ICCJ. Decizia nr. 5996/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5996/2011
Dosar nr. 10365/1/2010
Şedinţa publică din 14 septembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Reclamanţii G.R. şi G.M., prin cererea înregistrată la Tribunalul Iaşi, sub nr. 11.771/2005 din 13 decembrie 2005, au contestat dispoziţia din 27 octombrie 2005, emisă de Primarul Municipiului Iaşi, prin care s-a respins notificarea pentru restituirea în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, a imobilului din Iaşi, str. L.C. şi s-a propus acordarea de despăgubiri, în condiţiile legii speciale, pentru cota de 5/8 din imobil.
Cauza s-a conexat cu Dosarul nr. 9266/2006, în care reclamanţii au contestat dispoziţia din 26 aprilie 2006, emisă de Primarul Municipiului Iaşi.
La cererea reclamanţilor, au fost introduşi în cauză P.M. şi P.R., în calitate de deţinătoare ale imobilului, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Într-un prim ciclu procesual, Tribunalul Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 545 din 09 aprilie 2008, a respins, pe fond, acţiunea, în contradictoriu cu Primarul Municipiului Iaşi şi pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a părţilor introduse în proces.
S-a reţinut că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă în acţiunea întemeiată pe art. 26 din Legea nr. 10/2001, iar pârâtelor P.R. şi P.M. nu le revine nicio obligaţie în procedura soluţionării notificării, sunt persoane ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, prin vânzare –cumpărare, în anul 1963.
Pe fond, s-a constatat că nu este posibilă restituirea în natură. Referitor la cotă, s-a reţinut că retrocedarea unei cote abstracte, în cazul proprietăţii comune pe cote părţi, încalcă principiul unanimităţii.
Împotriva hotărârii Tribunalului, au declarat apel reclamanţii.
Curtea de Apel Iaşi, prin decizia nr. 153 din 8 octombrie 2008, a respins apelul reclamanţilor şi a păstrat sentinţa atacată.
Prin decizia nr. 2297 din 15 aprilie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamanţii, G.R. şi G.M., a casat decizia civilă nr. 153 din 8 octombrie 2008 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi a trimis cauza pentru rejudecare, urmând sa fie asigurată de instanţa de apel o judecata efectivă, constând în analiza apărărilor formulate, a evaluării probatoriilor administrate şi a relevantei lor in litigiu, precum şi evaluarea consecinţelor juridice rezultate din aplicarea regulilor de drept incidente in cauza.
Prin decizia civilă nr. 145 din 20 octombrie 2010, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul declarat de contestatorii G.R. şi G.M.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În aplicarea dispoziţiilor art. 316 cu referire la art. 294 C. proc. civ., în rejudecare, părţile nu pot formula cereri noi.
În consecinţă, Curtea este învestită prin motivele iniţiale de apel, precizate, cât şi prin indicaţiile din decizia de casare.
Astfel, dispoziţia, fiind emisă la 27 octombrie 2005, de Primarul Municipiului Iaşi, atât sub aspectul normelor de drept material, cât şi procesual, judecata este supusă dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2001.
Legea nr. 247/2005 privind reforma în justiţie şi proprietatea, în vigoare, a modificat esenţial şi Legea nr. 10/2001, stabilind procedura administrativă unitară pentru acordarea măsurilor reparatorii, sub forma despăgubirilor, limitând controlul judiciar, în instanţa civilă, asupra dispoziţiilor/deciziilor, numai la stabilirea calităţii de persoane îndreptăţite şi a posibilităţii restituirii în natură. Controlul judiciar asupra legalităţii şi cuantumului despăgubirii, în cazul în care acestea sunt acordate în faza administrativă, revine instanţei de contencios administrativ.
În cauză, nu s-a contestat calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite, faptul că imobilul s-a aflat în patrimoniul autorilor, în cotă de 5/8, la data preluării abuzive.
Criticile vizează, în esenţă, restituirea în natură şi, în subsidiar, obligarea directă a Statului Român la plata despăgubirilor.
În ceea ce priveşte situaţia de fapt, s-au reţinut următoarele:
La data de 20 aprilie 1950, imobilul în litigiu, proprietatea lui C.I., a fost expropriat şi a trecut în proprietatea statului, prin decretul nr. 92/1950.
