ICCJ. Decizia nr. 5994/2011. Civil

Decizii civile ICCJ 2011

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 5994/2011

Dosar nr. 32717/3/2008

Şedinţa publică din 14 septembrie 2011

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 32717/3/2008, la data de 8 septembrie 2008, reclamanţii D.H.L., M.M.H. şi E.S. au chemat în judecată pe pârâta Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, prin care au solicitat să se dispună restituirea în natură în ceea ce priveşte partea ce nu a făcut obiectul actelor de înstrăinare perfectare în temeiul Legii nr. 112/1995 din imobilele situate în Bucureşti, str. G.M. şi str.D.C., (denumite în cele ce urmează în mod colectiv ";Imobilele";); să se propună, conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicata, pentru partea din imobile pentru care, conform Legii nr. 10/2001, restituirea în natură nu mai este posibilă, acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că prin notificările înregistrate la data de 13 august 2001 de către B.E.J. E.L.P.C.G. şi care formează, în prezent, obiectul Dosarelor Primăriei Municipiului Bucureşti nr. 15140/2001 (în ceea ce priveşte imobilul situat în Bucureşti, str. G.M.), respectiv nr. 15131/2001 (în ceea ce priveşte imobilul situat în Bucureşti, str.D.C.), au solicitat, în virtutea prevederilor art. 21 şi urm. din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a mobilelor, urmând ca, în măsura în care aceasta nu mai este posibilă, să se dispună restituirea prin echivalent, sub forma despăgubirilor băneşti, stabilite potrivit prevederilor art. 26 şi urm. din Legea nr. 10/2001.

Ulterior, prin cererile succesive înregistrate la Primăria Municipiului Bucureşti din 13 martie 2003 şi din 07 mai 2003 pentru imobilul situat în Bucureşti, str. G.M. - şi sub din 13 martie 2003 şi nr. din 07 septembrie 2003 pentru imobilul situat în Bucureşti, str.D.C., au depus un amplu material probator în dovedirea atât a calităţii autoarei de proprietară a imobilelor, la data naţionalizării, cât şi în dovedirea calităţii de moştenitori ai acesteia.

Reclamanţii au invocat dispoziţiile deciziei nr. XX din data de 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite:

În acest sens instanţa supremă, spre a da o interpretare unitară prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, a stabilit că „în virtutea dreptului sau de plenitudine de jurisdicţie, ce i s-a acordat prin lege, instanţa judecătorească este competentă să soluţioneze pe fond acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate, dispunând ea însăşi, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil";.

Faţă de considerentele expuse anterior, cum instanţa este competentă să judece fondul notificărilor, a apreciat că se impune admiterea prezentei acţiuni, dat fiind faptul că sunt îndeplinite condiţiile impuse de legea specială spre a se dispune restituirea imobilului în proprietatea subsemnaţilor, având în vedere următoarele:

În ceea ce priveşte situaţia juridică şi locativă a imobilelor, din cuprinsul adreselor din 27 ianuarie 2003, emisă de către SC R. SA şi din 19 februarie 2003, emisă de către C.G.M.B.-A.F.I., rezultă că, în ceea ce priveşte imobilul din b-dul. P.C., sus-indicatele entităţi nu au încheiat contracte de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995.

În ceea ce priveşte imobilul situat în Bucureşti, str. C., din adresele din 21 ianuarie 2003, emisă de către SC R. SA, din 17 februarie 2003, emisă de către C.G.M.B.-A.F.I. şi din 12 martie 2003, emisă de către SC C. SA, rezultă că, prin intermediul acestei din urma instituţii, au fost perfectate, în temeiul Legii nr. 112/1995, un număr de trei contracte de vânzare-cumpărare. Tot din cuprinsul acestei ultime adrese rezultă că parte din imobil se afla încă în administrarea SC C. SA şi face obiectul unui contract de închiriere.

Pe cale de consecinţă, cum din documentele specificate mai sus reiese că imobilele au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 doar parţial, a apreciat că se impune restituirea în natură pentru partea din imobile care este încă deţinută de către Primăria Municipiului Bucureşti.

