ICCJ. Decizia nr. 5954/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5954/2011
Dosar nr. 40805/3/2009
Şedinţa publică din 13 septembrie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă reţine următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 15 octombrie 2009, reclamanţii Z.I., Z.C. şi N.S. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general, solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să fie obligat pârâtul să le lase în deplină proprietate şi posesie cota de 3/5 din imobilul teren în suprafaţă de 306 m.p., situat în Bucureşti, şos. V., iar, în situaţia în care nu se poate executa în natură, să fie obligat pârâtul să le acorde despăgubiri pentru imobil în baza Legii nr. 247/2005.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au menţionat că imobilul teren în suprafaţă de 306 m.p., situat în Bucureşti, şos. V., a aparţinut autorilor lor Z.I. şi Z.F., ulterior fiind preluat de stat. Reclamanţii au mai arătat că prin dispoziţia, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de 2/5 din terenul în suprafaţă de 306 m.p., situat în Bucureşti, Şos. V., în favoarea persoanelor îndreptăţite Z.I., Z.M., V.O. şi Z.L. În calitate de moştenitori ai autorilor lor Z.I. şi Z.F., reclamanţii au dreptul să revendice cota ce le-ar fi revenit de pe urma acestora din imobilul menţionat mai sus.
Prin sentinţa civilă nr. 1491 din 15 decembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia inadmisibilităţii şi, drept consecinţă, a respins acţiunea, ca fiind inadmisibilă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia din 14 septembrie 2010 a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor pentru motivele ce urmează:
Prin dispoziţia din 16 ianuarie 2008 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcţia demolată în suprafaţă de 76,50 m.p. şi terenul în suprafaţă de 612 m.p., afectat în prezent în totalitate de elemente de sistematizare, situat în Bucureşti, şos. V., imposibil de restituit persoanelor îndreptăţite Z.I., Z.M., V.O. şi Z.L.
Ulterior, prin dispoziţia din 5 ianuarie 2009 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, art. 1 al dispoziţiei din 16 ianuarie 2008 a Primarului General al Municipiului Bucureşti s-a modificat, având următorul conţinut: „se propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de 2/5 din terenul în suprafaţă de 306 m.p., respectiv 122,40 m.p., proprietatea numiţilor Z.I. şi Z.F. şi terenul, împreună cu construcţia demolată, în suprafaţă construită de 76,50 m.p., proprietatea numitei I.N.G., din imobilul situat în Bucureşti, şos. V., imposibil de restituit persoanelor îndreptăţite Z.I., Z.M., V.O. şi Z.L.”.
Prin aceste două dispoziţii a fost soluţionată notificarea înregistrată din 3 august 2001 la B.E.J. I.R., prin care numiţii Z.T. (decedat ulterior, având ca moştenitori pe Z.M., V.O. şi Z.L.) şi Z.I. au solicitat, în calitate de moştenitori ai defuncţilor Z.I. şi Z.F., în temeiul Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri băneşti pentru imobilul (teren şi clădire), situat în Bucureşti, şos. V., imobil în suprafaţă totală de 612 m.p., ce a aparţinut autorilor notificatorilor şi care, în mod abuziv, în anul 1965 a fost preluat fără forme legale de către Statul Român, iar construcţiile existente demolate.
În cuprinsul notificării, cei doi petenţi au precizat că terenul în discuţie este format din 2 loturi egale, în suprafaţă de 306 m.p. fiecare, înscrise la acelaşi număr cadastral, un lot aparţinând părinţilor Z.I. şi Z.F., pe care se află o construcţie formată din 2 camere şi dependinţe (bucătărie, hol, magazie şi grajd), iar celălalt lot deţinut de bunica autorilor Z., numita I.N.G., pe care se află edificată o construcţie formată din 3 camere şi dependinţe.
Reclamanţii Z.I., Z.C. şi N.S. au recunoscut, prin cererea de chemare în judecată, că nu au formulat o notificare în temeiul legii speciale, un astfel de demers fiind efectuat doar de ceilalţi moştenitori ai defuncţilor Z.I. şi Z.F., respectiv de cei ce sunt beneficiarii măsurilor dispuse în baza Legii nr. 10/2001 - Z.I., Z.M., V.O. şi Z.L.. Aşadar, reclamanţii nu au făcut dovada demarării procedurii speciale în vederea restituirii în natură sau prin măsuri reparatorii a imobilului autorilor lor şi nici nu au justificat imposibilitatea formulării unei notificări în condiţiile Legii nr. 10/2001.
