.O. şi prin art. 21 din Constituţia României (art. 304 pct. 9).
Prima instanţă trebuia să observe că valorificarea prerogativelor proprietăţii, decurgând din Legea nr. 10/2001, nu se limitează doar la ipoteza contestării soluţiei dispuse de autoritatea administrativă cu privire la notificare, ci presupune o multitudine de situaţii legale, care implică o examinare şi o soluţionare distinctă, în raport de împrejurările juridice şi faptice concrete.
6. Prin menţinerea soluţiei fondului (pe excepţia de inadmisibilitate), nu s-a luat în considerare că excepţia nu putea fi incidentă faţă de toate capetele de cerere (art. 304 pct. 9).
Toate referirile instanţei privesc capătul 2 de cerere având ca obiect rectificarea erorilor materiale ale suprafeţei terenului, cerere respinsă cu motivarea că se urmăreşte modificarea suprafeţei restituite.
Chiar dacă acest capăt de cerere ar fi fost inadmisibil, motivat de neatacarea ordinului A.N.T., în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu exista niciun impediment legal pentru ca instanţa să soluţioneze pe fond celelalte cereri.
7. Admiterea cererii de restituire a întregii suprafeţe de 968 m.p. se impune deoarece în ordinul litigios există o contradicţie rezultată doar la momentul încercării de intabulare: pe de-o parte, se restituie construcţiile şi terenul situat în B., la adresa poştală str. M.E., pe de altă parte, se determină că suprafaţa terenului ar fi de 650 m.p., fără să o identifice ca poziţionare în raport de construcţiile restituite, care sunt aceleaşi de la momentul preluării de către stat. Or, este cert stabilit prin documentaţia de intabulare că cei 650 m.p. nu pot fi poziţionaţi prin planul cadastral astfel încât să cuprindă toate construcţiile restituite şi nici nu poate fi raportată la întreaga împrejmuire, astfel cum s-a cerut de O.C.P.I. Prahova prin referatul de completare al documentaţiei.
Faptul că reclamanţii au menţionat restituirea suprafeţei de 650 m.p. prin notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 nu poate avea ca efect restrângerea dreptului lor de proprietate, prin diminuarea suprafeţei la care sunt îndreptăţiţi. Indicarea acestei suprafeţe prin notificare s-a datorat menţiunii eronate din actul de preluare al terenului de către stat, rezultată dintr-o aproximare şi la momentul preluării, dar este cert că notificarea s-a referit la întregul imobil situat la adresa poştală menţionată.
8. Instanţa de apel a încălcat principiul aflării adevărului consacrat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., prin respingerea motivului 7 de apel, în care s-a invocat greşita respingere a probelor solicitate la fond în dovedirea acţiunii (art. 304 pct. 9).
Ar fi trebuit să verifice şi să constate că reclamanţii nu îşi pot intabula dreptul de proprietate, din cauza neconcordanţelor privind suprafaţa şi nici nu au la îndemână procedura din art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, refuzând să judece în echitate şi in spiritul Legii nr. 10/2001 în sensul de a urmări finalitatea redobândirii dreptului de proprietate al recurenţilor reclamanţi sub toate aspectele, nu numai a emiterii unei dispoziţii de restituire care nu produce efecte juridice depline, sub aspectul posibilităţii intabulării dreptului.
Instanţa de apel a apreciat greşit că nu se impune completarea probatoriului în apel cu expertiza topo-cadastrală şi interogatoriul intimatei parate, în dovedirea tezelor probatorii menţionate în nota de probatorii prezentată atât la fond, cât şi în apel.
9. În mod greşit, a fost menţinută soluţia de respingere a cererii de rectificare a numelui reclamantei recurente C.R.O., scris incorect în ordin R., cu toate că s-a făcut dovada formulării cereri repetate în acest sens la emitentul actului, fiind evident refuzul de a li se da curs.
Refuzul instanţei de a judeca această cerere apare cu atât mai mult nelegal şi încălcând, astfel, dreptul la un proces echitabil.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Criticile recurenţilor – reclamanţi vizează trei aspecte de nelegalitate a deciziei, din perspectiva cărora urmează a fi analizate, independent de modalitatea în care părţile însele au înţeles să le structureze şi să le ordoneze, respectiv:
1. Calificarea juridică a cererilor formulate în cauză;
2. Legalitatea soluţiei de admitere a excepţiei inadmisibilităţii;
3. Legalitatea dispoziţiei primei instanţe de respingere a cererii reclamanţilor de unire a excepţiei inadmisibilităţii cu fondul.
În ceea ce priveşte temeiul juridic al criticilor formulate, cu toate că recurenţii au indicat dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., din dezvoltarea motivelor de recurs rezultă că este posibilă încadrarea acestora doar în cazurile de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., urmând a fi evaluate ca atare.
