ICCJ. Decizia nr. 6002/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6002/2011
Dosar nr. 4552/109/2009
Şedinţa publică din 14 septembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 08 decembrie 2009, reclamantul A.P.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului să plătească reclamantului suma de 1.000.000 euro, în RON la cursul zilei din data efectuării plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică la 2 ani şi 6 luni închisoare corecţională şi confiscarea totală a averii personale, aşa cum rezultă din sentinţa nr. 2179/1951 a Tribunalului Popular Oraş–Raion Craiova.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că în anul 1961, în timp ce era elev al Liceului C.D.L. din localitatea Timişoara, judeţul Timiş, a fost arestat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute la art. 315 alin. (1) C. pen. şi anume uneltire contra ordinii sociale. La data de 18 august 1961 Tribunalul Popular Oraş Raion Craiova l-a condamnat prin sentinţa penală nr. 2176/1961 la executarea a 2 ani şi 6 luni închisoare corecţională. Avea aproximativ 16-17 ani. Perioada petrecută în închisoare a fost una de coşmar, datorită condiţiilor de detenţie aproape incompatibile cu viaţa. La toate acestea s-a adăugat vârsta, întrucât era un copil şi datorită acestor aspecte, tinereţea sa a fost distrusă de regimul dictatorial, în plus datorită acestor împrejurări a fost exmatriculat şi nu a mai putut urma studii superioare întrucât nimeni nu putea să încadreze în categoria celor cu asemenea studii un fost deţinut politic. Din această cauză, a avut de suferit toată viaţa, pe plan profesional, nu a putut să aibă o slujbă în concordanţă cu potenţialul intelectual şi cu studiile pe care putea să le efectueze.
A mai arătat reclamantul că în prezent este vicepreşedinte al A.F.D.P.V.D. din România.
Prin precizarea şi completarea depusă la data de 21 ianuarie 2010, reclamantul a solicitat să se constate caracterul politic al condamnării pe care a suferit-o prin sentinţa penală nr. 2179 din 18 august 1961 şi să fie obligat Statul Român să-i plătească suma de 4.500.000 RON.
Prin întâmpinările formulate, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice–D.F.P. Argeş a solicitat respingerea acţiunii, motivat în esenţă pe faptul că reclamantul a fost condamnat pentru o faptă care nu se regăseşte în cele care, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, constituie condamnări cu caracter politic. Reclamantul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 315 alin. (1) C. pen., respectiv pentru fapta de uneltire contra ordinii sociale, faptă ce nu este cuprinsă în enumerarea art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 55 din 11 martie 2010, Tribunalul Argeş, a respins acţiunea formulată de reclamantul A.P.I. reţinând, în esenţă, că potrivit dispoziţiilor art. 1 şi art. 2 lit. a) din Legea nr. 221 din 2 iunie 2009 are caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată, şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.
Prin sentinţa penală nr. 2179 din 18 august 1961 pronunţată de Tribunalul Popular Oraş–Raion Craiova, petentul A.P.I. a fost condamnat, în baza art. 315 alin. (1) comb. cu art. 138 şi 150 C. pen., la 2 ani şi 6 luni închisoare corecţională, reţinându-se în esenţă în motivare că inculpatul minor A.P.I., sub influenţa a o serie de romane poliţiste, a luat hotărârea de a înfiinţa o organizaţie cu scopuri antisociale, scopul fiind cel de a-şi procura arme atacând organele de miliţie sau patrulele M.F.A. S-a reţinut că acesta a comunicat hotărârea sa celor doi prieteni inculpaţi, astfel că, cei trei inculpaţi au luat legătura cu alţi prieteni, pe care i-au convins să facă parte din organizaţie. Rezultă, aşadar, din considerentele sentinţei penale şi din textele de lege invocate în motivarea acesteia, că fapta pentru care a fost condamnat reclamantul din cauza de faţă nu este cuprinsă în enumerarea art. 1 şi 2 din Legea nr. 221/2009.
Totodată, pentru a fi constatat caracterul politic al condamnării suferite de reclamant, este necesar ca faptele săvârşite de acesta să fi fost îndreptate împotriva regimului comunist ca regim politic, pentru susţinerea principiilor democraţiei şi promovării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, ceea ce nu este cazul în speţă. Din hotărârea de condamnare a rezultat că reclamantul a fost condamnat pentru uneltire împotriva ordinii sociale, scopul organizaţiei iniţiate de reclamant nefiind acela de săvârşire de fapte îndreptate împotriva regimului comunist, ci de a procura arme în vederea atacării organelor şi forţelor de miliţie, prin urmare faptele reţinute în sarcina reclamantului prin acea sentinţă penală, urmăreau împotrivirea faţă de ordinea de drept şi nu faţă de regimul politic instaurat.
