ICCJ. Decizia nr. 5998/2011. Civil

Decizii civile ICCJ 2011

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 5998/2011

Dosar nr. 6006/3/2009

Şedinţa publică din 14 septembrie 2011

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1242 din 09 noiembrie 2009 Tribunalul Bucureşti, secţia a III -a civilă, a respins excepţiile privind inadmisibilitatea acţiunii formulată de reclamanta I.O., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, C.R. şi C.E.; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţia lipsei de interes invocată de pârâtul Municipiul Bucureşti şi a respins acţiunea în revendicare ca neîntemeiată, în ceea ce-i priveşte pe pârâţii C.

A admis cererea în despăgubiri formulată de către reclamantă faţă de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi l-a obligat pe acesta la plata către reclamantă a sumei de 1.248.200 RON despăgubiri reprezentând valoarea imobilului teren şi construcţie revendicat.

A obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 26.00 RON în favoarea pârâţilor C.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a analizat cu prioritate excepţiile invocate apreciind următoarele:

Referitor la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare formulată potrivit dreptului comun pentru existenţa Legii nr. 10/2001 a reţinut că este neîntemeiată faţă de decizia nr. 33/2008 dată în interesul legii pe această chestiune şi prin raportare la jurisprudenţa C.E.D.O., Înalta Curte, statuând în cuprinsul acestei decizii că o astfel de acţiune nu poate fi considerată inadmisibilă, neputându-se aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, reclamantei care se poate prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei şi art. 1 din Primul protocol adiţional, trebuind să i se asigure accesul la justiţie.

În ceea ce priveşte excepţia calităţii procesuale active a reclamantei, prima instanţă a reţinut că nu poate fi primită, întrucât cu actele depuse la dosar, reclamanta a făcut dovada că este succesoare unică de pe urma autorilor săi.

Cu privire la lipsa de interes în formularea capătului de cerere în constatarea nevalabilitătii titlului statului, Tribunalul a constatat că şi această excepţie este neîntemeiată, reclamanta justificând un interes personal, direct şi actual în a constata preluarea nevalabilă a imobilului de către stat, ca premisă a revendicării prin comparare de titluri.

Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că atât reclamanta cât şi pârâţii deţin titluri de proprietate cu privire la apartamentul revendicat, cel al pârâţilor provenind din aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1997 transcris din 2011/1996, act ce nu a făcut obiectul acţiunii în anulare astfel cum a fost reglementată prin Legea nr. 10/2001, aşa încât valabilitatea acestuia nu mai poate fi pusă în discuţie şi, pe de altă parte, reclamanta nu posedă vreo hotărâre judecătorească emisă în cadrul vreuneia dintre procedurile speciale de restituire sau un alt act al unei autorităţi cu competenţă în materie de restituire, prin care să-i fie confirmat dreptul şi în baza căruia să se poată prevala de un bun în sensul C.E.D.O.

Tribunalul a mai reţinut că aşa cum s-a statuat şi în cuprinsul deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în interesul legii şi prin care s-a tranşat asupra chestiunii concursului dintre legea specială şi legea generală, urmează să se acorde prioritate acţiunii în revendicare urmată de dreptul comun în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, în speţă cel al pârâţilor, ori securităţii raporturilor juridice.

Pe de altă parte, în cuprinsul aceleiaşi decizii s-a reţinut, pornind de la jurisprudenţa C.E.D.O. că privarea fostului proprietar al imobilului de natura celui de faţă, de bun, în absenţa oricărei despăgubiri constituie o încălcare a art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În consecinţă, Tribunalul a apreciat că, întrucât bunul imobil din speţă a fost dobândit de către pârâţi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, se impune a se acorda preferinţă titlului pârâţilor în vreme ce, în ceea ce o priveşte pe reclamantă, aceasta este îndreptăţită a beneficia de despăgubiri constând în contravaloarea imobilului revendicat, transmis prin vânzare de către stat pârâţilor în baza şi cu respectarea dispoziţiilor legale, obiectul revendicării urmând a fi convertit în aceste despăgubiri, în speţă, în valoare de 1.248.200 RON.

