ICCJ. Decizia nr. 5997/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5997/2011
Dosar nr. 4253/62/2009
Şedinţa publică din 14 septembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 76 din 5 martie 2010, Tribunalul Braşov a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, reprezentat legal de Ministerul Finanţelor, precum şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor pentru Statul Român.
A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii K.L., K.E., N.L.K., N.A., W.P.F., G.K. şi B.C., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, reprezentat legal de Ministerul Finanţelor, reprezentat convenţional de D.G.F.P. a Judeţului Braşov şi Municipiul Braşov, reprezentat legal de Primar.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că în cauză reclamanţii au solicitat să constate nevalabilitatea titlului pe care Statul Român îl deţine asupra imobilului din litigiu, cu consecinţa radierii din evidenţele de publicitate imobiliară a dreptului de proprietate pe care această parte l-a dobândit în temeiul acestui titlu. Or, în aceste condiţii, nu se poate reţine că pârâtul Statul Român nu justifică legitimitate procesuală pasivă.
În ceea ce priveşte reprezentarea statului în procesele civile, instanţa reţine că aceasta se realizează în virtutea legii, respectiv a prevederilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954, în conformitate cu care, în astfel de litigii, Statul Român este reprezentat de către Ministerul Finanţelor.
La data de 14 februarie 2001, a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, care, în art. 1 alin. (1) şi (2) stipulează că imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie, în natură, în condiţiile prezentei legi, iar în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.
În ceea ce priveşte susţinerile făcute de reclamanţi în sensul că pot promova direct în instanţă o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi pe cele ale art. 480-481 C. civ., Tribunalul a apreciat că acestea sunt nefondate, astfel că le-a înlăturat, pentru considerentele:
Potrivit art. 6 din actul normativ menţionat, sunt considerate proprietate publică sau privată de stat, ori aparţinând unităţilor administrativ teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării de către stat.
Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de moştenitorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Legea nr. 10/2001 reglementează regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 de către stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, inclusiv cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, indiferent dacă imobilele au fost preluate cu sau fără titlu valabil.
Rezultă aşadar că, o dată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidenţa acestei legi, persoanele îndreptăţite pot obţine repararea prejudiciului cauzat numai în condiţiile acestei legi, sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, conform art. 22 alin (5) din Legea nr. 10/2001.
În consecinţă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare a imobilelor preluate fără titlu, formulată în condiţiile dreptului comun (art. 480-481 C. civ.; art. 6 din Legea nr. 213/1998) nu poate fi primită, în condiţiile în care, reclamanţii nu au recurs la procedura prealabilă obligatorie instituită de acest act normativ.
Sub aspectul analizat, Tribunalul a reţinut că, procedura specială instituită de legiuitor prin Legea nr. 10/2001 are menirea de a evita perpetuarea stării de incertitudine în ceea ce priveşte situaţia juridică a imobilelor ce formează obiectul acestui act normativ. Instituirea acestei proceduri şi a unui termen de decădere în cazul neurmării ei nu este de natură a aduce atingere substanţei dreptului de proprietate, deoarece toate măsurile luate în faza prealabilă a procedurii speciale instituită de lege, pentru stabilirea şi punerea în executare a măsurilor reparatorii prevăzute de lege, pot fi atacate în justiţie de persoanele interesate.
Procedura prealabilă obligatorie reglementată de Legea nr. 10/2001 nu încalcă nici prevederile art. 6 alin (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece, această procedură are în vedere tocmai celeritatea determinării situaţiei juridice a imobilelor ce formează obiectul său de reglementare, satisfăcând astfel cerinţa soluţionării cererii de restituire într-un termen rezonabil.
De asemenea, instanţa a reţinut că şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat în jurisprudenţa sa că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar stabili pentru statele contractante o obligaţie generală de restituire a bunurilor ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia. De asemenea, instanţa europeană a stabilit că dispoziţiile acestui text nu impun statelor contractante nicio restricţie în exerciţiul libertăţii lor de a determina domeniul de aplicare a legislaţiei pe care ele pot să o adopte în materia restituirii de bunuri trecute în orice mod în proprietatea lor.