Pentru restul spaţiilor din imobile, pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă, dovada înstrăinării fiind menţionată anterior, a apreciat că instanţa urmează ca, admiţând prezenta acţiune, să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicata, coroborate cu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Intervenientul C.O. a formulat cerere de intervenţie solicitând instanţei admiterea cererii de intervenţie a intervenientului; respingerea cererii formulate de reclamanţi cu privire la restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. G.M., întrucât acest imobil este acelaşi cu imobilul situat în Bucureşti, str. Ş.C., admiterea cererii reclamanţilor de obligare a pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primar General la plata de despăgubiri numai pentru partea vândută din imobilul situat în Bucureşti, str. Ş.C., precum şi pentru terenul reprezentând curtea aferentă imobilului vândut, între care şi pentru partea din imobil al căror drept de proprietate aparţine subsemnatului, respectiv pentru apartamentul situat la parter, compus din construcţie în suprafaţa de 80,42 m.p. în proprietate exclusivă, cota indiviză de 35,38% din părţile de folosinţă comună ale întregului imobil şi teren situat sub construcţie în suprafaţă de 52,37 m.p., înscris în C.F. a loc Bucureşti; ap. subsol, compus din construcţie în suprafaţă proprietate exclusivă de 17,62 m.p., cota indiviză de 7,75% din părţile de folosinţă comună ale întregului imobil şi teren situat sub construcţie în suprafaţa de 11,47 m.p.

Prin sentinţa civilă nr. 542 din 15 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a-IV-a civilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamanţii D.H.L., M.M.H. şi E.S., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General; s-a constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură a părţii din imobilului situat în Bucureşti, str. G.M., str. Dr.C., ce nu a făcut obiectul înstrăinării în temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv o cameră cu suprafaţa de 11,67 m.p., bucătărie cu o suprafaţă de 14,00 m.p., boxă în suprafaţă de 10,40 m.p., WC. subsol comun, situate la subsolul imobilului, împreună cu cota parte indiviză din părţile de folosinţă comună ale imobilului de 15,88% şi din terenul de sub construcţie de 35, 35 m.p.; s-a constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor imobilelor preluate în mod abuziv pentru partea din imobil, ce a făcut obiectul înstrăinării în temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv: - apartament vândut prin contractul de vânzare-cumpărare din 26 iunie 1997 cu o suprafaţă utilă de 80,42 m.p. şi cota parte indiviză de 35,38% din părţile de folosinţă comună şi cota indiviză de 52,37 m.p. teren de sub construcţie; -apartament vândut prin contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996 cu o suprafaţă utilă de 93,05 m.p. şi cota parte indiviză de 13,21% din părţile de folosinţă comună şi 42,12 m.p. teren de sub construcţie în cotă indiviză şi apartament vândut prin contractul de vânzare-cumpărare din 22 decembrie 1998 cu o suprafaţă utilă de 17,62 mp şi cota indiviză de 7,75% din părţile de folosinţă comună şi 11,47 mp teren de sub construcţie în cotă indiviză.

În motivarea sentinţei, s-au reţinut următoarele:

Prin notificările înregistrate la data de 13 august 2001 de către B.E.J. E.L.P.C.G., la Primăria Muncipiului Bucureşti s-a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în ceea ce priveşte imobilul situat în Bucureşti, str. G.M. -fost Bld.P.C), şi în ceea ce priveşte imobilul situat în Bucureşti, str.D.C.), în virtutea prevederilor art. 21 şi urm. din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilelor, urmând ca, în măsura în care aceasta nu mai este posibilă, să se dispună restituirea prin echivalent, sub forma despăgubirilor băneşti, stabilite potrivit prevederilor art. 26 şi urm. din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a reţinut că imobilul, ce face obiectul acţiunii a intrat în patrimoniul Principesei I. României, în urma dezbaterii succesiunii reginei M. a României şi a partajării masei succesorale rămase de pe urma acesteia, astfel cum rezultă din actul de împărţeală perfectat la 11 august 1938 şi transcris de către Tribunalul Ilfov sub nr. 14164 din 18 august 1938, prin atribuirea imobilului în lotul autoarei reclamanţilor, iar ulterior, dreptul de proprietate a fost intabulat, după cum rezultă din procesul verbal emis la data de 19 iunie 1942 de către C.P.C.F. în Bucureşti.

După cum rezultă din adresa din 8 aprilie 2003 de către Arhivele Naţionale la nivelul anului 1940, imobilul situat în str. C. figura în evidenţe la adresa din Bucureşti, bd. P.C.