În cauză, pentru a putea beneficia de imobilul preluat de stat de la autorii lor, reclamanţii au înţeles să cheme în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, solicitând ca instanţa să dispună, în baza art. 480 C. civ., obligarea acestuia, în urma comparării titlurilor de proprietate, să le lase în deplină proprietate şi posesie cota de 3/5 din imobilul teren în suprafaţă totală de 306 m.p., situat în Bucureşti, şos. V., în subsidiar, în cazul imposibilităţii executării în natură a cererii formulate, aprobarea dreptului de a primi despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, trimiţând dosarul la A.N.P.R.
În aceste condiţii, astfel cum a arătat şi instanţa de fond, este necesar a se verifica admisibilitatea unei acţiuni întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea unui imobil preluat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acţiune formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat de către Statul Român o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite sau se pot acorda măsuri reparatorii, nu se poate susţine de către apelanţi că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
În raport de decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - decizia nr. 33/2008 – obligatorie pentru instanţe din perspectiva art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în speţă trebuie rezolvată problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi C. civ., ca lege generală, în drept temeiul juridic invocat de reclamanţii Z.I., Z.C. şi N.S.
Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie astfel dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.
Drept consecinţă, prin dispoziţiile sale, derogatorii, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Ca atare, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
Legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.
Faptul că acest act normativ - Legea nr. 10/2001 - prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină.
În aceste condiţii, sunt respectate şi dispoziţiile art. 6 din Convenţie, care garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile.
Printr-o jurisprudenţă unificată prin decizia din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, s-a recunoscut competenţa instanţelor de judecată de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei pretins îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
În consecinţă, întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. Faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat doar printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.
În concluzie, numai în măsura în care reclamanţii Z.I., Z.C. şi N.S. ar fi formulat o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, pretenţiile lor în legătură cu imobilul din Bucureşti, şos. V., ar fi putut fi analizate în raport de criteriile reglementate prin legea specială pentru valorificarea dreptului invocat, eficacitatea căii urmate fiind cenzurată doar în limitele concrete ale cauzei.
Nu se poate reţine în favoarea reclamanţilor situaţia de excepţie dezvoltată în considerentele deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul arătat de aceştia, cum că persoanele care nu au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 10/2001 „au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi”.
Instanţa supremă a stabilit că există doar doua posibilităţi pentru a uza de o acţiune în revendicare în baza art. 480 C. civ., şi anume numai pentru persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi pentru cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale. Or, în cauză, reclamanţii nu se încadrau în aceste situaţii, pentru că nu erau exceptaţi de la procedura legii speciale, ceilalţi moştenitori parcurgând această etapă, şi nici nu au probate motivele ce i-ar fi împiedicat să formuleze o notificare în termenul legal.
Curtea a reţinut şi faptul că Tribunal nu a dat o interpretarea normelor prevăzute de art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O. în afara considerentelor recursului în interesul legii.
Art.1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia.
Ca atare, Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia.
Singura cerinţă ce se cere a fi respectată de state este aceea ca, odată ce a fost adoptată o soluţie, ea trebuie implementată cu o claritate şi o coerenţă rezonabilă pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a soluţiei.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs sunt arătate obiectul cererii de chemare în judecată, dreptul de proprietate al autorului reclamanţilor, modalitatea în care dreptul de proprietate a fost pierdut în mod abuziv, faptul că alţi doi succesori au fost recunoscuţi ca fiind persoane îndreptăţite.
Se mai arată că instanţele au protejat un drept ilegal constituit în favoarea statului precum şi faptul că au dat o interpretare proprie normelor C.E.D.O. şi au aplicat greşit dispoziţia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte, va constata nulitatea recursului pentru argumentele ce succed.
Declararea recursului trebuie să fie însoţită şi de o corespunzătoare motivare a lui, în sensul arătării în concret a acelor critici, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a învedera nelegalitatea hotărârii atacate.
Prin urmare, un recurs nu poate fi socotit motivat decât atunci când motivele sale se află în legătură cu hotărârea atacată, constituindu-se într-o critică totală sau parţială a acesteia şi tinzând la a afirma nelegalitatea ei.
În cauză, recurenta, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., afirmă doar că instanţa de apel a interpretat greşit normele C.E.D.O. şi ale deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie fără a arăta în concret de ce considerentele deciziei date de instanţa superioară de fond sunt în dezacord cu decizia în interesul legii şi cu blocul de convenţionalitate.
Faţă de împrejurarea că motivele recursului nu se constituie într-o veritabilă critică de nelegalitate, recursul este nemotivat şi, prin raportare la prevederile art. 306 C. proc. civ., sancţionabil cu nulitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamanţii Z.I., Z.C. şi N.S. împotriva deciziei nr. 462A/14.09.2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5945/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 5958/2011. Civil → |
|---|