În consecinţă, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, se face numai în temeiul acestei legi, nefiind posibilă promovarea unei acţiuni direct în justiţie pentru restituirea în natură sau prin echivalent a acestor imobile.
Aşa fiind, Tribunalul, pentru considerentele ce preced a reţinut că reclamanţii nu pot obţine restituirea bunului imobil din litigiu, pe calea unei acţiuni întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, ci doar în condiţiile reglementate de Legea nr. 10/2001.
Prin decizia nr. 71 Ap din 3 iunie 2010, Curtea de Apel Braşov, a admis apelul reclamanţilor şi a desfiinţat sentinţa, pentru considerentele:
Reclamanţii, prin acţiunea promovată au solicitat stabilirea calităţii de titulari ai dreptului de proprietate asupra cotei de 1/3 dintr-un imobil, restabilirea situaţiei de carte funciară, încercând să obţină o evidenţă de C.F. care să oglindească situaţia juridică reală a imobilului şi în consecinţă revendicarea acestei cote părţi din imobil, în temeiul art. 480 C. civ.
Prin completarea de acţiune reclamanţii au învestit instanţa cu o cerere prin care contestă valabilitatea titlului statului şi invocă caracterul abuziv al preluării prin prisma verificării modului de respectare a prevederilor legale existente la momentul preluării, precum şi constatarea nulităţii absolute a deciziilor prin care imobilul a trecut în proprietatea statului argumentând în principal faptul că măsura dispusă contravenea Constituţiei, Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi legilor în vigoare la data preluării.
În raport cu însăşi limitele stabilite prin cererea de chemare în judecată, întreaga analiză a instanţei se circumscrie dispoziţiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, deci pe un fundament străin de natura pricinii, reţinându-se în mod nefondat, doar un singur aspect, respectiv că acţiunea în revendicare a imobilelor preluate abuziv nu poate fi primită în condiţiile în care reclamanţii, nu au recurs la procedura prealabilă obligatorie instituită de acest act normativ.
Legea nr. 10/2001 nu suprimă acţiunea în revendicare promovată în condiţiile dreptului comun, deoarece constituie un mijloc procedural care asigură accesul la un proces echitabil.
Faptul că potenţialii beneficiari ai Legii nr. 10/2001 prin nerespectarea exigenţelor procedurale a acestui act normativ pierd vocaţia de a beneficia de măsurile reparatorii reglementate în cuprinsul său, nu poate constitui un fine de neprimire al acţiunii în revendicare întemeiate la dispoziţiile dreptului comun.
Acţiunea în revendicare ca acţiune reală, imobiliară, petitorie prin care se tinde la stabilirea titularului real al dreptului de proprietate trebuia examinată prin prisma art. 480 C. civ., după ce în prealabil se stabileşte în ce măsură reclamanţii sunt titularii unui „bun” ori a unei valori patrimoniale, în baza cărora să poată pretinde o speranţă legitimă de a obţine folosinţa efectivă a dreptului de proprietate, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene, invocată în cauză şi în ce măsură dreptul este actual şi le conferă atributele dreptului de proprietate conform art. 480 C. civ.
Sub acest aspect şi a pretenţiilor prin care se solicită restabilirea situaţiei anterioare de C.F., instanţa nu s-a pronunţat şi nu a analizat, calitatea de titular actual al bunului în raport cu înscrierile dreptului de proprietate în C.F., în concordanţă cu succesiunea transmiterii dreptului de proprietate.
Prima instanţă nu a analizat valabilitatea titlului statului, deşi avea această abilitate şi obligaţie de a statua cu privire la conformitatea titlului statului cu Constituţia în vigoare la momentul preluării, cu legile şi tratatele internaţionale la care România era parte, obligaţie ce decurge din dispoziţiile Legii nr. 213/1998.
Cu ocazia rejudecării, s-a dispus a se avea în vedere decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a stabilit o ierarhie de preferabilitate a normelor incidente în materia revendicării unui imobil, prioritate care poate fi dată în cadrul unei acţiuni întemeiată pe art. 480 C. civ., în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
În virtutea principiului disponibilităţii, instanţa de fond trebuia să se pronunţe în limitele învestirii, respectiv a cadrului procesual determinat de reclamanţi, pentru aplicarea corectă a legii.