Cât priveşte calitatea de persoane îndreptăţite, în temeiul art. 4 din Legea nr. 10/2001, la acordarea măsurilor reparatorii, aceasta rezultă din cuprinsul certificatului de calitate de moştenitor din 03 februarie 2003 emis de către B.N. L., notar Public T.G.B. în Dosarul nr. 18/2003.

Potrivit acestui înscris, reclamanţii au calitatea de fiu, respectiv fiice, moştenitorii legali ai autoarei Prinţesa I. a României.

În speţă, actul normativ în baza căruia a operat preluarea abuzivă a imobilelor a fost decretul nr. 38/1948 pentru intrarea în proprietatea Statului a bunurilor fostului rege M. şi a membrilor"; fostei familii regale, publicat în M. Of. nr. 121/27.05.1948 (anexa 13), urmat de trecerea imobilelor în administrarea şi folosinţa autorităţilor publice, conform deciziei din 18 iunie 1948 a Consiliului de Miniştri, publicata în M. Of. nr. 140/19.06.948 Partea 1B (anexa 14). Astfel, în partea a IV-a (intitulata „Clădiri urbane";) a deciziei nr. J05/1948 este menţionata trecerea: „imobilului compus din 6 camere situat în Bucureşti, str. C., fost proprietatea I., la M.A.I.";

Prin raportul de expertiză specialitatea construcţii, expertul desemnat a procedat la identificarea imobilului, ce face obiectul acţiunii şi faţă de situaţia juridică şi locativă a imobilului, ce rezultă din probele administrate în cauză, respectiv din adresa din 12 martie 2003, emisă de SC C. SA, faţă de conţinutul contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 şi faţă de actele adiţionale la aceste contracte de vânzare-cumpărare, Tribunalul reţine că cea mai mare parte din imobil a făcut obiectul înstrăinării în temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv apartamentul vândut prin contractul de vânzare-cumpărare din 26 iunie 1997 cu o suprafaţă utilă de 80,42 m.p. şi cota parte indiviză de 35,38% din părţile de folosinţă comună şi cota indiviză de 52,37 m.p., teren de sub construcţie, apartamentul vândut prin contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996 cu o suprafaţă utilă de 93,05 m.p. şi cota parte indiviză de 13,21% din părţile de folosinţă comună şi 42,12 m.p. teren de sub construcţie în cotă indiviză, apartamentul vândut prin contractul de vânzare-cumpărare din 22 decembrie 1998 cu o suprafaţă utilă de 17,62 m.p. şi cota indiviză de 7,75% din părţile de folosinţă comună şi 11,47 m.p., teren de sub construcţie în cotă indiviză şi pentru terenul curte în suprafaţă totală de 60,26 m.p., pe care expertul le evidenţiază în cuprinsul raportului de expertiză şi cu privire la care reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent, având în vedere că aceste apartamente nu se mai găsesc în proprietatea Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi cu privire la care nu se poate dispune restituirea în natură şi fata de dipoz.art. 20 şi art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a avut în vedere apartamentele vândute prin contractele de vânzare cumpărare, precum şi actele adiţionale la contractul de vânzare cumpărare, prin care s-a modificat cota indiviză din părţile de folosinţă comună ale apartamentului şi suprafaţa de teren de sub construcţie de la 36,38 m.p., şi 52,37 m.p., şi actul adiţional la contractul de vânzare cumpărare din 22 decembrie 1998 din 3 februarie 2006, prin care se modifică cota parte indiviză din părţile de folosinţa comună aferente apartamentelor vândute la subsol, de la 2,50% la 7,75% şi cota indiviză de teren de sub construcţie de la 36,38 m.p. la 11,7 m.p., precum şi actul adiţional din 8 martie 2010, prin care se menţionează că, cota indiviză din părţile de folosinţă comună priveşte toate părţile de folosinţă comună ale imobilului, menţiune ce rezultă din actul adiţional la contractul de vânzare cumpărare.

Prin urmare, prima instanţă a constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură a părţii din imobilului situat în Bucureşti, str. G.M. şi str. Dr.C., ce nu a făcut obiectul înstrăinării în temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv o cameră cu suprafaţa de 11,67 m.p., bucătărie cu o suprafaţă de 14,00 m.p., boxă în suprafaţă de 10,40 m.p., W.C. subsol comun, situate la subsolul imobilului, împreună cu cota parte indiviză din părţile de folosinţă comună ale imobilului, iar cota parte indiviză stabilită de către expert din părţile de folosinţă comună este de 15,88% şi din terenul de sub construcţie de 35,35% ce se calculează prin raportare dintre suprafaţa utilă a apartamentului înmulţit cu 100 şi suprafaţa utilă a imobilului, ori în cauză suprafaţa utilă a părţii din imobil ce s-a restituit reclamanţilor în natură nu s-a modificat, cum nu s-a modificat nici suprafaţa totală a imobilului şi prin urmare, pot fi avute în vedere calculele efectuate de către expert, chiar dacă prin cele 4 acte adiţionale s-au adus modificări la cotele părţi indivize apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 şi la cota indiviză de teren sub construcţie.