Prin decretul din 28 septembrie 1956 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române, a fost transmis în proprietatea moştenitoarelor defunctului N.C., cu titlu de despăgubiri, pentru bunurile expropriate, ca urmare a degradării în bombardamente. Ulterior, la 09 octombrie 1963, dreptul de proprietate este transmis, prin contract de vânzare-cumpărare, pârâţilor P.H., M. şi R.
În procedura instituită prin Legea nr. 112/1995, persoanele îndreptăţite au solicitat despăgubiri, cerere respinsă, prin sentinţa civilă nr. 13189 din 23 septembrie 1998 a Judecătoriei Iaşi, păstrată în apel de Tribunalul Iaşi, prin decizia civilă nr. 3761 din 15 decembrie 1999.
Instanţele au constatat că imobilul, preluat fără titlu valabil, nu are regimul juridic al celor reglementate prin Legea nr. 112/1995, nu se află în posesia statului, ci a unor persoane fizice, contestaţia fiind nelegală.
La data adoptării Legii nr. 10/2001, a soluţionării notificării, a contestaţiei în primul ciclu procesual şi în rejudecare, imobilul este deţinut de persoane fizice, P.M. şi P.R., care l-au dobândit prin contract de vânzare-cumpărare, la data de 09 octombrie 1963.
În Dosarul nr. 5800/2003 al Judecătoriei Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 13272 din 24 noiembrie 2003, definitivă şi irevocabilă, s-a respins acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare, formulată de reclamanţii G.G.R. şi G.N., în contradictoriu cu pârâţii P.M., P.H., P.R. şi N.A.A., S.C.I., N.M., având ca obiect imobilul din Iaşi, str. L.C., pentru care se cere restituirea în natură. În motivarea acestei sentinţe, s-a reţinut buna-credinţă a cumpărătorilor.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat se restituie în natură sau prin echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condiţiile legii speciale.
În art. 2, sunt definite imobilele preluate în mod abuziv, categorie în care sunt incluse şi imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950, al căror regim juridic este aplicabil şi imobilului revendicat.
La situaţia de fapt stabilită, a respingerii acţiunii în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat în anul 1963, Curtea a reţinut că restituirea în natură a imobilului nu este posibilă.
Astfel, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul se afla în patrimoniul unei persoane fizice, dreptul de proprietate fiind transmis cu respectarea dispoziţiilor legale la data autentificării contractului de vânzare-cumpărare. Cum deţinător al imobilului nu este nici una dintre autorităţile, societăţile, instituţiile, enumerate în art. 21 din lege, cererea de restituire în natură nu este întemeiată, contestatorii fiind îndreptăţiţi numai la măsuri reparatorii.
În acelaşi sens, sunt şi dispoziţiile art. 18 din lege, ce reglementează cazurile în care se stabilesc numai măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele înstrăinate la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, regim juridic pe care îl are şi imobilul în litigiu.
În ceea ce priveşte valabilitatea titlului statului, acest aspect a fost analizat, prin sentinţa civilă nr. 13272/2003 a Judecătoriei Iaşi, definitivă şi irevocabilă, ce are autoritate de lucru judecat. Imobilul a rămas în patrimoniul familiei P., părţile nu sunt repuse în situaţia anterioară, statul nu poate dispune de imobil, în sensul restituirii în natură.
Fiind stabilită prin hotărâre judecătorească buna-credinţă la încheierea actului de înstrăinare, actul de vânzare-cumpărare nefiind lovit de nulitate absolută, cererea de restituire în natură nu este întemeiată.
Soluţia se impune, ca urmare atât aplicării dreptului intern, cât şi a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ce consacră principiul stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
Referitor la soluţionarea excepţiei calităţii procesuale a celor introduşi în cauză, Satul Român, P.M. şi R., s-au reţinut următoarele:
Cadrul procesual în speţă, în contestaţie împotriva dispoziţiei emisă de Primar, este determinat prin Legea nr. 10/2001.
Pentru ca Ministerul Finanţelor Publice să stea în proces, în reprezentarea Statului român, este necesar ca obligaţia de reparaţie să fi revenit direct acestuia, în situaţiile strict reglementate prin lege, şi anume cele prevăzute prin art. 28 alin. (3) (neidentificarea unităţii deţinătoare) şi respectiv art. 31 din Legea nr. 10/2001 (inexistenţa societăţii comerciale care a preluat patrimoniul persoanei juridice naţionalizate).