Prin decizia civilă nr. 576 A din 14 octombrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, a respins apelul reclamantei ca nefondat şi a admis apelul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, schimbând în parte sentinţa apelată în sensul că a respins capătul de cerere având ca obiect despăgubiri .A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţe apelate.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:

În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamantă, instanţa de apel a constat că principalele critici se referă la caracterul preferabil al titlului său, în condiţiile în care provine de la adevăratul proprietar, reclamanta invocând totodată practica instanţei de contencios european în materia drepturilor omului prin care s-a evidenţiat ineficienta sistemului reparator al Legii nr. 10/2001, ceea ce ar conduce în opinia acesteia la admiterea acţiunii în revendicare.

S-a avut în vedere că autorii reclamantei au fost proprietarii imobilului în litigiu, care a fost preluat abuziv prin naţionalizare în baza Decretului nr. 92/1950.

Prin acţiunea dedusă judecăţii reclamanta a solicitat revendicarea imobilului în baza dispoziţiilor art. 480 C. civ., acţiune ce trebuie analizată în concordanţă cu criteriile impuse de decizia civilă nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.

S-a mai reţinut că pentru a stabili în ce măsură fostul proprietar poate avea câştig de cauză într-o acţiune în revendicare introdusă în contradictoriu cu fostul chiriaş, care a dobândit imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995, trebuie analizate cumulativ următoarele condiţii: existenţa unui bun actual în patrimoniul reclamantului, caracterul neconvenţional al Legii nr. 10/2001, respectarea principiului stabilităţii circuitului civil, respectarea unui alt drept de proprietate, deopotrivă protejat de lege şi buna credinţă a fostului chiriaş la cumpărarea imobilului.

Între aceste criterii, o chestiune fundamentală o reprezintă existenţa unui bun actual în patrimoniul reclamantului.

Aşa cum a reţinut în mod corect şi prima instanţă, reclamanta nu are nici hotărâre judecătorească de admitere a revendicării sau de constatare a nevalabilităţii titlului statului şi nici o dispoziţie, respectiv decizie de restituire în natură a imobilului emisă conform prevederilor Legii nr. 10/2001.

De asemenea, s-a avut în vedere că reclamanta nu a urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, motiv pentru care instanţa de apel a apreciat că reclamanta nu deţine un bun în sensul C.E.D.O., ceea ce, apare ca fiind inutilă cercetarea celorlalte cerinţe ce trebuie a fi întrunite cumulativ, aşa cum a statuat instanţa supremă în decizia pronunţată în interesul legii.

Având în vedere că pârâţii C. sunt titularii dreptului de proprietate asupra apartamentului în litigiu, pe care l-au dovedit cu contractul de vânzare cumpărare, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, necontestat în condiţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, aceştia beneficiază de un bun în sensul C.E.D.O.

Cu privire la susţinerea reclamantei în apelul formulat, potrivit căreia, operaţiunea comparării titlurilor de proprietate înfăţişate de părţi trebuie să se realizeze şi prin prisma mijloacelor alternative pe care le au la dispoziţie părţile pentru a obţine o reparaţie echitabilă în ipoteza în care acţiunea în revendicare este soluţionată defavorabil lor, foştii chiriaşi având posibilitatea legală să obţină o astfel de reparaţie, uzând de prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a apreciat că acesta nu mai poate reprezenta un argument în sensul admiterii acţiunii în revendicare şi restituirii imobilului către fostul proprietar, în condiţiile în care practica judiciară a validat posibilitatea obţinerii de despăgubiri reprezentând valoarea de piaţă a imobilului, în cadrul unei acţiuni în pretenţii îndreptate împotriva statului.

