ICCJ. Decizia nr. 5908/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizie nr. 5908/2011
Dosar nr. 3399/63/2009
Şedinţa publică din 8 iulie 2011
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 282 din 14 iulie 2009, pronunţată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. 3399/63/2009 - în rejudecare, după desfiinţarea sentinţei civile nr. 251 din 22 septembrie 2008 a Tribunalului Dolj, dispusă prin decizia civilă nr. 44 din 12 februarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. 2803/63/2006, s-a respins ca inadmisibilă acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii Ş.A., Ş.G. şi pârâţii Primăria municipiului Craiova, Primarul municipiului Craiova, R.A.A.D.P.F.L. Craiova, T.A., T.M., Ş.C.L., P.M., G.G.M., C.M., C.V., C.R.E., I.M., M.T., M.T.H.C., I.O.D., I.M., V.D., Prefectura judeţului Dolj-Comisia Judeţeană de aplicare a Legii nr. 18/1991 şi Consiliul Local Craiova-Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 18/1991.
S-a reţinut că pe rolul Tribunalului Dolj se află Dosarul nr. 871/2004 care are ca obiect contestaţie întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în care a fost disjunsă acţiunea în revendicare ce face obiectul analizei în prezentul dosar şi că dosarul ce are ca obiect contestaţia în baza Legii nr. 10/2001 este suspendat în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea prezentei acţiuni în revendicare.
Astfel, Tribunalul a constatat că excepţia de inadmisibilitate este întemeiată, reţinând că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la data de 14 februarie 2001, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, ce cuprinde norme speciale şi o procedură administrativă prealabilă obligatorie.
Legea specială este de imediată aplicare, soluţie consacrată şi de prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, iar situaţia de excepţie prevăzută de art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în care este posibilă aplicarea legii vechi, nu este întrunită, acţiunea de restituire a imobilelor nefiind în curs de judecată la data apariţiei Legii nr. 10/2001.
S-a mai reţinut că dreptul la un proces echitabil cu privire la un asemenea imobil poate fi exercitat cu excluderea acţiunii civile în revendicare numai în condiţiile şi formele prevăzute de legea nouă, câtă vreme acţiunea în justiţie a fost promovată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
La data de 21 iulie 2009, reclamanţii Ş.A. şi Ş.G. au formulat cerere de completare a hotărârii judecătoreşti nr. 282 din 14 iulie 2009, susţinând că instanţa a omis să se pronunţe asupra capătului de cerere având ca obiect nulitatea dispoziţiei, emisă de Prefectura Dolj.
Prin încheierea pronunţată la data de 20 octombrie 2009, Tribunalul Dolj a respins cererea de completare formulată de reclamanţi, reţinând că toate cererile ce pun în discuţie imobilul în litigiu, urmează a fi soluţionate în cadrul dosarului având ca obiect contestaţia întemeiată pe Legea nr. 10/2001, implicit şi cerere vizând nulitatea dispoziţiei nr. 81/1992 emisă de Prefectura Dolj.
Apelul declarat de către reclamanţi împotriva sentinţei menţionate şi a încheierii de respingere a cererii de completare a dispozitivului acestei hotărâri a fost admis prin decizia civilă nr. 64 din 3 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, cu consecinţa desfiinţării ambelor hotărâri şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că primele două critici formulate de apelanţii reclamanţi cu privire la hotărârea pronunţată de instanţa de fond la data de 14 iulie 2009, deşi întemeiate, nu atrag nelegalitatea hotărârii apelate şi prin urmare nu conduc la modificarea soluţiei pronunţate de Tribunalul Dolj, reprezentând erori materiale care nu justifică desfiinţarea hotărârii şi încheierii atacate.
Instanţa de apel a reţinut că nu este întemeiată nici critica referitoare la compunerea nelegală a completului de judecată, întrucât din practicaua hotărârii rezultă că la data la care au avut loc dezbaterile, completul de judecată a fost format dintr-un singur judecător, judecător care a şi pronunţat soluţia în cauza dedusă judecăţii.
Susţinerea apelanţilor reclamanţi în sensul că la masa de prezidiu s-a aflat un complet de judecată format din doi judecători nu a fost în niciun fel dovedită şi prin urmare, nu poate să combată consemnările făcute în practicaua sentinţei apelate.