Interpretând eronat cadrul procesual al învestirii şi analizând cererea pe fundamente străine de natura pricinii, omiţând chiar să se pronunţe asupra unor petite ale acţiunii, respectiv calitatea de titulari ai dreptului de proprietate, restabilirea situaţiei de C.F., nevalabilitatea titlului statului, nulitatea absolută a deciziilor de preluare, s-a reţinut că instanţa a pronunţat o soluţie cu încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. ultim C. proc. civ., fără a intra în cercetarea fondului, aspect care atrage desfiinţarea hotărârii apelate în condiţiile art. 297 C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin reprezentat D.G.F.P. Braşov, criticând-o pentru nelegalitate, cale de atac întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi în susţinerea căreia au arătat următoarele:
Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, în raport de obiectul cauzei deduse judecăţii, nu poate avea calitate procesuală pasivă, excepţie invocată în cauză şi greşit respinsă de instanţă; legitimare procesuală are Municipiul Braşov prin Primar, aspect ce rezultă din conţinutul cererii de chemare în judecată şi din împrejurarea că imobilul ce face obiectul prezentului litigiu nu face parte din domeniul public al statului, cum este acesta determinat prin Legea nr. 213/1998;
În susţinerea acestei critici, au invocat dispoziţiile art. 62 alin. (1) din Legea nr. 215/2001; art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 53/2002.
Greşit s-a reţinut că prima instanţă nu s-ar fi pronunţat asupra unor petite ale acţiunii, întrucât soluţia Tribunalului s-a raportat inclusiv la precizarea de acţiune formulată de reclamanţi.
Acţiunea dedusă judecăţii este o veritabilă acţiune în revendicare, prima instanţă procedând legal şi temeinic la aplicarea dispoziţiilor care reglementează restituirea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, respectiv la dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
În aceste condiţii, hotărârea instanţei de apel este dată cu aplicarea greşită a legii.
De asemenea, petitul privind constatarea nevalabilităţii titlului statului este lipsit de interes întrucât nu aduce nici un fel de beneficiu reclamanţilor în măsura în care aceştia nu-şi pot valorifica dreptul prin solicitarea de despăgubiri ori prin preluare în proprietate a imobilului. Acest capăt de cerere este parte a acţiunii în compararea titlurilor, fiind un petit accesoriu acesteia, neputând fi analizat separat/distinct de capătul principal al cererii deduse judecăţii, aspect corect dezlegat de judecătorul fondului care a analizat ca un tot cererea introductivă, respingând-o în totalitate.
S-a arătat că, în raport de situaţia bunului litigios, preluat abuziv de stat, în mod corect a apreciat prima instanţă că reclamanţii nu pot obţine restituirea bunului imobil în litigiu pe calea unei acţiunii întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, ci exclusiv în condiţiile reglementate de Legea nr. 10/2001, perspectivă în raport cu care dispoziţiunile instanţei de apel se vădesc a nu fi fondate.
Recursul nu este fondat.
Legitimarea procesuală a Statului Român reprezentat legal de Ministerul Finanţelor Publice a constituit obiectul dezbaterii în faţa primei instanţe care, în analiza sa, a reţinut că acesta are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecăţii, dispunând în sensul respingerii excepţiei invocată de stat, chestiune care nefiind atacată de partea interesată, care nu a declarat apel, a intrat în puterea lucrului judecat.
Ca urmare, critica privind lipsa de legitimare procesuală pasivă invocată în recursul dedus judecăţii se vădeşte a fi formulată omisso medio, motiv pentru care nu poate fi primită.
Cât priveşte fondul pricinii ori aspectele ce ţin de fondul pricinii, se constată următoarele:
Raportat la obiectul acţiunii introductive de instanţă, astfel cum a fost precizat şi completat, soluţia primei instanţe care s-a prevalat în analiza dreptului dedus în justiţie exclusiv pe incidenţa legii speciale de reparaţie (Legea nr. 10/2001), legal a fost desfiinţată de Curtea de Apel.