Susţinerea reclamantului, potrivit căreia solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea sa politică şi confiscarea totală a averii personale, a fost apreciată ca neîntemeiată, întrucât măsura confiscării nu a fost luată prin sentinţa penală sus menţionată, după cum, din nicio probă administrată nu rezultă luarea unei astfel de măsuri, în plus, din dispozitivul sentinţei penale de condamnare depusă la dosar, rezultă că inculpatul în acea cauză avea 9 clase, era necăsătorit şi fără avere.
De aceea, Tribunalul, pentru considerentele arătate şi în raport de temeiurile legale invocate, reţinând şi prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009, a respins cererea formulată de reclamant.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen, reclamantul, invocând următoarele motive:
În mod greşit instanţa de fond a concluzionat că infracţiunea pentru care a fost condamnat nu are caracter politic, în înţelesul legii.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 214/1999. De asemenea, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru fapte (...) care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 06 martie 1945.
Analizând aceste criterii, coroborate şi cu cele prezentate la art. 2 alin. (1) din O.U.G.nr. 214/1999, se ajunge la concluzia că ceea ce trebuie să fi săvârşit persoana în cauză este o faptă prin care acea persoană încearcă să-şi exprime protestul împotriva dictaturii, să se manifeste împotriva ordinii sociale comuniste, prin orice mijloace.
Datorită faptului că infracţiunea pentru care a fost condamnat nu se încadrează în prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009, reclamantul a solicitat instanţei să constate caracterul politic al acestei condamnări, potrivit art. 4 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.
Cu privire la acest aspect se arată că, potrivit art. 4 alin. (3) din lege, instanţa, pentru verificarea caracterului politic, trebuie să administreze probe suplimentare.
În acest sens, din înscrisurile depuse rezultă că a fost condamnat din motive politice. Este vorba de hotărârile de acordare a unor drepturi speciale potrivit Decretului nr. 118/1990, în care este evidenţiat caracterul politic al condamnării. Aceste hotărâri au avut, la rândul lor, la bază, o altă verificare din partea C.S.D. potrivit decretului nr. 118/1990. De asemenea, instanţa trebuia sa aibă în vedere faptul că reclamantul este membru A.F.D.P.R. şi a deţinut funcţia de vicepreşedinte al A.F.D.P.R., filiala Petroşani.
În ceea ce priveşte răspunsul A.F.D.P.R. Argeş, instanţa trebuia să constate că din verificările efectuate de acest organism rezultă că cele reţinute în sarcina apelantului cu ocazia condamnării au avut în vedere ascunderea unei condamnări care, în esenţă, a fost una cu caracter politic.
Referitor la capătul de cerere privind acordarea de daune morale pentru suferinţele provocate prin condamnarea politică, apelantul-reclamant a solicitat, în conformitate cu art. 5 alin. (1) lit. a), admiterea acţiunii, ele fiind justificate prin aceea că a fost arestat la o vârstă fragedă şi din această cauză nu a putut să urmeze cursurile şcolii în mod normal. Astfel, i-a fost cauzat un prejudiciu nepatrimonial, care a constat în consecinţele dăunătoare, neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului la libertate, cu consecinţa unor inconvenienţe de ordin fizic datorate pierderii confortului, afectarea, în mod implicit a acelor atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale, cum ar fi onoarea şi reputaţia, precum şi pe cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane, cum sunt relaţiile cu prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia în durerea morală suferită de apelant.
S-a arătat că lipsirea de libertate a produs consecinţe puternice şi în planul vieţii private şi profesionale, datorită vârstei pe care o avea, fiindu-i afectate, după momentul eliberării, viaţa familială, imaginea, sursele de venit prin faptul că au fost perturbate condiţiile pentru continuarea studiilor, iar ulterior pentru angajarea într-o profesie.
Prejudiciul nepatrimonial nu poate fi reparat integral de către stat, având în vedere natura acestuia, consecinţele produse de măsura injustă, fiind ireversibile, extrem de grave şi, din aceste motive, imposibil de echivalat băneşte. Ceea ce se poate acorda persoanei aflate într-o astfel de situaţie este doar o indemnizaţie cu caracter compensatoriu care să amelioreze, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al condamnării, să-i procure satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată. De aceea, ce trebuie evaluat este despăgubirea care compensează prejudiciul. Legislaţia naţională nu consacră criteriile de apreciere proprii prejudiciilor morale, formelor de manifestare a acestora şi de cuantificare a despăgubirii destinate reparării acestora, judecătorul urmând a le aprecia, în funcţie de circumstanţele particulare, însă în practica judiciară s-au stabilit drept criterii de apreciere importanţa valorii ocrotite şi lezate, consecinţele negative suferite de persoana vătămată pe plan fizic şi psihic, implicaţiile acestora în viaţa socială a persoanei vătămate moral, intensitatea cu care a perceput consecinţele faptei ilicite.