În cauză, condiţiile cerute de lege pentru ca statul să fie parte în proces, nu sunt îndeplinite.
Astfel, deţinătorul imobilului este cunoscut, iar autoritatea competentă, în condiţiile art. 26 alin. (1) teza a II-a din lege, a propus acordarea de despăgubiri, în condiţiile Legii nr. 247/2005 – Titlul V, restituirea în natură nefiind posibilă.
Faptul că, în final, în procedura executării, statul este cel care va plăti despăgubirea, în cadrul instituit prin Legea nr. 247/2005, pe care reclamanţii o vor parcurge, nu-i conferă calitate procesuală în prezenta cauză, regulile procedurale instituite prin Legea nr. 10/2001 fiind de strictă aplicare.
În acelaşi sens, Ministerul Finanţelor Publice nu poate stabili întinderea despăgubirii direct şi nici instanţa de judecată, întrucât procedura cade în sarcina Comisiei Centrale, abilitată să pronunţe o decizie definitivă cu acest obiect.
În cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, entitatea competentă în soluţionarea notificării, face doar o propunere de acordare a despăgubirii în condiţiile legii speciale, ceea ce s-a şi dispus prin dispoziţia contestată.
Referitor la persoanele fizice, deţinători ai imobilului, care sunt terţi în procedura instituită prin Legea nr. 10/2001, acestora nu le revine nicio obligaţie corelativă dreptului reclamanţilor la despăgubiri, astfel că nu au calitate procesuală pasivă. Procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii.
Curtea a reţinut că, în apel, părţile nu pot formula cereri noi, conform art. 294 C. proc. civ. Reclamanţii nu au solicitat obligarea entităţii învestite cu soluţionarea notificării să facă propuneri de despăgubiri.
În limitele învestirii, completând considerentele sentinţei, criticile din apel privind nemotivarea în fapt şi în drept, a reţinerii unor motive străine de natura pricinii, cât şi a soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale nu sunt întemeiate.
Curtea a avut în vedere că decizia civilă nr. 3761/1999 a Tribunalului Iaşi are forţa probantă a înscrisului, ceea ce se execută din hotărâre fiind dispozitivul.
Constatarea nulităţii titlului statului s-a reţinut în considerentele hotărârii, dar aceasta nu are ca efect nulitatea titlului subdobânditorului care este de bună-credinţă. În raport cu terţe persoane fizice, prin hotărâre irevocabilă, opozabilă părţilor din prezenta cauză, s-a respins acţiunea în constatarea nulităţii absolute.
Cererea reclamanţilor de obligare directă a statului la plata despăgubirii nu este întemeiată pentru considerentele expuse, şi pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Legea nr. 10/2001 nu instituie obligaţia de plată pentru stat, în procedura dată în competenţa instanţei civile, prin art. 26, fiind aplicabile dispoziţiile legii speciale, Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Referitor la indicaţiile Înaltei Curţi, de a avea în vedere şi celelalte motive de recurs, prin considerentele expuse, au fost deja analizate; completarea considerentelor sentinţei este admisibilă, se poate face în calea de atac a apelului, care este devolutivă, ceea ce s-a şi dispus;
- art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind păstrarea calităţii de proprietar şi exercitarea prerogativelor ulterior emiterii deciziei este condiţionată de emiterea dispoziţiei de restituire în natură, ceea ce nu este posibil [art. 26 alin. (1), teza a II-a; art. 18, art. 45 din Legea nr. 10/2001, imobilul se află în patrimoniul unor persoane fizice, de bună-credinţă, dobândit prin cumpărare];
- reglementările comunitare consacră principiul siguranţei şi stabilităţii raporturilor juridice, pe deplin aplicabil în speţă. Dreptul de proprietate al deţinătorilor imobilului a fost dobândit în anul 1963, cu respectarea condiţiilor de validitate a actelor juridice la acea dată, Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare la 14 februarie 2001, notificarea este din 2001, contestaţia s-a înregistrat în anul 2008.
- situaţia de fapt s-a reţinut pe baza probei cu înscrisuri, la care s-au aplicat şi interpretat dispoziţiile Legii nr. 10/2001, modificată, succesiv şi substanţial, prin Legea nr. 247/2005, în soluţionarea excepţiilor şi a fondului cauzei, a prevederilor normelor de drept comun în materia restituirii proprietăţii, ce este Legea nr. 10/2001 şi a legii speciale pentru despăgubiri, în procedura instituită prin Titlul VII Legea nr. 247/2005.