Aşa cum a statuat şi instanţa supremă, în decizia civilă nr. 33/2008, pronunţată într-un recurs în interesul legii, în cazul în care există o imposibilitate fizică sau juridică de retrocedare a bunului, acţiunea reală se transformă într-o acţiune personală, în pretenţii, având ca obiect contravaloarea acestuia. Deşi, ambele părţi (atât fostul proprietar cât şi fostul chiriaş) se află în situaţia de a putea obţine prin căi legale o reparaţie echitabilă, în cazul soluţionării defavorabile a acţiunii în revendicare, instanţa de apel a apreciat că, recunoscând preferabilitatea titlului fostului chiriaş, se dă o soluţie care respectă criteriile impuse de decizia pronunţată în interesul legii anterior menţionată (care are caracter obligatoriu, conform prevederilor art. 329 C. proc. civ.) şi se asigură corelarea cu sistemul reparator instituit de legea specială.

Cu privire la apelul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, care a criticat sentinţa atacată sub aspectul admisibilităţii acţiunii în revendicare, susţinând faptul că imobilul în litigiu intră sub incidenţa prevederilor Legii nr. 10/200, instanţa de apel a apreciat că, în parte a răspuns la această chestiune cu ocazia examinării apelului reclamantei. Instanţa de apel a considerat necesar să evidenţieze faptul că problema concursului dintre Legea nr. 10/2001 şi acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun a fost tranşată prin decizia civilă nr. 33/2008, pronunţată de instanţa supremă într-un recurs în interesul legii, în sensul că se recunoaşte prioritate sistemului reparator instituit de Legea nr. 10/2001, care este legea specială, conform regulii specialia generalibus derogant, dar nu este exclusă de plano nici posibilitatea introducerii acţiunii în revendicare, în acele situaţii în care, deşi reclamantul (fostul proprietar sau succesorii săi în drepturi) se poate prevala de un bun în sensul Convenţiei, datorită deficienţelor de reglementare şi de implementare ale Legii nr. 10/2001, acesta nu poate obţine o reparaţie echitabilă.

Având în vedere că instanţa supremă prin decizia anterior menţionată impune verificarea unor cerinţe ce ţin de fondul litigiului şi anume existenţa unui bun în patrimoniul fostului proprietar, instanţa de apel a apreciat că problema se mută din domeniul inadmisibilităţii în cel al netemeiniciei, astfel că nu justifică respingerea acţiunii în revendicare ca inadmisibilă, în ipoteza în care aceste cerinţe nu sunt îndeplinite.

De altfel, o astfel de soluţie se impune şi din perspectiva dispoziţiilor art. 6 din C.E.D.O., ce consacră dreptul la un proces echitabil şi care presupune, în primul rând, ca instanţa sesizată să se pronunţe asupra fondului dreptului dedus judecăţii.

Aşadar, instanţa de apel a apreciat că excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu se justifică şi pe cale de consecinţă nu poate fi primită.

S-a mai reţinut că prin sentinţa apelată, acţiunea în revendicare a fost respinsă ca nefondată, fiind totodată admis capătul de cerere subsidiar, în sensul obligării pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata de despăgubiri, reprezentând valoarea imobilului revendicat, în favoarea reclamantei.

Având în vedere cele statuate de instanţa supremă prin decizia pronunţată în interesul legii, potrivit cărora acţiunea reală ce are ca obiect readucerea bunului în patrimoniul proprietarului de drept, se converteşte într-o acţiune personală, în pretenţii, constând în contravaloarea bunului, instanţa de apel a constatat că, în concepţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, criteriile de analiză a acţiunii în revendicare trebuie examinate şi în cazul acţiunii în pretenţii, în măsura în care acestea pot fi avute în vedere prin raportare la caracterul personal al acţiunii în pretenţii şi la specificul acesteia.

Pe cale de consecinţă, s-a apreciat că dintre criteriile impuse de decizia civilă nr. 33/2008 a instanţei supreme, în primul rând trebuie examinată condiţia existenţei unui bun actual în patrimoniul reclamantului, cerinţă care nu este întrunită în prezenta cauză.