Instanţa de apel a reţinut însă că sunt întemeiate criticile care vizează modalitatea de soluţionare a celor două capete de cerere cu judecata cărora a fost învestită instanţa prin acţiunea introductivă, astfel cum aceasta a fost ulterior precizată.
Prin precizarea de acţiune formulată de reclamanţii Ş.A. şi Ş.G. în Dosarul nr. 17796/2005 al Judecătoriei Craiova, au fost chemaţi în judecată în calitate de pârâţi şi T.A., T.M., Ş.C.L., P.M., C.R.E., F.G.E., C.M., C.V., M.T., I.M., A.E.M. şi Primăria Municipiului Craiova prin Primar, solicitându-se obligarea pârâţilor să fie obligaţi să lase reclamanţilor, în deplină proprietate, suprafaţa de 2.338,13 m.p.
S-a solicitat, de asemenea, constatarea nulităţii absolute a titlurilor de proprietate emise de Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 din cadrul Primăriei Craiova, pe numele persoanelor fizice chemate în judecată, precum şi a deciziei din 8 mai 1992 emise de Prefectura Judeţului Dolj.
Reclamanţii au invocat ca temei legal al acţiunii precizate dispoziţiile art. 480 C. civ. şi prevederile Legii nr. 18/1991 şi respectiv, ale Legii nr. 169/1997.
Ulterior, reclamanţii au precizat că suprafaţa de teren solicitată de la pârâţii C.V., C.M., M.T., T.M., V.D., I.M. şi I.O.D., este de 905 m.p., iar cea solicitată de la pârâţii Ş.C.L., P.M., I.R.E., F.G.F. şi T.A. este de 899 m.p., după cum urmează: Ş.C.L. şi P.M. - 267 m.p.; I.R.E. - 226 m.p.; F.G.F. – 203 m.p. şi T.A. – 203 m.p.
S-a mai solicitat să se constate nulitatea absolută a deciziei nr. 81/1992 emise de Prefectura Judeţului Dolj cu privire la terenul în suprafaţă de 2.080 m.p. situat în Municipiul Craiova. Totodată, s-a solicitat ca instanţa să ia act că renunţă la judecata acţiunii faţă de pârâţii P.O. şi P.A.
Reclamanţii nu au mai făcut alte precizări de acţiune după data de 8 martie 2006.
Or, acţiunea precizată de reclamanţi la data de 8 martie 2006 este îndreptată împotriva pârâţilor persoane fizice, presupuse a ocupa în mod abuziv terenul revendicat de reclamanţi, fiind deci o acţiune de drept comun întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
O astfel de acţiune este în principiu admisibilă, ori de câte ori reclamantul face, pe de o parte, dovada că este proprietarul bunului revendicat, iar, pe de altă parte, că acest bun este deţinut în mod nelegitim de către pârâţi.
În condiţiile în care pârâţii, la rândul lor, se prevalează de un titlu de proprietate, instanţa trebuie să procedeze la compararea titlurilor de proprietate şi să stabilească titlul mai bine caracterizat.
În speţă, prima instanţă în mod greşit a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de către pârâţi, cu motivarea că acţiunea în revendicare este o acţiune pe dreptul comun, promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Raţionamentul instanţei de fond este corect, însă a fost prezentat trunchiat, întrucât instanţa a ignorat faptul că acţiunea în revendicare pe dreptul comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, trebuie să vizeze un bun deţinut de o persoană juridică, pentru a putea fi pusă în discuţie o astfel de excepţie.
În speţă, imobilul revendicat nu se mai află în posesia statului, fiind deţinut de persoane fizice cărora li s-a constituit dreptul de proprietate, în conformitate cu prevederile Legii nr. 18/1991, care, la rândul lor, se prevalează de titluri definitive de proprietate obţinute ca urmare a parcurgerii procedurii speciale prevăzute de legea fondului funciar, sau prin transmitere de la alte persoane fizice cărora li s-a constituit dreptul conform actului normativ menţionat.
În această situaţie, acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii din cauză, este, în principiu, admisibilă şi trebuia examinată pe fond, pentru a se constata dacă, în raport de probatoriile administrate în cauză, este şi întemeiată.