La soluţionarea pe fond a cererii, Tribunalul a reţinut că prin cererile succesive înregistrate la Primăria Municipiului Bucureşti din 13 martie 2003 şi din 07 mai 2003 pentru imobilul situat în Bucureşti, str. G.M.N şi din 13 martie 2003 şi din 07 septembrie 2003 pentru imobilul situat în Bucureşti, str.Dr. C., s-au depus acte în dovedirea atât a calităţii autoarei de proprietară a imobilelor, la data naţionalizării, cât şi în dovedirea calităţii de moştenitori ai acesteia.

La data de 16 martie 2006 s-a înregistrat pe rolul Primăriei Municipiului Bucureşti o nouă adresă, prin care, au solicitat să fie invitaţi la sediul Primăriei Municipiului Bucureşti spre a participa la lucrările Comisiei de Aplicare a Legii nr. 10/2001, în vederea soluţionării notificării, la care pârâta nu a răspuns.

Pe cale de consecinţă, poziţia pârâtului, care, în ciuda demersurilor reclamanţilor, a înţeles să nu îşi îndeplinească obligaţiile legale (prevăzute de art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001) echivalează cu un refuz nejustificat al acestuia, în calitatea sa de unitate deţinătoare, de a răspunde notificărilor reclamanţilor.

Potrivit deciziei din data de 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite:";Lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii investite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru ca nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se considera nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.";

În acest sens instanţa supremă, spre a da o interpretare unitară prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, a stabilit că „în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicţie, ce i s-a acordat prin lege, instanţa judecătorească este competentă să soluţioneze pe fond acţiunea persoanei îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate, dispunând ea însăşi, în mod direct, la restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil";.

Faţă de considerentele expuse anterior, instanţa este competentă să judece fondul notificărilor, pe care le-a soluţionat, aşa cum s-a motivat anterior, constatându-se că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură a părţii din imobilului situat în Bucureşti, str. G.M. şi în Bucureşti, str. Dr.C. ce nu a făcut obiectul înstrăinării în temeiul Legii nr. 112/1995, iar pentru partea din imobil ce s-a înstrăinat, actele juridice de înstrăinare şi actele adiţionale nu au făcut obiectul anulării de către instanţele de judecată, se va constata că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor imobilelor preluate în mod abuziv pentru partea din imobil ce a făcut obiectul înstrăinării în temeiul Legii nr. 112/1995 şi pentru terenul curte, care nu se poate restitui în natura potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.

În motivarea apelului, pârâtul a arătat că prin cererea înregistrată, reclamanţii D.H.L., M.M.H. şi E.S. au chemat în judecată instituţia pârâtă pentru a fi obligată la soluţionarea notificării, ce formează Dosarul nr. 15140/2001 privind imobilul situat în Bucureşti, str. G.M., cerere admisă.

Apelantul consideră că, în mod greşit, instanţa a admis acţiunea reclamanţilor şi a fost obligat la restituirea în natură a părţii din imobilul sus menţionat, respectiv o cameră cu suprafaţa de 11,67 m.p, bucătărie, cu suprafaţa de 14 m.p., o boxă în suprafaţă de 10,40 m.p, subsol comun, precum şi cota parte indiviză din părţile de folosinţă ale imobilului în litigiu şi din terenul de sub construcţie, în suprafaţă de 35,35 m.p., să emită dispoziţie motivată prin care să propună intimaţilor reclamanţi măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul înstrăinat în condiţiile Legii nr. 112/1995, pentru următoarele argumente:

Prin notificările înregistrate, intimaţii - reclamanţi sus-menţionaţi au solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin restituirea în natură sau prin echivalent, pentru imobilul sus-menţionat.