Având în vedere caracterul devolutiv al căii de atac a apelului, instanţa de apel a apreciat că prin motivele formulate, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a înţeles să invoce atât inadmisibilitatea capătului de cerere principal, având ca obiect revendicarea cât şi a capătului de cerere subsidiar, ce are ca obiect obligarea acestuia la plata de despăgubiri pentru imobilul solicitat. S-a constatat că, practic, apelantul a susţinut imposibilitatea acordării despăgubirilor în cazul în care reclamanta nu justifică un bun în sensul Convenţiei, aceasta neavând nici recunoaşterea pe cale judiciară a dreptului său de proprietate prin constatarea nevalabilităţii titlului statului şi nici cel puţin o notificare formulată în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001.

Pentru aceste motive, instanţa de apel a apreciat că se impune admiterea apelului pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, cu consecinţa schimbării sentinţei atacate în sensul respingerii capătului de cerere având ca obiect despăgubiri.

Faţă de excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare pentru nerespectarea regulii unanimităţii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, întemeiată pe acelaşi motiv, invocate de pârâţii C., prin întâmpinare, curtea de apel a apreciat că în mod corect prima instanţa s-a pronunţat în sensul respingerii acestor excepţii.

S-a reţinut că reclamanta şi-a dovedit prin certificatele de moştenitor şi testamentul depus, calitatea de unică succesoare de pe urmă socrilor săi.

Chiar şi în ipoteza care s-ar aprecia că nu s-a făcut dovada calităţii de succesor de pe urma socrului său, instanţa de apel a considerat că această împrejurare nu este de natură să conducă la o altă concluzie, având în vedere situaţia de fapt din speţă şi cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Lupaş vs România în sensul că regula unanimităţii se impune a fi respectată la realizarea actelor de dispoziţie asupra imobilelor aflate coproprietate sau indiviziune în măsura în care nu constituie un obstacol insurmontabil la promovarea acţiunii în revendicare deoarece aplicarea rigidă a acestei reguli poate aduce atingere dreptului la un proces echitabil în substanţa sa.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii în raport de prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001, s-a avut în vedere că această chestiune a fost examinată cu ocazia analizării criticilor formulate de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, ceea ce nu impune reluarea argumentaţiei, reţinându-se că excepţia este nefondată, pentru aceleaşi motive.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta I.O., criticând-o pentru nelegalitate, cale de atac întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi în susţinerea căreia a arătat următoarele:

Ministerul Finanţelor Publice a declarat apel susţinând că acţiunea de revendicare este inadmisibilă, deci exclusiv sub aspectul excepţiei de inadmisibilitate a revendicării în natură, fără a critica în nici un mod soluţia instanţei de fond de obligare la plata contravalorii imobilului iar prin soluţia dată, instanţa de apel a schimbat natura şi înţelesul lămurit al apelului Statului Român, admiţând apelul acestuia şi a judecat pe fond cererea de obligare la plata contravalorii imobilului pe care a respins-o, fără însă să aibă nici o legătură cu motivele de apel invocate care vizau strict doar inadmisibilitatea acţiunii în revendicare pe dreptul comun raportate la legea specială – Legea nr. 10/2001;

În aceste condiţii, consideră recurenta că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 295 C. proc. civ., judecând cu depăşirea limitelor cererii de apel a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, schimbând şi obiectul cererii care viza doar inadmisibilitatea revendicării în natură reţinând că decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ar impune să depăşească limita cererii de apel, să schimbe obiectul apelului şi să se pronunţe pe ceea ce nu s-a făcut apel;

Instanţa de apel s-a pronunţat cu încălcarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii procesului civil pe motive de apel care nu au fost cerute de nimeni şi nu au fost puse în discuţia părţilor;

Astfel, în mod greşit s-a pronunţat instanţa de apel prin respingerea acţiunii reclamantei motivat de faptul că aceasta nu deţine un bun în sensul C.E.D.O., deoarece imobilul revendicat nu a fost confirmat bun revendicat prin hotărâre judecătorească anterioară;

Greşit instanţa de apel nu a cercetat şi analizat cauza prin compararea titlurilor de proprietate prezentate de părţi, reclamanta aflându-se în faţa instanţei naţionale într-o acţiune în revendicare imobiliară - acţiune imprescriptibilă în dreptul intern;

În mod greşit instanţa de apel a trecut peste imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare imobiliară şi s-a referit la practica C.E.D.O. care stabileşte limitele proprii de competenţă, refuzând să judece pe fond cererea de revendicare.