Instanţa de fond, respingând în mod greşit acţiunea în revendicare ca fiind inadmisibilă, nu a cercetat fondul cauzei, situaţie în care în speţă îşi găsesc incidenţa dispoziţiile art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ.
În acelaşi timp, Tribunalul a săvârşit o altă greşeală care atrage nelegalitatea hotărârii pronunţate, întrucât, deşi a fost învestit cu soluţionarea a două capete de cerere - revendicare teren şi constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 81/1992 a Prefecturii Judeţului Dolj - , s-a pronunţat numai cu privire la capătul de acţiune vizând revendicarea, omiţând să se pronunţe asupra cererii ce viza constatarea nulităţii absolute a deciziei menţionate, lăsând necercetat fondul cauzei şi sub acest aspect.
Mai mult, deşi reclamanţii au formulat cerere pentru completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 282 din 14 iulie 2009, în sensul de a se pronunţa şi cu privire la capătul de cerere referitor la constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 81/1992 emisă de Prefectura Judeţului Dolj, prima instanţă a respins această cerere tot pe cale de excepţie.
Astfel, prima instanţă a pronunţat încheierea din 20 octombrie 2009 prin care a respins cererea de completare a dispozitivului sentinţei apelate, cu motivarea că toate cererile ce pun în discuţie imobilul în litigiu urmează a fi soluţionate în cadrul dosarului având ca obiect contestaţia întemeiată pe Legea nr. 10/2001, a cărei judecată a fost suspendată.
Or, cererea vizând constatarea absolute a deciziei nr. 81/1992 emise de Prefectura Judeţului Dolj nu are nicio legătură cu contestaţia întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi, mai mult, câtă vreme a fost formulată în cadrul acţiunii în revendicare, trebuia examinată pe fond în raport de susţinerile părţilor şi înscrisurile depuse în scop probatoriu la dosar, a conchis instanţa de apel.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâţii T.A., T.M., P.M., Ş.C.L., G.G.M., precum şi pârâţii I.M., V.M.D., T.M.H., M.T., C.M., C.V. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
1. În dezvoltarea criticilor de recurs, pârâţii T.A., T.M., P.M., Ş.C.L., G.G.M. au susţinut, în primul rând, că instanţa de apel, în mod greşit, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare îndreptată împotriva persoanelor fizice, deoarece nu vizează un bun deţinut de o persoană juridică pentru a intra sub incidenţa Legii nr. 10/2001, situaţie în care s-ar aplica dreptul comun, respectiv art. 480 C. civ.
Or, în speţă, acţiunea în revendicare imobiliară a fost promovată şi împotriva Primăriei Craiova, acţiune formulată la 7 octombrie 2005 şi precizată la 8 martie 2006.
Imobilul în litigiu constituie obiect al Legii nr. 10/2001, deoarece a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950.
Reclamanţii au formulat notificare în baza legii speciale, solicitând, în subsidiar, acordarea de despăgubiri, dar au formulat, în paralel, şi calea acţiunii de drept comun.
Aceasta formă a abuzului de drept este sancţionată potrivit principiului electa una via non datur recursus ad alteram, legea specială aplicându-se cu prioritate faţă de dreptul comun, acţiunea în revendicare imobiliară pe calea dreptului comun fiind inadmisibilă.
Pe de altă parte, reclamanţii nu au calitate procesuală, deoarece nu pot face dovada existenţei dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat în patrimoniul lor, la data promovării acţiunii-octombrie 2005.
Cu privire la petitul privind constatarea nulităţii absolute a Deciziei nr. 81/1992, recurenţii au invocat în faza procesuală a apelului excepţia lipsei de interes legitim, născut şi actual.
Este adevărat că instanţa nu s-a pronunţat pe această excepţie procesuală, însă, faţă de inadmisibilitatea acţiunii în revendicare imobiliară, pe calea dreptului comun, promovarea unui astfel de petit este lipsită de interes legitim.
Mai mult, după prima soluţionare pe fond a cauzei, acest petit a fost respins de către instanţa de fond prin sentinţa nr. 251 din 22 septembrie 2008 a Tribunalului Dolj.