În raport de aceste repere, reclamantul a considerat că i se cuvin daune morale pentru durerile psihice şi fizice pe care le-a suferit ca urmare a condamnării–pretium doloris. În primul rând, i s-a încălcat un drept nepatrimonial fundamental, dreptul la libertate individuală.
De asemenea, i-au fost atinse grav onoarea, demnitatea, prestigiul prin însuşi faptul că a fost supus unui proces public şi condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni, că pe perioada detenţiei a fost insultat, calomniat, denigrat în faţa colegilor de detenţie, că după eliberarea din penitenciar i s-au imputat fapte pe care nu le săvârşise, că toata perioada până la căderea regimului comunist a avut statutul de fost deţinut.
A arătat apelantul că despăgubirile primite ca urmare a aplicării decretului nr. 118/1990 se referă practic la despăgubiri cu caracter material care vizează acordarea unor anumite drepturi în funcţie de perioada de condamnare. Obligativitatea instanţei de a ţine seama de aceste drepturi, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 se referă la faptul că instanţa va aprecia că statul nu a rămas în pasivitate totală, ignorând cu desăvârşire această categorie, a deţinuţilor politici. Însă, prin Legea nr. 221/2009 s-a dorit să se reglementeze aspectul cel mai important cu privire la despăgubirile cuvenite foştilor deţinuţi politici şi anume, daunele morale, aceasta întrucât, după revoluţie, nu a existat un cadru legal cu referire concretă la aceste daune.
Pentru aceste considerente, s-a solicitat admiterea apelului, modificarea în tot a sentinţei şi pe fond admiterea acţiunii, aşa cum a fost formulată şi precizată.
Prin decizia civilă nr. 110A din 21 septembrie 2010,Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de reclamantul A.P.I. şi a desfiinţat sentinţa cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceluiaşi Tribunal.
În motivarea deciziei s-a reţinut că prima instanţă a constatat, în fapt, că fapta pentru care condamnarea a fost pronunţată era îndreptată împotriva ordinii sociale şi a organelor de miliţie, apreciind, însă, că ordinea socială a acelui timp era distinctă de cea socialistă.
În accepţiune comună ordinea socială se referă la desfăşurarea normală a vieţii sociale, adică evitarea conflictelor, manifestărilor, protestelor, perturbărilor de orice tip.
Într-o definiţie ştiinţifică, ea constituie un ansamblu de norme, valori, reguli, obligaţii, interdicţii şi practici sociale.
Infracţiunea prevăzută de art. 315 C. pen. de la 1936 încrimina simplul fapt al asocierii, în scopul de a pregăti sau de a executa crime sau delicte, ori chiar numai o crimă sau un delict determinat, contra vieţii, integrităţii corporale sau libertăţii persoanelor, ori contra bunurilor, sub denumirea de delictul de asociaţie contra liniştii publice. În ceea ce priveşte subiectul pasiv al acestor infracţiuni, accentul este pus asupra caracterului privat al valorilor ocrotite.
Dispoziţiile articolelor la care face trimitere Legea nr. 221/2009 vizează condamnări pentru fapte ce se constituie în forme de opunere faţă de regimul politic.
Pe de altă parte, în mod necontestat, organele miliţiei, forţa de menţinere a ordinii publice, la acea vreme, aveau preponderent un rol de impunere cu forţa a unor acte materiale de supunere faţă de principiile statului socialist, constituindu-se într-o formă de ameninţare la orice formă de rezistenţă la adresa acestuia, dar, desigur, şi de impunere a respectării normelor de convieţuire socială.
Cum rezultă din conţinutul hotărârii de condamnare, constituirea grupului organizat nu viza săvârşirea de fapte antisociale la adresa unor persoane private, a avutului acestora, sau a unor instituţii cu caracter civil ale societăţii româneşti, ci atacarea patrulelor de miliţie şi ale forţelor armate, în vederea dezarmării lor.
Fapta a fost considerată rezultat al lecturării unor romane poliţiste „editate pe timpul regimului burghezo-moşieresc”, ori ascultării unor „posturi de radio clandestine, care împroşcau otrava calomniei ţările din sistemul socialist” ea a fost sancţionată potrivit legislaţiei vremii, cu pedepse grave, în mod expres judecătorul pricinii având în vedere conţinutul burghez al educaţiei tinerilor participanţi, influenţarea lor de către principii şi mentalităţi contrare celor protejate de noul regim totalitar, ce nu admitea manifestări ale altor convingeri sociale sau politice.
Aşadar, în mod expres, instanţa de judecată a avut în vedere faptul că săvârşirea infracţiunilor pentru care a pronunţat condamnarea sa constituiau expresia neînregimentării în gândirea socialistă, chiar dacă ele nu au vizat siguranţa internă sau externă a statului, deşi, iniţial, cercetările au fost făcute de organele securităţii statului, care şi-au declinat competenţa în favoarea instanţei de drept comun.