În soluţionarea cauzei, s-au avut în vedere dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., ce prevăd obligaţiile şi drepturile procesuale ale părţilor, buna-credinţă, competenţa judecătorului şi obligaţia de a dispune măsuri procedurale, de a soluţiona cauza în limitele învestirii, în cadrul legislativ aplicabil raportului juridic dedus judecăţii, al principiului legalităţii şi al egalităţii părţilor în proces, oricare ar fi semnificaţia litigiului pentru una din ele.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii G.R. şi G.M., solicitând admiterea recursului.
În dezvoltarea criticilor de nelegalitate, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanţii au arătat, în esenţă, următoarele:
Curtea de Apel Iaşi, ca instanţa de rejudecare, a făcut o eronată aplicare a legii, în pofida reperelor clar stabilite de instanţa de trimitere, pronunţând o soluţie identică cu cea infirmata prin decizia de casare, rezultat al unei greşite interpretări şi aplicări a legii cu privire la restituirea în natură a imobilului în litigiu, cu privire la rezolvarea calităţii procesuale pasive a soţilor P. şi a Statului Roman, indicând motive străine de natura pricinii.
Recurenţii au susţinut că preluarea imobilului de către Stat s-a făcut în temeiul unui titlu nul absolut, fapt constatat, în mod definitiv şi irevocabil, prin decizia civila nr. 3761 din 15 decembrie 1999 a Tribunalului Iaşi.
Abuzurile săvârşite de către Statul roman au continuat prin emiterea decretului nr. 513/1956, nepublicat în M. Of., prin care imobilul din Iaşi, a fost atribuit, ca despăgubire, moştenitoarelor familiei N.C.
Or, nepublicarea în M. Of. face ca actul să se fie inexistent, astfel încât bunul se consideră că nu a ieşit niciodată din patrimoniul adevăratului proprietar, dobânditorii neputându-se prevala ca au cumpărat de la un proprietar legitim, cată vreme titlul acestuia nu era public.
Statul român, în mod fictiv, a procedat la un schimb de imobile, modalitate care nu era prevăzută de reglementările în vigoare şi care este, şi din acest punct de vedere, nelegală, îmbogăţind statul fără just temei, statul vânzând un bun al cărui proprietar nu a fost niciodată.
În plus, fiind vorba de un imobil expropriat, familia N. trebuia să primească despăgubiri băneşti şi nicidecum despăgubiri sub forma unui alt imobil.
În subsidiar, s-a arătat că au solicitat instanţei obligarea Statului român la plata sumei reprezentând contravaloarea cotei de 5/8 din imobil, aşa cum a fost stabilită această sumă prin raportul de expertiză tehnică efectuat în cauza.
Astfel, deşi, prin Legea nr. 10/2001, sunt stabilite modalităţile de despăgubire ale proprietarilor cărora nu le pot fi restituite in natura proprietăţile, în prezent, Fondul Proprietatea nu funcţionează.
În aceste condiţii, despăgubirile la care sunt îndreptăţiţi, în măsura nerestituirii în natură, se impun a fi stabilite direct de către instanţă, în sarcina Statului roman, care nu a asigurat ca modalitatea de despăgubire, prin masuri compensatorii, sa fie efectivă şi operaţională.
Prin urmare, statul răspunde în temeiul ideii de culpă, de neîndeplinire a unei obligaţii pozitive, de natură să asigure protecţia efectivă a unui drept protejat de art. 1 al Protocolui nr. 1, adiţional la Convenţie.
Instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că nu mai este posibilă restituirea în natură a imobilului, ca urmare a respingerii acţiunii în nulitate, având ca obiect contractul de vânzare - cumpărare al posesorilor actuali ai imobilului, dobândit de aceştia în anul 1963, conform sentinţei nr. 13272/2003, persoane care, fiind de bună- credinţă, sunt protejate de principiul securităţii raporturilor juridice.
Această interpretare este greşită, instanţa ignorând situaţia juridică a bunului, preluat nelegal, prin încălcarea dispoziţiilor decretului de naţionalizare, statuări intrate în putere de lucru judecat. Astfel, fiind vorba de un bun deţinut fără titlu valabil, se impuneau a fi aplicate dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 10/2001, conform cărora: imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură, în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini.