2. În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, pârâţii I.M., V.M.D., T.M.H., M.T., C.M., C.V. au arătat că, deşi a casat în totalitate sentinţa şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, Curtea de Apel a analizat cauza pe fond, dispunând cu privire la aspecte importante legate de fondul cauzei şi modul de soluţionare. În acest caz, este vorba despre o judecată arbitrară, fiind încălcate dispoziţiile procedurale, deoarece instanţa de apel, odată ce s-a desesizat de judecarea cauzei, nu mai putea judeca pricina în fond.
Pentru motive similare, hotărârea este contradictorie, în sensul că prin dispozitiv se desfiinţează în totalitate hotărârea, dar în conţinut se analizează cauza pe fond şi se soluţionează acţiunea.
În acelaşi timp, calificând acţiunea ca o revendicare de drept comun nerezultată din Legea nr. 10/2001, instanţa trebuia să analizeze şi să soluţioneze problema timbrajului.
În cursul judecării recursurilor, s-a învederat decesul recurentei – pârâte G.G.M., iar Înalta Curte, în raport de certificatul de moştenitor din 19 august 2010 emis de B.N.P. N.G., a constatat transmisiunea calităţii succesorale în patrimoniul unicului moştenitor al pârâtei, G.D.F.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
1. Contrar susţinerilor recurenţilor, cererea în revendicarea terenului în suprafaţă de 3.372,13 m.p. a fost formulată exclusiv în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice, deoarece persoanele juridice au fost chemate în judecată în cererea în constatarea nulităţii absolute a titlurilor de proprietate emise conform Legii nr. 18/1991, precum şi a deciziei nr. 81 din 8 mai 1992 emise de Prefectura judeţului Dolj.
Instanţa de apel a apreciat în mod corect că cererea în revendicare formulată împotriva persoanelor fizice este admisibilă, chiar după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (formulată fiind la 7 octombrie 2005).
După cum s-a reţinut necontestat în cauză, imobilul în litigiu, reprezentat de terenul în suprafaţă de 3.372,13 m.p., situat în Craiova, a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, ca atare, se încadrează în categoria imobilelor vizate de Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată într-un recurs în interesul legii s-a menţionat că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 se aplică în mod prioritar faţă de norma de drept comun, astfel că, după adoptarea legii de reparaţie, nu mai există posibilitatea unei opţiuni între a urma procedura Legii 10/2001 şi a recurge în continuare la dreptul comun, prin promovarea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile Codul civil.
Cu toate acestea, nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
O asemenea situaţie este întrunită întotdeauna în privinţa cumpărătorilor apartamentelor ocupate în calitate de foşti chiriaşi (împreună sau nu cu terenul aferent imobilului), precum sunt şi pârâţii din cauză: aceştia au cumpărat apartamentele în baza Legii nr. 112/1995, iar pentru teren li s-a constituit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991.
În măsura în care reclamantul într-o cerere în revendicare împotriva unor asemenea persoane fizice se prevalează de un „bun” în sensul Convenţiei - indiferent dacă s-au formulat sau nu, în mod explicit, asemenea pretenţii, atât timp cât sunt aplicabile criteriile obligatorii din decizia Înaltei Curţi dată în interpretarea legii -, este inacceptabil un fine de neprimire a cererii pentru simplul fapt că legea specială prevede o anumită procedură pentru acordarea măsurilor reparatorii.
Finalitatea unei acţiuni în revendicare fiind redobândirea posesiei, ca stare de fapt, la care reclamanţii se socotesc îndreptăţiţi, nu poate fi ignorat că, prin parcurgerea procedurii prevăzute de legea specială, reclamanţii nu ar obţine însăşi restituirea în natură a imobilului, ci doar măsuri reparatorii în echivalent, în conformitate cu art. 20 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, dat fiind că imobilul a fost înstrăinat foştilor chiriaşi.
Ca atare, cererea în revendicare împotriva unor asemenea cumpărători ai imobilului nu este inadmisibilă, astfel cum, în mod corect, a apreciat instanţa de apel în cauză, cu consecinţa că, în cadrul rejudecării de către prima instanţă, dispuse în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ., se va cerceta fondul dreptului dedus judecăţii.