Mai întâi, cu privire la excepţiile invocate de intimaţii C., Înalta Curte, observă că prin sentinţa civilă nr. 1242 din 09 noiembrie 2009 Tribunalul Bucureşti, secţia a III -a civilă, a respins excepţiile privind inadmisibilitatea acţiunii formulată de reclamanta I.O., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, C.R. şi C.E.; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţia lipsei de interes invocată de pârâtul Municipiul Bucureşti şi a respins acţiunea în revendicare ca neîntemeiată, în ceea ce-i priveşte pe pârâţii C.; a admis cererea în despăgubiri formulată de către reclamantă faţă de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi l-a obligat pe acesta la plata către reclamantă a sumei de 1.248.200 RON despăgubiri reprezentând valoarea imobilului teren şi construcţie revendicat.

Or, împotriva acestei soluţii prin care instanţa de fond a analizat excepţiile invocate nu s-a declarat nicio cale de atac de către intimaţii C., în situaţia în care aceştia ar fi fost nemulţumiţi de soluţia dată.

Prin hotărârea recurată, instanţa de apel a respins apelul reclamantei ca nefondat şi a admis apelul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, schimbând în parte sentinţa apelată în sensul că a respins capătul de cerere având ca obiect despăgubiri .A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţe apelate.

În considerente, instanţa de apel a răspuns şi cu privire la aceleaşi excepţii invocate prin întâmpinare de intimaţii C., reţinând că reclamanta şi-a dovedit prin certificatele de moştenitor şi testamentul depus calitatea de unică succesoare de pe urma socrilor săi.

De asemenea şi cu privire la excepţia inadmisibilităţii, instanţa de apel a răspuns cu ocazia analizei pe fond a cauzei, soluţie împotriva căreia nu s-a declarat recurs de către pârâţii C.

Examinând hotărârea instanţei de apel în limita criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte reţine că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Susţinând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., pe motiv că „instanţa de apel ar fi schimbat natura şi înţelesul lămurit al apelului Statului";, reclamanta este în eroare asupra conţinutului acestui motiv de recurs, care vizează situaţia în care instanţa denaturează înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii, dar în sensul lui material, de negotium iuris (pe care se sprijină pretenţiile sau apărările părţilor), iar nu în înţeles procesual (de act procedural al părţii, care învesteşte instanţa).

De altfel, aceeaşi critică a formulat-o recurenta-reclamantă cu referire la dispoziţiile art. 295 C. proc. civ. şi la faptul că instanţa de apel ar fi nesocotit limitele judecăţii astfel cum au fost ele stabilite prin cererea de apel.

O asemenea critică, încadrabilă, în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în motivul prev. de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (iar nu în motivul indicat, reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) întrucât se invocă nesocotirea unei norme de procedură în desfăşurarea judecăţii şi nu a uneia de drept substanţial, este nefondată.

Contrar susţinerii recurentei, criticile din apel nu au vizat „strict doar inadmisibilitatea acţiunii în revendicare pe dreptul comun";, pentru a se putea susţine că, pronunţându-se asupra pretenţiei în despăgubiri băneşti îndreptate împotriva Statului, instanţa de apel ar fi depăşit limitele învestirii.

În realitate, criticând sentinţa de primă instanţă - care respinsese acţiunea în revendicare şi admisese cererea formulată în subsidiar, de obligare a statului la despăgubiri - apelantul-pârât a susţinut că în mod greşit Tribunalul nu a ţinut seama de temeiul juridic al acţiunii care a fost reprezentat de dispoz. art. 480 C. civ., deşi situaţia juridică a imobilului atrăgea aplicabilitatea unui act normativ special, Legea nr. 10/2001.