În acelaşi sens, nu sunt aplicabile dispoziţiile care prevăd că nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condiţiilor cerute de lege, întrucât bunul în litigiu nu a fost înstrăinat in baza Legii nr. 112/1995 şi nici nu respectă condiţiile prevăzute de lege la momentul înstrăinării.
Instanţa de apel a greşit în ceea ce priveşte nerecunoaşterea dreptului la restituire in natură, atunci când le-a opus buna-credinţa a posesorilor actuali, ce ar fi protejaţi prin dispoziţiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dispoziţii neincidente în speţă, având in vedere ca acestea vin in contradicţie cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
În aceasta situaţie, de conflict intre norma naţionala şi norma internaţionala, se aplica aceasta din urmă, având in vedere imperativele constituţionale impuse prin art. 11 alin. (2), art. 20 alin. (2) şi art. 148, alin. (2) din Constituţia României, prevalenta dreptului fiind determinantă, în raport cu securitatea raporturilor juridice, care nu poate conserva drepturi dobândite prin încălcarea Constituţiei şi a normelor internaţionale.
Instanţa de apel a greşit şi in ceea ce priveşte rezolvarea calităţii procesual pasive a posesorilor imobilului şi a Statului Roman.
Astfel, deşi instanţa a reţinut că nu li se poate restitui bunul pentru că este deţinut de paraţii P., care sunt de bună- credinţa, analizând pe fond situaţia juridică a acestor pâraţi, in final, consideră ca aceştia nu au calitate procesual pasivă, argumente contradictorii, care echivalează cu o nepronunţare asupra aspectelor deduse judecaţii, situaţie ce atrage nulitatea hotărârii.
În ceea priveşte rezolvarea excepţiei calităţii procesul pasive a Statului, instanţa a analizat prezenta în cauză, ca parat, a Statului, numai raportat la competentele stabilite prin Legea nr. 10/2001, conchizând că, în speţă, nu se regăsesc ipotezele in care statul este chemat sa asigure restituirea in baza legii speciale. Or, reclamanţii au solicitat introducerea in cauza a Statului, pe ideea de culpa, de neîndeplinire a unei obligaţii pozitive, de natura sa asigure protecţia efectivă a unui drept protejat de art. 1 al Protocolului nr. 1, adiţional la Convenţie. În acest sens, a fost invocată jurisprudenţa Curtii Europene a Drepturilor Omului, în cauzele Tovaru contra României, Viasu contra României, Faimblat contra României, Katz contra României, Maria Atanasiu şi alţii contra României.
Potrivit acestei jurisprudenţe obligatorii, constatându-se ineficacitatea mecanismului de restituire, în pofida stabilirii aspectelor esenţiale vizând dovedirea calităţii de persoane îndreptăţite, preluarea abuziva şi lipsa oricărei despăgubiri, Statul este răspunzător de menţinerea unui dezechilibru inacceptabil în sarcina foştilor proprietari, cărora le-a produs un grav prejudiciu, pe care este ţinut sa-l acopere.
Aceste temeiuri indicate expres, au fost ignorate de instanţa de apel, care a refuzat, astfel, să se pronunţe asupra obiectului cererii, contrar dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., încălcând şi dreptul de acces la justiţie, ce înseamnă analizarea reala şi efectiva a cererii pe fond, conform art. 6 din Convenţia Europeană, fapt ce atrage nulitatea hotărârii.
Faptul că o asemenea cerere era subsidiară plângerii nu împieta asupra soluţionării ei, în condiţiile în care Tribunalul are competeţă în materia litigiilor rezultate din dreptul de restituire.
În măsura în care această cerere subsidiară excedă competenţei materiale a instanţelor, Curtea de Apel avea obligaţia de a stabili competenţa şi a înainta cererea instanţei competente, având în vedere că aceasta nu fusese judecată pe fond, deşi se încuviinţaseră şi administraseră probe privind valoarea despăgubirilor.
Examinând criticile formulate în cauză, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru considerentele ce vor succede:
Sub un prim aspect, instanţa consideră necesar să soluţioneze cu prioritate criticile de nelegalitate ce se raportează la modul în care a fost soluţionată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, care, prin argumentele ce vor fi expuse, vor determina, in mod cauzal, soluţionarea şi a celorlalte critici deduse judecaţii.
Asupra motivului de recurs prin care se critică soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, instanţa de recurs îl consideră nefondat.