Atare analiză se va realiza, însă, în raport de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, astfel cum se arată în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, şi nu în condiţiile art. 480 C. civ., în condiţiile în care imobilul în litigiu intră în sfera de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Astfel, se va cerceta dacă reclamanţii au un „bun” în sensul Convenţiei, ţinându-se cont de jurisprudenţa C.E.D.O. dezvoltată în materie.
Cu privire la conţinutul noţiunii de „bun”, este de reţinut că, spre deosebire de jurisprudenţa formată pe tiparul cauzei P. contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu – în care s-a apreciat că simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate -, în cauza Atanasiu şi alţii contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010), se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului. Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii – pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
În absenţa unei hotărâri de restituire, nu poate fi recunoscută reclamanţilor decât o creanţă, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi acordate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de graţie de 18 luni stabilită de Curte în acest scop), recunoaştere care, de altfel, s-ar fi produs direct în procedura Legii nr. 10/2001, dată fiind îndeplinirea condiţiilor legale pentru obţinerea de măsuri reparatorii în echivalent, fără a fi fost necesară constatarea dreptului pe cale judecătorească.
Soluţia instanţei de apel de desfiinţare a hotărârii primei instanţe, prin care s-a respins cererea în revendicare ca inadmisibilă, este legală şi pentru motivul că nu a fost analizată şi cererea în constatarea nulităţii absolute a titlurilor de proprietate emise pârâţilor conform Legii nr. 18/1991, precum şi a deciziei nr. 81 din 08 mai 1992 emise de Prefectura judeţului Dolj, cu a cărei soluţionare instanţa de judecată a fost învestită prin precizarea depusă în Dosarul nr. 17796/2005 al Judecătoriei Craiova.
Contrar susţinerilor recurenţilor – pârâţi, nu există o dispoziţie a instanţei de judecată cu privire la această cerere, care să fi intrat în puterea lucrului judecat.
Astfel, deşi prin sentinţa nr. 251 din 22 septembrie 2008 a Tribunalului Dolj, pronunţată în primul ciclu procesual în cauză, acest petit a fost respins, sentinţa a fost desfiinţată în totalitate prin decizia nr. 44 din 12 februarie 2009 a Curţii de Apel Craiova, urmare a unei neregularităţi de citare a unuia dintre pârâţi, dispunându-se rejudecarea întregii cauze.
În aceste condiţii, se impune analiza în fond şi a cererii în constatarea nulităţii absolute, cu atât mai mult cu cât de modul de soluţionare a acesteia depinde şi restituirea în natură a terenului.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o aplicare corespunzătoare a legii, motiv pentru care va respinge ca nefondat recursul pârâţilor T.A., T.M., P.M., S.C.L. şi G.D.F., în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
2. Şi recursul pârâţilor I.M., V.M.D., M.T.H.C., M.T., C.M. şi C.V. este nefondat.
Contrar susţinerilor din motivarea căii de atac, nu există nicio contradicţie între considerentele şi dispozitivul deciziei recurate, astfel încât nu subzistă cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în care s-ar încadra susţinerile cu acest obiect.
Instanţa de apel nu a evocat fondul cauzei, în sensul de a analiza în fond cererea în revendicare, de a constata dacă reclamanţii au un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu ori un „bun” în sensul Convenţiei şi de a proceda, eventual, în raport de această constatare, la compararea titlurilor de proprietate înfăţişate de părţi.
Considerentele expuse în decizia recurată relevă faptul că prima instanţă nu a cercetat însuşi fondul dreptului, din moment ce a soluţionat cauza, în mod greşit, în virtutea unei excepţii procesuale, ca atare, argumentarea instanţei de apel este de natură să sprijine soluţia efectiv adoptată, aceea de desfiinţare a sentinţei şi de trimitere a cauzei spre rejudecare, soluţie care, după cum s-a arătat prin prezenta decizie, este legală şi se impune a fi menţinută ca atare.
Întrucât cererea în revendicare nu se soluţionează potrivit dreptului comun, nu este supusă timbrajului, fiind incidente prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii T.A., T.M., P.M., S.C.L., G.D.F., I.M., V.M.D., M.T.H.C., M.T., C.M. şi C.V. împotriva deciziei nr. 64 din 3 martie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 iulie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5907/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5911/2011. Civil → |
|---|