Nu poate fi reţinută ipoteza descrisă în art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece recurenţii au făcut referire la acest caz pentru a denunţa calificarea juridică eronată a cererilor din cauză. Or, modul de determinare, de către instanţa de apel, a obiectului cererii deduse judecăţii şi a temeiului juridic aplicabil nu se circumscrie ipotezei legale în discuţie, care vizează cauza cererii de chemare în judecată sau fundamentul dreptului invocat de reclamantă (causa debendi), aşadar titlul de proprietate pe care ar trebui să se întemeieze pretenţiile contestatorului.
1. În ceea ce priveşte calificarea juridică a cererilor formulate în cauză, contrar susţinerilor recurenţilor, nici instanţa de apel, nici prima instanţă nu s-au considerat învestite cu soluţionarea unei contestaţii formulate împotriva deciziei unităţii deţinătoare emise în baza Legii nr. 10/2001, în temeiul art. 26 alin. (3) din acest act normativ.
Instanţa de apel a arătat în considerente că, prin toate cele trei capete de cerere, reclamanţii tind să modifice ordinul nr. 1243 din 17 ianuarie 2007, în sensul restituirii unei suprafeţe mai mari decât cea restituită deja prin acel ordin, solicitare ce nu poate constitui o simplă eroare materială, ci, în fapt, o nouă cerere de restituire în natură a diferenţei de teren de la 650 m.p. la 968 m.p.
Aşadar, s-a procedat la calificarea juridică a cererilor, în raport de finalitatea urmărită de reclamanţi, constatându-se că instanţa de judecată este învestită cu solicitarea de modificare a ordinului, cu privire la suprafaţa reală de teren pentru care reclamanţii ar fi îndreptăţiţi la restituire.
Soluţia inadmisibilităţii a fost adoptată tocmai în considerarea unei atare calificări a pretenţiilor reclamanţilor, apreciindu-se că instanţa nu ar putea proceda la modificarea deciziei emise în baza Legii nr. 10/2001 într-un alt cadru procesual decât cel al contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din lege, cu a cărei soluţionare nu a fost învestită.
Aşadar, referirea la contestaţie a fost făcută pentru a se sublinia că acea acţiune reprezenta mijlocul procesual adecvat pentru atingerea finalităţii exprimate de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată, dar pe care aceştia nu au intenţionat să o formuleze în cauză (termenul de formulare a acestei căi procesuale fiind, în mod evident, depăşit).
De altfel, dacă s-ar fi procedat la o atare calificare juridică, soluţia pronunţată în cauză nu ar fi vizat admisibilitatea pretenţiilor, ci termenul de formulare a contestaţiei.
Ca atare, nu pot fi reţinute susţinerile recurenţilor privitoare la aplicarea, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în virtutea calificării drept contestaţie a acţiunii valorificate în cauză.
În raport de finalitatea pretenţiilor deduse judecăţii, astfel cum reiese din motivarea cererii de chemare în judecată, confirmată de susţinerile reclamanţilor pe parcursul întregului proces, calificarea juridică stabilită de instanţele de fond în cauză este corectă.
Reclamanţii tind la modificarea suprafeţei de teren menţionate în ordinul emis de Ministerul Tineretului şi Sportului, prin stabilirea suprafeţei reale la care sunt îndreptăţiţi chiar de către instanţa de judecată, pe baza unei expertize topografice.
Această finalitate este relevată prin cel de-al doilea capăt de cerere, care reprezintă, astfel, pretenţia principală în proces, fără a avea importanţă, pentru determinarea corespunzătoare a obiectului cererii, denumirea pe care partea a înţeles să o dea cererii, aceea de „rectificare a erorilor materiale”, incidente în acest sens fiind dispoziţiile art. 84 C. proc. civ.
Pretenţia din primul capăt de cerere, în ordinea indicată în acţiunea introductivă de instanţă, decurge, în fapt, din cererea privind modificarea ordinului.
Invocând, prin primul petit indicat, prevederile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, referitor la obligativitatea încheierii, între proprietari şi deţinătorii actuali ai imobilelor restituite în natură, a unui protocol de predare-preluare, precum şi dispoziţiile corespondente din Normele de aplicare a legii, reclamanţii au intenţionat, într-adevăr, executarea acestei obligaţii legale de către unitatea deţinătoare, prin intermediul instanţei de judecată, însă nu pentru suprafaţa regăsită în ordin, de 650 m.p., ci pentru suprafaţa de 968 m.p., considerată drept reală de către reclamanţi şi care ar fi urmat să fie stabilită ca atare pe baza expertizei topografice.