În cercetarea caracterului politic al condamnării, trebuie avute, neîndoielnic, în vedere, şi situaţii în care, statul român, prin diferitele sale organe şi organisme, a recunoscut calitatea de opozant al regimului comunist, a petentului apelant, prin acordare unor diferite drepturi decurgând din exact această activitate a sa.
Or, în acest sens, la dosar a fost invocată şi depusă hotărârea nr. 196/1990 a Comisiei pentru aplicarea prevederilor Decretului-Lege nr. 118/1990 - Judeţul Hunedoara, prin care Statul român a recunoscut, deja caracterul politic al condamnării, într-o altă procedură, aşa încât, în cea prevăzută de Legea nr. 212/2009 nu se mai poate ajunge la o altă concluzie, diametral opusă acesteia.
Ca atare, cu greşita interpretare şi aplicare a legii, ca şi greşita evaluare a probatoriului cauzei fiind soluţionat capătul de cerere vizând constatarea caracterului politic al condamnării, urmează a se observa că, în mod greşit instanţa a respins cererea privitoare la existenţa unei obligaţii a pârâtului de a dezdăuna pe petent.
Or, această soluţie, a atras neintrarea în fondul pretenţiilor băneşti, în sensul verificării existenţei unei afectări ulterioare a vieţii normale a persoanei, precum şi a stabilirii întinderii necesare sau suficiente a reparaţiei.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o ca nelegală – art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi art. 3041 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii, reţinând că în cauză condamnarea reclamantului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de dispoziţiile art. 315 C. pen. a avut un caracter politic.
S-a susţinut că instanţa a apreciat în mod nelegal că dacă reclamantului i s-au recunoscut drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, acesta beneficiază şi de dispoziţiile Legii nr. 221/2009, întrucât caracterul politic al condamnării trebuie dovedit.
Că prin hotărârea nr. 196/1990 a Comisiei pentru aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990 reclamantei i s-a recunoscut, în temeiul art. 1 alin. (2) şi ultim, vechimea în muncă pentru o anumită perioadă de timp şi această recunoaştere nu implică în mod obligatoriu acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 221/2009.
S-a susţinut că fapta pentru care a fost condamnat reclamantul nu a urmărit unul dintre scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, nefiind îndreptată împotriva regimului comunist ca regim politic ci împotriva ordinii de drept.
O altă critică vizează greşita interpretare şi aplicare a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 4 şi 6 din Legea nr. 221/2009, susţinându-se că acţiunea în pretenţii este inadmisibilă, aceasta putând fi introdusă numai după pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate caracterul politic al condamnării şi după prezentarea hotărârii de condamnare cu menţiunea caracterului politic al condamnării.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 221/2009, constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat în data de 6 martie 1945.
O condamnare se defineşte ca fiind cu caracter politic prin raportare la unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, precum şi prin raportare la acţiuni de împotrivire cu arme şi răsturnarea prin forţă a regimului comunist instaurat în România.
Regimul politic reprezintă forma concretă de organizare şi funcţionare a sistemului politic şi este reprezentat de modul concret de organizare, instituţionalizare şi funcţionare a sistemului politic şi de exercitare a puterii politice de către o forţă social-politică în cadrul unei comunităţi sociale.
În cadrul regimului politic, instituţiile şi organele puterii de stat au rol important în constituirea şi funcţionarea sa.
Regimul comunist, ca regim totalitar şi-a subordonat total organele puterii de stat pentru a garanta şi apăra interesele partidului, forţele de ordine sociale fiind subordonate total partidului totalitar.
În mod fondat a reţinut instanţa de apel prin raportare la aceste noţiuni şi activitatea desfăşurată de reclamant şi care a condus la condamnarea acestuia, că scopul urmărit de reclamant a fost unul de împotrivire faţă de regimul comunist, inclusiv cu arme, astfel că în cauză condamnarea acestuia poate fi caracterizată ca o condamnare cu caracter politic.
Raportarea instanţei la hotărârea nr. 196/1990 emisă de Comisia pentru aplicarea prevederilor Decretului-Lege nr. 118/1990, este legală deoarece aceasta s-a emis în baza dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a), comisia analizând şi recunoscând că perioada de executare a pedepsei s-a făcut în baza unei hotărâri de condamnare pe motive politice.
Şi ultima critică este nefondată, din dispoziţiile art. 4 şi 6 din Legea nr. 221/2009 nerezultând obligaţia pentru persoanele îndreptăţite de a formula acţiuni separate pentru atingerea scopului legii, tuturor pretenţiilor deduse judecăţii din aplicarea legii aplicându-se dispoziţiile C. proc. civ.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiile art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Argeş împotriva deciziei nr. 110 A din 21 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6001/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6003/2011. Civil → |
|---|