Astfel, prin efectul introducerii cererii de chemare în judecată, reclamanţii G.R. şi G.M. au fixat limitele obiective al judecării cauzei, respectiv contestaţie împotriva dispoziţiei din 27 octombrie 2005, emisă de Primarul Municipiului Iaşi, prin care s-a respins notificarea pentru restituirea în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, a imobilului din Iaşi, str. L.C., şi s-a propus acordarea de despăgubiri, în condiţiile legii speciale, pentru cota de 5/8 din imobil şi împotriva dispoziţiei din 27 octombrie 2005, emisă de Primarul Municipiului Iaşi, prin care s-a respins notificarea pentru restituirea în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001.
Temeiul exclusiv invocat de reclamanţi pentru introducerea în cauză a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a pârâtelor persoane fizice P.M. şi P.R., enunţat in cererea modificatoare depusa la data de 8 iunie 2007, a fost opozabilitatea hotărârii ce se va pronunţa faţă de aceste persoane.
Or, opozabilitatea substanţială şi procesuală a unei hotărâri nu poate deveni fundament al unui raport juridic obligaţional ca cel pretins de reclamanţi împotriva statului şi împotriva pârâtelor persoane fizice, proprietare actuale ale imobilului in litigiu.
Cum însă criticile recurenţilor se raportează la soluţia de respingere a obligării directe a Statului român la plata sumei reprezentând contravaloarea cotei de 5/8 din imobil, ce s-ar fi justificat pe nefuncţionarea, în prezent, a Fondului Proprietatea, ceea ce determină ca modalitatea de despăgubire, prin măsuri compensatorii, să nu fie efectivă şi operaţională, deci, în sens larg, pe ideea de culpă, de neîndeplinire a unei obligaţii pozitive, de natură să asigure protecţia efectivă a unui drept protejat de art. 1 al Protocolului nr. 1, adiţional la Convenţie, instanţa de recurs va face următoarele consideraţii:
Contestaţia întemeiată pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 are ca situaţie premisă existenţa unei decizii sau dispoziţii administrative prin care s-a respins notificarea ori cererea de restituire în natură.
În cadrul contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, decizia sau dispoziţia motivată de respingere a notificării ori a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde a fi îndreptăţită la secţia civilă a Tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Prin urmare, raportul juridic prevăzut în textul de lege invocat se naşte prin transmiterea notificării şi este stabilit între persoana îndreptăţită care a transmis notificarea şi entitatea juridică care, conform legii speciale, a soluţionat notificarea sau avea obligaţia de a o soluţiona.
În plan procesual civil, acest raport juridic stabilit de lege oferă calitate procesuală activă persoanei îndreptăţite care a transmis notificarea, iar calitate procesuală pasivă entităţii juridice care, potrivit legii, a soluţionat notificarea sau are competenţa de a o soluţiona.
Aşadar, în cadrul raporturilor juridice stabilite prin soluţionarea notificării, Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu este, potrivit legii interne speciale, titular de drepturi şi obligaţii.
Nici din perspectiva convenţională, soluţia obligării statului roman la plata de despăgubiri, într-o contestaţie întemeiată pe art. 26 din Legea nr. 10/2001, nu este justificată, întrucât de garanţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie nu poate beneficia decât persoana care are un bun actual, în sensul autonom convenţional.
Potrivit art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Faţă de aceste dispoziţii ale textului din Convenţia europeană, este necesar a se stabili cu prioritate în ce măsură a existat sau există un bun, obiect al încălcării.
Conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene, noţiunea de bun poate cuprinde atât bunurile existente, cât şi valorile patrimoniale, respectiv creanţele cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a le vedea concretizate.
Astfel, cu privire la noţiunea de bun actual, jurisprudenţa Curţii Europene, dezvoltată în hotărârile pronunţate împotriva României, a cunoscut nuanţări, în funcţie de circumstanţele particulare ale fiecărei cauze.
La data de 12 octombrie 2010, prin hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a reanalizat noţiunile de bun actual şi valoare patrimonială şi a statuat că existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Instanţa de contencios a drepturilor omului a dus mai departe raţionamentul în ceea ce priveşte existenţa unui bun actual şi a statuat că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului (ipoteza existentă şi invocată în cauza dedusă judecăţii), ci trebuie să existe şi o dispoziţie expresă în sensul restituirii bunului către reclamanţi.