Normele Metodologice fac vorbire de necesitatea existenţei, alături de notificare şi celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptăţite la restituire în sensul ca nu mai deţine probe, precizare ce condiţionează pârâtul în a se pronunţa asupra notificării.

Învederează că pct. 28.1. din aceeaşi hotărâre, condiţionează pronunţarea asupra notificării de existenţa unei declaraţii în mod expres, că nu mai sunt alte dovezi de prezentat din partea persoanei îndreptăţite la restituire. În cazul în care persoana îndreptăţită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înţelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 zile curge de ia data depunerii notificării. Însă, în cazul în care o dată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora. Totodată, în capitolul I pct. 1 lit. e) din acelaşi act normativ se arată că sarcina probei proprietăţii şi a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revine persoanei, care se pretinde a fi îndreptăţite.

Mai mult, înscrisuri avute în vedere de către instanţa de judecata la soluţionarea cauzei şi considerate de către instanţa de fond ca acte doveditoare a dreptului de proprietate ar putea fi folosite de către reclamanţi, în susţinerea cererii de restituire formulată însă doar dacă acestea se întregesc cu înscrisuri originare doveditoare a dreptului de proprietate pretins înscrisuri, care nu au fost depuse la dosarul administrativ.

Obligaţia de a depune actele doveditoare ale proprietăţii, precum şi în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate revine potrivit art. 22 din Normele date în Aplicarea Legii nr. 10/2001 notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost soluţionată notificarea.

Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor cu 3 luni prin O.U.G. nr. 145/2001, cu o lună prin O.U.G. nr. 184/2001 şi cu încă 2 luni prin O.U.G. nr. 10/2003. Aceste prelungiri au fost acordate tocmai în ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare în vederea susţinerii notificării.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 282-298 C. proc. civ.

În dovedirea susţinerilor, nu a fost solicitat nici un mijloc de probă.

Reclamanţii D.H.L., M.M.H. şi E.S. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelului promovat de Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, având în vedere următoarele considerente.

Cererea de chemare în judecată, ce face obiectul prezentului litigiu, a fost promovată tocmai datorită faptului că, în ciuda numeroaselor demersuri ale reclamanţilor, acesta a înţeles să nu îşi îndeplinească obligaţiile legale prevăzute de art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, fapt ce echivalează cu un refuz nejustificat al Primăriei Municipiului Bucureşti, în calitatea sa de unitate deţinătoare, de a răspunde notificărilor reclamanţilor.

În consecinţa, susţinerea apelantului, conform căreia actele ar fi trebuit depuse în termen de 18 luni de la data apariţiei Legii nr. 10/2001, nu au nicio relevanţă în cauza de faţă, având în vedere faptul că notificările acestora nu au fost soluţionate de către pârât, acesta fiind de fapt şi motivul pentru care reclamanţii au solicitat instanţei de judecată ca în temeiul deciziei XX din data de 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite să soluţioneze pe fond acţiunea reclamanţilor în calitate de persoane îndreptăţite, în sensul Legii nr. 10/2001, dat fiind refuzul nejustificat al unităţii deţinătoare de a răspunde notificărilor depuse.

Astfel, reclamanţii au arătat că, pe baza probelor administrate, respectiv înscrisurile depuse în susţinerea cererii de chemare în judecata şi raportul de expertiza specialitatea construcţii efectuat în cauza, instanţa de judecata a apreciat în mod corect ca reclamanţii au demonstrat calitatea de persoane îndreptăţite în temeiul art. 4 din Legea nr. 10/2001, astfel încât urmează a li se restitui în natura partea din imobile, ce nu au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 şi a li se acorda reclamanţilor măsuri reparatorii constând în despăgubiri, pentru partea din imobile, ce a făcut obiectul actelor de înstrăinare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

De asemenea, în conţinutul sentinţei se retine, în mod corect, faptul că actele, care atesta calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite în sensul art. 4 din Legea nr. 10/2001 au fost înregistrate şi la Primăria Municipiului Bucureşti astfel cum rezulta din adresele din 13 martie 2003 din 07 mai 2003 pentru imobilul din str. G.M. - fost. Bld. P.C. şi din 13 martie 2003 şi 07 septembrie 2003 pentru imobilul din Bucureşti str. Dr. C.