Aceasta pentru că, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia (text în vigoare şi în prezent) „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie”.
Textul legal enunţat ce reglementează, alături de norme de drept comun – art. 480, 481 C. civ. – exerciţiul acţiunii în revendicare privind bunuri preluate fără un titlu valabil nu se află în conflict cu legea specială de reparaţie – Legea nr. 10/2001 – astfel cum legal a reţinut instanţa de apel.
Existenţa unei proceduri speciale de restituire a imobilelor vizate de textul legii speciale, cuprinse în câmpul său de aplicaţiune, nu exclude, de plano, verificarea jurisdicţională a pretenţiilor solicitate prin cerere adresată instanţei.
Aceasta pentru că nu se poate aprecia că existenţa unei legi speciale de reparaţie împiedică, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, căruia trebuie să i se asigure la rândul său accesul la justiţie, recunoscut de dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţie.
Aceasta presupune însă a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale speţei, în ce măsură în cauză legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice civile.
Or, aceasta implică analiza cauzei pe fond, prin raportare la situaţia juridică a bunului litigios, dacă reclamanţii sunt titularii unui „bun” ori a unei valori patrimoniale, în ce măsură dreptul pretins este actual şi le conferă atributele dreptului de proprietate, ca şi a verificării celorlalte cerinţe privind compatibilitatea normei interne la care s-a făcut trimitere cu Convenţia, astfel cum acestea au fost sus enunţate.
Numai în acest context şi a verificării tuturor capetelor de cerere prin adoptarea soluţiei legale corespunzătoare acestora, în limitele învestirii şi cu respectarea principiului disponibilităţii procesuale, se asigură respectarea dreptului părţii la un proces echitabil în accepţiunea art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Împrejurarea că reclamanţii nu pot obţine restituirea bunului imobil în litigiu pe calea procedurală aleasă (acţiune de drept comun), ci doar în condiţiile reglementate de Legea nr. 10/2001, echivalează cum legal a reţinut Curtea de Apel cu nesoluţionarea fondului cauzei şi cu reţinerea unui fine de neprimire al acţiunii deduse judecăţii, rezultată exclusiv pe considerentul categoriei în care este inclus bunul litigios, fără verificările menţionate, ceea ce nu este admisibil.
Concluzia reţinută de prima instanţă, în lipsa acestor verificări şi în contextul evocat (mai multe capete de cerere, ce necesită argumentat o analiză juridică distinctă) se constituie, în realitate a fi de natură a încălca dreptul părţii ca cererea sa privind un drept ocrotit de Convenţie să fie supusă verificării de către o instanţă (Tribunal) în accepţiunea normelor convenţionale (art. 6 din Convenţie).
Împrejurarea că legea specială, prin procedura pe care o reglementează, asigură dreptul de acces la instanţă în accepţiunea aceleiaşi norme nu poate fi aplicată la general, ci este necesar ca distinct, în raport de obiectul şi tipologia fiecărei pricini, instanţa să procedeze la un examen efectiv al acesteia.
Or, un examen efectiv nu poate fi admis în lipsa verificării fondului pretenţiilor deduse în justiţie, prin raportare la cererile părţii, iar nu prin analiza globală, ori a unui singur capăt de cerere apreciat de instanţă ca incluzându-le pe celelalte ori prin omisiunea analizării unora dintre ele pe considerentul că verificarea unuia ar răspunde şi celorlalte ori soluţionarea celorlalte pretenţii, deşi unele dintre ele necesită analiză prealabilă şi separată (nulitatea actelor administrative de preluare prin raportare la dispoziţiile din tratatele internaţionale, dar şi la cele cuprinse în legea ce le reglementează şi care nu au fost îndeplinite în modalitatea reglementată de lege).
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. , recursul dedus judecăţii urmează să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Braşov împotriva deciziei nr. 71 Ap din 03 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Respinge cererea de intervenţie accesorie formulată de C.I. şi C.M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5996/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5998/2011. Civil → |
|---|