Cât priveşte valoarea patrimonială, Curtea a statuat, în hotărârea -pilot, că aceasta se bucură de protecţia oferită de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, atunci când interesul patrimonial, ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, este condiţionat de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
Şi sub acest aspect, Curtea a subliniat ideea că, pentru a exista o valoare patrimonială, nu este suficient ca legea să consacre un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar şi ca instituţiile competente, potrivit dreptului intern, să constate că reclamantul îndeplineşte condiţiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege.
În acest context, conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene, bunul actual presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive prin care să se recunoască, direct ori indirect, dreptul de proprietate.
Speranţa legitimă, în schimb, presupune ca dreptul să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.
Or, la momentul sesizării instanţei de judecată, în cadrul contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, reclamanţii G.R. şi G.M. nu sunt titularii unui bun actual, pentru că nu există o decizie administrativă sau judecătorească definitivă care să le recunoască, direct ori indirect, dreptul de proprietate. Aceştia au iniţiat doar o procedură administrativă prin care au urmărit să beneficieze de măsuri reparatorii, sub forma restituirii în natură, pentru bunul preluat de stat, anterior ratificării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului de către România, procedura administrativă astfel declanşată fiind supusă controlului judecătoresc.
Reclamanţii nu se pot prevala nici de o speranţă legitimă, deoarece creanţa de restituire, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene, pe care reclamanţii ar putea-o invoca, este o creanţă sub condiţie.
Chiar dacă problema întrunirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului este analizată în cadrul procedurii administrative, atunci când se fac propuneri de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, această chestiune este soluţionată irevocabil în cadrul demersului judiciar întemeiat pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Prin urmare, la momentul sesizării instanţei de judecată, creanţa nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită, determinată, pentru a avea o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
În aceste circumstanţe, obligarea statului român la despăgubiri, motivat de faptul pretins în cauză - că reclamanţii beneficiază de garanţiile oferite de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, nu poate fi primită, din moment ce, la momentul sesizării instanţei, reclamanţii nu au un bun actual şi nici o creanţă suficient consolidată, de natură a-i face să se prevaleze de o speranţă legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
Nici constatarea nefuncţionalităţii Fondului Proprietatea, în cadrul numeroaselor hotărâri pronunţate de Curte în cauze împotriva României, nu poate atrage obligarea directa a statului la plata de despăgubiri raportate la valoarea de circulaţie a bunului imobil în litigiu, în cadrul contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Procedura în faţa Fondului este o procedură execuţional, care intervine după ce dreptul este stabilit prin decizia C.C.S.D. sau prin hotărârea instanţei, iar rolul statului, în respectarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţie, care protejează dreptul la un proces echitabil, şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, care protejează dreptul la respectarea bunurilor, este acela de a-şi construi un mecanism apt să asigure, în mod eficient şi într-un timp rezonabil, executarea hotărârilor judecătoreşti prin care se consacră drepturi civile persoanelor fizice, acest rol neputând fi cenzurat pe calea contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Or, crearea unei jurisprudenţe prin care statul poate fi obligat direct la despăgubiri nu reprezintă doar o schimbare a debitorului obligaţiei de plată, ci şi schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite. Punerea în executare a hotărârilor prin care statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, este debitor se face, de această dată, de la bugetul de stat, cu condiţia ca acesta să prevadă sumele alocate, cu titlu de executare a debitelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti.
Astfel, nu se poate consacra judiciar posibilitatea persoanelor îndreptăţite de a beneficia de despăgubiri, în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită de legea specială. Prin urmare, câtă vreme, pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
În ceea ce priveşte natura despăgubirilor, se constată că jurisprudenţa convenţională lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
Astfel, în cauza Păduraru împotriva României, s-a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei. Este important de subliniat că, şi în hotărârea-pilot, Curtea Europeană a reamintit că statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare.
Or, în această materie, statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005.
Mai mult, stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de C.C.S.D. care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de C.C.S.D.
Cu privire la acest aspect, trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit în hotărârea-pilot, pronunţată în recenta cauză Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.
Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de Curtea Europeană în jurisprudenţa sa, în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv, impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Pentru toate aceste considerente, motivele de recurs privind neobligarea statului roman la plata de despăgubiri directe, raportate la valoarea de circulaţie, deci la legitimarea procesuala pasiva a acestuia, nu pot fi primite.