În aceste condiţii, cererea privind obligaţia de a face are caracter accesoriu faţă de cererea de modificare a ordinului, astfel încât, în mod corect, ambele instanţe de fond au analizat admisibilitatea demersului judiciar în raport de pretenţia de modificare a titlului, analiza celorlalte cereri depinzând de modul de soluţionare a petitului principal.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte constată că susţinerile recurenţilor sunt nefondate, instanţa de apel făcând o corectă calificare juridică a cererilor formulate în cauză (în fapt, a primelor două indicate în acţiunea introductivă, la care se referă, pe aspectul încadrării juridice, motivele de recurs), în raport de finalitatea urmărită de reclamanţi prin demersul judiciar, modalitatea de exprimare a pretenţiilor şi motivele de fapt invocate.
2. În ceea ce priveşte soluţia de admitere a excepţiei inadmisibilităţii, se apreciază că este legală, astfel încât, în mod corect, instanţa de apel a menţinut hotărârea primei instanţe.
Inadmisibilitatea avută în vedere de către instanţele de fond vizează calea procesuală aleasă de către reclamanţi, în sensul că aceştia nu au deschisă o acţiune în justiţie cu scopul de a obţine modificarea suprafeţei de teren menţionate în ordinul emis în baza Legii nr. 10/2001, distinctă de calea contestaţiei reglementate de art. 26 alin. (3) din lege.
Prin ordinul nr. 1243/2007, s-a arătat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură a unui imobil compus din construcţii şi teren în suprafaţă de 650 m.p. din B., str. M.E., iar prin cererea de faţă, reclamanţii susţin că sunt îndreptăţiţi la întreaga suprafaţă de teren de la adresa poştală menţionată, aferentă construcţiilor restituite.
Or, o asemenea cerere tinde să repună în discuţie întinderea dreptului de proprietate recunoscut persoanelor îndreptăţite, în sensul dacă acestora li se cuvine întreaga suprafaţă de teren de la adresa poştală (dacă aceasta este, într-adevăr, mai mare decât cea restituită), întreaga suprafaţă aferentă construcţiilor ori doar suprafaţa efectiv restituită, ceea ce presupune exercitarea unui control de legalitate a deciziei administrative emise în baza Legii nr. 10/2001.
După cum, în mod corect, au arătat instanţele de fond, un asemenea control nu se poate realiza decât pe calea contestaţiei împotriva ordinului pârâtei, cale procesuală pe care reclamanţii nu au intenţionat să o urmeze în cauză.
Cererea nu poate fi considerată drept o alternativă judiciară la revocarea actului de entitatea emitentă şi, ca atare, admisibilă, după cum se susţine prin motivele de recurs.
Rezultă din dispoziţiile art. 25.7 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 că este posibilă revocarea dispoziţiei de aprobare a restituirii în natură de către entitatea emitentă, până la efectuarea formalităţilor de publicitate imobiliară de către noul proprietar, însă nici pe această cale nu s-ar putea ajunge la reevaluarea calităţii de persoane îndreptăţite în ceea ce priveşte întinderea dreptului de proprietate, deoarece atare apreciere este la latitudinea exclusivă a instanţei de judecată, în cadrul unei contestaţii întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din lege.
În afara cadrului procesual al unei asemenea contestaţii, nu este de conceput anularea actului emis în baza Legii nr. 10/2001, deoarece, în caz contrar, s-ar eluda procedura specială şi s-ar nesocoti principiul general al unicităţii căii de atac împotriva aceluiaşi act juridic.
Această constatare nu este contrară art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, astfel cum, în mod corect, a arătat instanţa de apel, întrucât însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în jurisprudenţa sa, că dreptul de acces la instanţă nu este unul absolut, fiind compatibil cu limitări implicite, iar statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
Or, simplul fapt că legea specială prevede explicit posibilitatea formulării contestaţiei împotriva actului emis de entitatea învestită cu soluţionarea notificării este suficient pentru asigurarea garanţiilor din art. 6 al Convenţiei, titularul notificării fiind în culpă pentru nerespectarea termenelor şi condiţiilor pentru acţiunea în justiţie, în cadrul căreia să-şi valorifice pretenţiile formulate.
În ceea ce priveşte celelalte capete de cerere, după cum s-a arătat deja, cererile de obligare a pârâtului la întocmirea protocolului de predare – preluare şi a planului de identificare a imobilului teren şi construcţii restituite prin ordinul nr. 1243 din 17 ianuarie 2007 şi la restituirea unei suprafeţe de 968 m.p., în loc de 650 m.p., sunt accesorii cererii de modificare a ordinului pe aspectul suprafeţei de teren.
Chiar dacă aceste cereri subsecvente nu sunt inadmisibile, întemeiate fiind pe dispoziţiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, iar acţiunea a fost respinsă, în mod generic, drept inadmisibilă, soluţia fiind adoptată doar în considerarea cererii principale, sunt lipsite de finalitate criticile relative la modul de soluţionare a cererilor accesorii, cât timp cererea principală a fost respinsă, determinând şi respingerea celorlalte pretenţii.