Pe baza aspectelor mai sus menţionate, cât şi avându-se în vedere lipsa unui răspuns faţă de solicitarea reclamanţilor, formulată prin adresa din 16 martie 2006, de a participa la lucrările Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 în vederea soluţionării notificărilor, instanţa de fond a apreciat, în mod corect, faptul că poziţia pârâtului care, în ciuda demersurilor reclamanţilor a înţeles să nu îşi îndeplinească obligaţiile legale (prevăzute de art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001), echivalează cu un refuz nejustificat al acestuia, în calitatea sa de unitate deţinătoare, de a răspunde notificărilor.

Intimaţii-reclamanţi învederează că H.G. nr. 498/2003, invocată de către apelanţi, în cuprinsul motivelor de apel este abrogată încă din anul 2007.

De asemenea, intimaţii-reclamanţi au arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 cu modificările şi completările ulterioare, actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la data soluţionării notificării.

Astfel cum s-a reţinut în practica judiciara ";sintagma la data soluţionării notificării, ca moment procedural, odată cu declanşarea procedurii judiciare, nu are semnificaţia (...) datei emiterii deciziei /dispoziţiei prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, ci aceea a soluţionării definitive şi irevocabile a căii de atac exercitate împotriva acesteia.

Având în vedere faptul ca, în ceea ce priveşte notificările reclamanţilor, pârâtul a înţeles să nu se conformeze obligaţiilor legale prevăzute de art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, aceştia au considerat că în mod corect instanţa de fond a admis cererea de chemare în judecată şi a constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură a părţii din imobilul situat în Bucureşti, str. Dr. G.M., str. D.C., ce nu a făcut obiectul actelor de înstrăinare în temeiul Legii nr. 112/1995, şi la măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plata despăgubirilor imobilelor preluate în mod abuziv pentru partea din imobil ce a făcut obiectul actelor de înstrăinare în temeiul Legii nr. 112/1995.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 115 şi urm. şi art. 289 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin decizia civilă 610A din 15 octombrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat.

În motivarea deciziei s-a reţinut că apelantul-pârât a formulat trei critici prin motivele de apel, şi anume faptul că intimaţii-reclamanţi nu au depus toate înscrisurile pentru dovedirea calităţii de persoane îndreptăţite, că aveau obligaţia să depună o dată cu notificarea toate actele necesare pentru soluţionarea notificării şi că nu au depus originalele actelor doveditoare, care au fost ataşate la dosarul administrativ

Cu privire la primul şi cel de-al doilea motiv de apel şi anume referitor la împrejurarea că intimaţii-reclamanţi nu au depus toate actele doveditoare odată cu depunerea notificării şi că aveau această obligaţie s-a apreciat că nu pot fi reţinute, deoarece potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data de 12 octombrie 2009, toate actele doveditoare ale dreptului de proprietate precum şi alte înscrisuri pot fi depuse până la data soluţionării notificării.

Instanţa de apel a constatat că actele, care au stat la baza pronunţării sentinţei civile apelate, s-au aflat în dosarul administrativ depus la Primărie şi că intimaţii-reclamanţi au depus prin adresele, toate actele de proprietate ale autorilor lor, precum şi dovada calităţii de moştenitor.

Mai mult, chiar dacă actele doveditoare ar fi fost depuse în faţa primei instanţe, persoanele îndreptăţite au posibilitatea de a depune actele doveditoare în faţa instanţei de judecată în vederea complinirii probatoriului administrat în faza administrativă. Refuzul instanţei de judecată de a primi probele şi de a soluţiona contestaţia formulată în conformitate cu toate actele şi probele depuse numai în faza administrativă, ar însemna o încălcare a principiului liberului acces la justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţie. În acest sens, este şi jurisprudenţa Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie.

Cu privire la temeiul de drept invocat de către apelanta-pârâtă şi anume H.G. nr. 498/2003, instanţa de apel învederează că acest act normativ a fost abrogat, fiind adoptate Normele metodologice prin H.G. nr. 250/2007.

Instanţa de apel a constatat că intimaţii-pârâţi au depus actele doveditoare solicitate, respectiv certificatului de calitate de moştenitor din 03 februarie 2003 emis de către B.N. L., Notar Public T.G.B. în Dosarul nr. 18/2003, actul de împărţeală perfectat la 11 august 1938 şi transcris de către Tribunalul Ilfov sub nr. 14164 din 18 august 1938, procesul verbal emis la data de 19 iunie 1942, Decretul nr. 38/1948 şi Deciziei nr. 905 din 18 iunie 1948 a Consiliului de Miniştri, publicata în M. Of. nr. 140/19.06.1948 Partea 1B (anexa 14).