Tot astfel, aspectul nevalabilităţii titlului statului de preluare a imobilului în litigiu, invocat de reclamanţi ca justificând restituirea în natură a acestui imobil, nu poate întemeia această soluţie, întrucât reclamanţii G.R. şi G.M. nu sunt titularii unui bun actual, în sensul art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţie, întrucât nu există o hotărâre definitivă şi executorie, prin care instanţele să le fi recunoscut acestora calitatea de proprietari şi să dispună, în mod expres, în dispozitivul hotărârii, restituirea bunului în natură.
În acest context, reclamanţii sunt supuşi, în procedura Legii nr. 10/2001, republicată, pe care au declanşat-o prin formularea notificării şi, ulterior, prin exercitarea contestaţiei împotriva dispoziţiei din 27 octombrie 2005, emisă de Primarul Municipiului Iaşi, prin care s-a respins notificarea pentru restituirea în natură a imobilului din Iaşi, str. L.C., în temeiul Legii nr. 10/2001, dispoziţiilor acestei legi speciale.
Cum, prin sentinţa civilă nr. 13272 din 24 noiembrie 2003 a Judecătoriei Iaşi, definitivă şi irevocabilă, s-a respins acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare – cumpărare încheiat in anul 1963, formulată de reclamanţii G.G.R. şi G.N., în contradictoriu cu pârâţii P.M., P.H., P.R. şi N.A.A., S.C.I., N.M., având ca obiect imobilul din Iaşi, str. L.C., pentru care se cere restituirea în natură, reţinându-se buna-credinţă a cumpărătorilor, titlul acestor comparatori nu mai poate fi repus în dezbatere, fiind consolidat cu efect retroactiv, aceştia fiind titularii unui bun actual (a se vedea, în acest sens, hotărârea pronunţată în cauza Raicu contra României, hotărârea din 19 octombrie 2006, şi în cauza Brumărescu contra României, în partea privind apartamentul cumpărat conform Legii nr. 4/1973).
Astfel, soluţia acordării măsurilor reparatorii prin echivalent este, contrar celor susţinute de reclamanţi, cea care protejează principiul securităţii raporturilor juridice, care presupune că soluţia pronunţată într-un litigiu tranşat irevocabil, în care părţile persoane fizice din prezenta cauză au beneficiat de toate garanţiile unui proces echitabil, hotărâre irevocabilă care se bucură de o prezumţie de validitate (res iudicata pro veritate habetur) - în cauza, soluţia respingerii acţiunii în nulitatea contractului de vânzare – cumpărare, având ca obiect imobilul în litigiu - să nu mai poată fi repusă în discuţie într-un litigiu ulterior, în care pârâtele P.M. şi P.R. nu au legitimare procesuală pasivă, neputându-se antrena un raport juridic obligaţional cu acestea în cazul contestaţiei întemeiate pe Legea nr. 10/2001 republicată.
Cat priveşte argumentul recurenţilor, conform căruia instanţa de apel ar fi enunţat considerente contradictorii, atunci când, deşi a reţinut, analizând pe fond situaţia juridică, că nu se poate restitui bunul în natură pentru că este deţinut de pârâţii P., care sunt de bună - credinţă, iar, în final, a apreciat că aceştia nu au calitate procesual pasivă, ceea ce ar echivala, în opinia recurenţilor, cu o nepronunţare asupra aspectelor deduse judecăţii, situaţie ce ar atrage nulitatea hotărârii, instanţa de recurs apreciază că tocmai aceste critici sunt contradictorii, întrucât instanţa de apel a considerat că analiza fondului dreptului de proprietate ale cărui titulare sunt pârâtele persoane fizice, P.M. şi P.R., era necesară în cauza, alături de argumentele privind procedura Legii nr. 10/2001 republicată, pentru a determina dacă acestea pot justifica legitimarea procesuală pasivă, iar argumentele expuse de această instanţă întrunesc pe deplin cerinţele impuse de dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţie, privind necesitatea motivării hotărârilor judecătoreşti, astfel încât nu poate fi decelat vreun motiv de nulitate al acestei hotărâri.
Pentru considerentele expuse, constatând că motivele de recurs în integralitatea lor sunt nefondate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii G.R. şi G.M. împotriva deciziei nr. 145 din 20 octombrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii G.R. şi G.M. împotriva deciziei nr. 145 din 20 octombrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5994/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5997/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