Este neîndoielnic faptul că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la punerea în posesie pentru imobilul efectiv restituit în natură, caz în care, în condiţiile unui refuz al unităţii deţinătoare, reclamanţii aveau la îndemână calea prevăzută de art. 25 alin. (5), corect indicată de către instanţele de fond.
Prin acţiunea de faţă, însă, invocându-se dispoziţiile art. 25 alin. (5), nu se urmăreşte obţinerea posesiei pentru suprafaţa de 650 m.p. menţionată în ordin, ci pentru o suprafaţă mai mare, ce ar fi urmat a fi fost stabilită de către instanţa de judecată, situaţie în care, faţă de soluţia dată cererii principale, pretenţiile cu acest obiect nu au suport.
De asemenea, nu se poate contesta că dispoziţia de restituire în natură ar fi trebuit să conţină datele de identificare a noului proprietar, a imobilului restituit, cu suprafeţele construite, terenul aferent şi vecinătăţile, în conformitate cu art. 25.3 din Normele metodologice de aplicare a Legea nr. 10/2001, în vederea efectuării formalităţilor de publicitate imobiliară.
Reclamanţii au formulat în cauză, însă, pretenţii de întocmire a planului de identificare nu pentru imobilul efectiv restituit, ci pentru o suprafaţă mai mare, similar solicitării adresate în prealabil entităţii emitente, caz în care cererea cu acest obiect în mod corect a fost respinsă, urmare a respingerii cererii principale.
În ceea ce priveşte cererea de rectificare a numelui petentei C.R.O., nu se poate reţine un refuz nejustificat al unităţii deţinătoare în acest sens, însă nu pentru motivul că nu s-ar fi solicitat acest lucru, ci pentru că, urmare a cererii cu acest obiect, autoritatea emitentă a ordinului şi-a manifestat disponibilitatea de a proceda la atare îndreptare a erorii materiale. Ca atare, cererea a fost în mod corect respinsă în cauză.
Faţă de cele expuse, se constată că soluţia de admitere a excepţiei inadmisibilităţii este legală, criticile recurenţilor pe acest aspect fiind nefondate.
3. Sunt nefondate şi susţinerile referitoare la nelegalitatea menţinerii dispoziţiei tribunalului de respingere a cererii reclamanţilor de unire a excepţiei inadmisibilităţii cu fondul.
Contrar susţinerilor recurenţilor, respingerea unei asemenea cereri nu derivă din calificarea juridică a pretenţiilor deduse prin cererea de chemare în judecată, ci din neîndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 137 alin. (2) C. proc. civ. pentru atare măsură procesuală.
Potrivit acestei norme, unirea excepţiei procesuale cu fondul este posibilă numai în cazul în care pentru soluţionarea excepţiei este necesară administrarea de probatorii, mai mult, aceste probe sunt comune cu cele presupuse de dezlegarea în fond a pricinii.
Ambele instanţe de fond au apreciat în mod corect că soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii cererii nu necesită administrarea de dovezi, cercetându-se doar dacă reclamanţii au deschisă calea unei acţiuni în justiţie pentru valorificarea dreptului pretins, în raport de dispoziţiile legale incidente în cauză.
Nu se poate reţine, astfel, aplicarea greşită a normei în discuţie şi nici absenţa, în cuprinsul deciziei de apel, a motivelor de fapt şi de drept care au condus la menţinerea hotărârii primei instanţe pe acest aspect, în condiţiile în care instanţa de apel a analizat modul în care tribunalul a aplicat prevederile art. 137 alin. (2) C. proc. civ., arătând argumentele pentru care a considerat legală sentinţa apelată.
De asemenea, reţinând spre soluţionare excepţia inadmisibilităţii, prima instanţă, în mod corect, nu a procedat la administrarea de probatorii pe fondul cauzei, dată fiind finalitatea excepţiei ca mijloc de apărare, aceea de a face de prisos, în tot sau în parte, examinarea fondului, potrivit dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ.
În mod corespunzător, instanţa de apel, învestită cu cercetarea legalităţii soluţiei adoptate de prima instanţă, nu a administrat probe în ceea ce priveşte fondul cauzei, deoarece soluţia ce ar fi urmat a fi dispusă, în cazul admiterii apelului, era aceea de desfiinţare a sentinţei şi de trimitere a cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ. (în forma în vigoare la data pronunţării deciziei), cadru în care s-ar fi administrat probatoriile necesare examinării fondului.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cazurile prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., motiv pentru care va respinge recursul ca nefondat, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii Z.A.M., C.I., C.R.I. şi P.B.M. împotriva deciziei nr. 594 A din 11 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 iulie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5906/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5908/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