Prin apelul formulat pârâtul a mai susţinut şi faptul ca unitatea deţinătoare poate să se pronunţe numai după ce contestatorul a depus actele doveditoare ale dreptului de proprietate şi ale calităţii de moştenitor, astfel că termenul de 60 de zile începe să curgă după data completării dosarului cu aceste înscrisuri.

Termenul de 60 de zile reglementat prin dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, după expirarea căruia unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire formulată prin notificare, începe să curgă de la două date de referinţă, respectiv: de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23. Din interpretarea acestor texte legale reiese că termenul în care entitatea investită cu soluţionarea notificării are obligaţia de a se pronunţa asupra îndreptăţirii notificatorului la obţinerea măsurilor reparatorii prevăzute de lege poate fi prorogat, cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptăţite, dar numai dacă unitatea deţinătoare, în urma analizei actelor doveditoare depuse, comunică notificatorului, în scris, în intervalul de 60 de zile de la înregistrarea notificării, faptul că documentaţia este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.

Or, în cauză, prin adresa înregistrată la P.M.B.-Direcţia Juridic, contencios şi Legislaţie, reclamanţii au solicitat a fi informaţi cu privire stadiul de soluţionare al notificării, şi dacă este necesar a complete probator depus odată cu notificarea.

În schimb la dosar nu există nici o dovadă că apelantul a soliei intimaţilor-reclamanţi completarea dosarului, astfel încât Curtea consideră apelantul-pârât este culpabil de depăşirea termenului de 60 de zile prevăzut lege, iar pasivitatea acestuia în soluţionarea notificării deschide celui vătămă accesul la jurisdicţia civilă, pentru a fi finalizată.

Referitor la ultima critică şi anume că nu au fost depuse act doveditoare în original, Curtea a înlăturat această critică, deoarece intimaţii reclamanţi au depus la dosarul administrativ copii certificate pentru conformitate cu originalul, care se bucură de o prezumţie de valabilitate legalitate, având în vedere că actele de preluarea reprezintă acte normat care au fost publicate în Buletinul Oficial.

Referitor la calitatea de persoane îndreptăţite, Curtea a constatat intimaţii-reclamanţi au dovedit că au calitatea de persoane îndreptăţite condiţiile art. 4, depunând dovezi cu privire la calitatea lor de moştenitori precum şi cu privire la întinderea dreptului de proprietate al autorului lor.

Astfel, prin actele aflate la dosarul cauzei, s-a probat că s-a realizat preluarea abuzivă a bunurilor, prin Decretul nr. 38/1948, emis în baza Legii nr. 383/1947.

Preluarea este considerată ca fiind abuzivă, în conformitate dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data 12 octombrie 2009.

Bunurile preluate abuziv sunt cele care au fost identificate prin raportul de expertiză efectuat în cauză de către expertul G.G., iar majori bunurilor au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995.

În raport de această situaţie, Curtea a reţinut că, în mod corect, a procedat prima instanţă care a dispus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor imobilelor, care au format obiectul Legii nr. 112/1995.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, susţinându-se că reclamanţii nu au depus actele doveditoare ale dreptului de proprietate şi ale calităţii de persoane îndreptăţite în cursul procedurii administrativ jurisdicţionale, procedura obligatorie.

O altă critică vizează greşita identificare a imobilului care a făcut obiectul notificării, aceasta vizând imobilul situat în B-dul C., reclamanţii nefăcând dovada identităţii dintre cele două imobile.

O altă critică vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, întrucât în cauză nu s-a făcut dovada că reclamanţii nu au primit despăgubiri pentru imobil potrivit acordurilor internaţionale.

Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:

Se constată, în primul rând că ultimele două motive de recurs, nu au constituit motive de apel, care să fi făcut obiect de analiză şi cenzură, astfel că acestea urmează a nu fi analizate, fiind invocate omisso medio.

Se constată că instanţa a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, dovada dreptului de proprietate şi a calităţii de persoană îndreptăţită putându-se face şi în faţa instanţei de judecată în condiţiile în care entitatea învestită cu soluţionarea notificării este ea însăşi în culpă pentru nerespectarea obligaţiilor şi termenelor prevăzute de legea specială.

Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general împotriva deciziei nr. 610 A din 15 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 septembrie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 5993/2011. Civil  ICCJ. Decizia nr. 5996/2011. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 5994/2011. Civil