Or, acesta a fost temeiul juridic al ambelor pretenţii deduse judecăţii, pe cale principală şi subsidiară (revendicarea şi respectiv, despăgubiri, pentru ipoteza imposibilităţii restituirii în natură a bunului), aşa încât nu se poate pretinde că referirea la cadrul normativ incident făcută prin motivele apelantului-pârât ar fi vizat doar acţiunea în revendicare.

De altfel, modalitatea de formulare a pretenţiilor - cea dedusă judecăţii în subsidiar impunându-se analizei doar în măsura în care bunul solicitat pe cale principală nu putea fi restituit, iar nu pentru că ar fi existat o altă cauză juridică a dreptului (în ambele situaţii, aceasta constând în invocata preluare abuzivă a imobilului de către stat) - nu permitea o analiză distinctă, pe temeiuri juridice diferite din partea instanţei.

De aceea, împrejurarea că în conţinutul motivelor de apel se dezvoltă atât critici legate de fondul cauzei cât şi privitoare la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare nu înseamnă o fixare a cadrului judecăţii doar cu referire la soluţia dată acestei pretenţii, câtă vreme cea subsidiară era în strânsă legătură cu modalitatea de tranşare jurisdicţională a pretenţiei formulate în principal.

În aceste condiţii, instanţa de apel având în vedere dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., a analizat cauza sub toate aspectele, raportându-se la obiectul judecăţii în întregul său.

Este neîntemeiată susţinerea potrivit căreia, motivând soluţia adoptată cu trimitere la considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, instanţa de apel ar fi nesocotit principiul dreptului la apărare şi pe cel al contradictorialităţii, întrucât aceasta nu a fost pusă în dezbaterea părţilor.

Pe de o parte, recurenta-reclamantă nu poate pretinde că a fost surprinsă prin referirile făcute la o decizie în interesul legii, invocată în justificarea soluţiei încă de prima instanţă a fondului şi fundamentând de asemenea, mare parte a criticilor din apel.

Pe de altă parte, instanţa nu este obligată şi nu poate să pună în dezbaterea părţilor, silogismul şi argumentele juridice care îi vor sprijini soluţia, întrucât acestea fac parte din etapa deliberării, ulterioară închiderii dezbaterii publice, supuse principiului contradictorialităţii.

Or, în faza dezbaterii, reclamanta a avut posibilitatea ca, raportat la considerentele sentinţei şi la criticile din apel să-şi expună propria poziţie cu privire la aplicabilitatea sau nu la speţă a dezlegărilor jurisdicţionale cu valoare obligatorie date prin decizia în interesul legii menţionată.

Critica de nelegalitate invocată cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi la faptul că instanţa ar fi apreciat greşit asupra noţiunii de bun cu referire la jurisprudenţa C.E.D.O., nesocotind totodată, regula imprescriptibilităţii acţiunii în revendicare, este de asemenea, neîntemeiată.

Ceea ce a avut de tranşat instanţa, raportat la cadrul procesual fixat prin pretenţiile deduse judecăţii, a fost dacă partea reclamantă justifică în patrimoniu un drept de proprietate pe care să-l poată valorifica pe calea acţiunii în revendicare sau pentru care să poată primi contravaloarea, dacă bunul (faţă de care dreptul subiectiv există) este imposibil de restituit în natură.

Or, sub acest aspect, instanţa a constatat corect că reclamanta nu este titulara unui drept de proprietate, a cărui sancţionare, prin intermediul acţiunii promovate, să o poată obţine.

Aceasta întrucât, faţă de regimul juridic al bunului imobil -preluat abuziv de către stat, în perioada anterioară anului 1990 -valorificarea dreptului se putea pretinde şi obţine în cadrul normativ special creat prin Legea nr. 10/2001 sau, în condiţiile dreptului comun, dacă reclamanta deţinea deja un bun în sensul Convenţiei, care să nu o oblige la urmarea procedurii speciale.

Astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, reclamanta nu deţine o hotărâre judecătorească anterioară, prin care să se fi constatat nevalabilitatea titlului statului, nici o dispoziţie sau decizie de restituire a imobilului prin urmarea procedurii Legii nr. 10/2001, aşa încât nu are un bun în sensul Convenţiei.

Cu privire la susţinerea caracterului imprescriptibil al acţiunii în revendicare, Înalta Curte, observă că este nefondată, având în vedere că soluţionarea cauzei nu s-a făcut prin opunerea unei excepţii pe acest aspect şi pe de altă parte, că problema imprescriptibilităţii nu poate asana inexistenţa dreptului ci dimpotrivă, se poate pune doar raportat la un astfel de drept existent în patrimoniul celui care se prevalează de el.

Critica potrivit căreia noţiunea de bun nu ar fi trebuit analizată din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O., având în vedere că preluarea imobilului s-a realizat anterior anului 1994 este de asemenea, lipsită de fundament.

Printr-o jurisprudenţă unificată prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, la care instanţa de apel face referire în considerentele sale, s-a statuat că legea specială, care prevalează întotdeauna dreptului comun, ar putea fi înlăturată doar dacă s-ar constata contradicţia acesteia cu normele convenţionale.

Este motivul pentru care instanţa a realizat şi această analiză, favorabilă părţii care nu a urmat procedura legii speciale.

Aprecierea recurentei-reclamante potrivit căreia, imobilul fiind preluat anterior ratificării Convenţiei europene de către România, nu ar face aplicabile normele convenţionale şi jurisprudenţă creată în aplicarea acestora, este eronată, pe lângă împrejurarea că îi neagă propriul demers judiciar.

Astfel, promovând acţiune, reclamanta a susţinut privarea în continuare de dreptul său de proprietate, ceea ce înseamnă că s-a pretins (în sensul art. 34 din Convenţie) victimă a încălcării unuia dintre drepturile fundamentale garantate de aceasta.

Ca atare, chiar dacă deposedarea de bun a avut loc anterior anului 1994, consecinţele acesteia continuând să se producă, aşa cum s-a arătat prin promovarea acţiunii, face incidente dispoziţiile Convenţiei şi protecţia oferită de acestea, sub aspectul respectării drepturilor fundamentale reglementate de aceasta, în măsura în care se dovedeşte existenţa unui astfel drept în patrimoniul reclamantei.

Şi critica prin care recurenta susţine caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei din apel, cu privire la solicitarea de a se pronunţe asupra nelegalităţii preluării bunului în chiar procedura revendicării, susţinând că aceasta ar fi avut semnificaţia recunoaşterii retroactive a dreptului, ceea ce corespundea accepţiunii de bun în sensul Convenţiei şi a jurisprudenţei instanţei europene, este nefondată

Astfel, contrar susţinerii recurentei, pentru a fi titularul unui bun actual, în sensul jurisprudenţei recente a instanţei de contencios european, este necesar ca printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele să fi recunoscut părţii calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului.

Aşadar, pentru deţinerea unui bun nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se fi constatat nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe şi o dispoziţie în sensul restituirii bunului către reclamant.

A fortiori, nu este suficient, astfel cum susţine recurenta, să se fi constatat nevalabilitatea preluării în chiar judecata acţiunii în revendicare, de către instanţele anterioare de fond.

În cauza de faţă, reclamanta nu a urmat procedura legii speciale şi nici nu se poate prevala de un bun în sensul Convenţiei (respectiv, bun actual sau valoare patrimonială) a cărui recunoaştere să o poată obţine pe calea acţiunii în revendicare sau în despăgubiri (aceasta din urmă, prin transformarea acţiunii reale într-una personală, dată fiind imposibilitatea restituirii imobilului în natură, dar care presupune aceeaşi situaţie premisă, a existenţei dreptului în patrimoniul celui care pretinde).

Ca atare, instanţa de apel a făcut o corectă apreciere şi dezlegare a raportului juridic dedus judecăţii, inclusiv prin recunoaşterea incidenţei la speţă a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008.

Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecăţii urmează să fie respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta I.O. împotriva deciziei nr. 567 A din 14 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 septembrie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 5997/2011. Civil. Revendicare imobiliară....  ICCJ. Decizia nr. 6000/2011. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 5998/2011. Civil