ICCJ. Decizia nr. 6003/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6003/2011
Dosar nr. 5927/108/2009
Şedinţa publică din 14 septembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 122 din 24 februarie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 5927/108/2009, Tribunalul Arad, a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii I.R., C.R. şi I.M. şi, în consecinţă, a obligat pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Arad, să plătească reclamanţilor suma de 160.000 euro sau echivalentul în RON, la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a enunţat următoarele considerente:
Antecesorul reclamanţilor, respectiv bunicul acestora, I.P., a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 772 din 17 decembrie 1954, pronunţată, în Dosarul nr. 624/1954, de Tribunalul Militar Teritorial Timişoara, la 8 ani de temniţă grea şi confiscarea averii personale pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 pct. 3 C. pen., iar, potrivit biletului de eliberare, emis de formaţiunea O., la data de 20 iulie 1962, acesta a fost pus în libertate, ca urmare a executării integrale a pedepsei, acesta fiind întemniţat timp de 8 ani, 5 luni şi 24 de zile în perioada 23 iulie 1954 – 20 iulie 1962.
Reclamanţii sunt descendenţii persoanei condamnate, reclamanţii I.R. şi C.R., în calitate de nepoţi, iar I.M., în calitate de fiu, încadrându-se în prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Prezenta cerere a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 a Legii nr. 221/2009, lege cu caracter reparatoriu, în cuprinsul căreia se arată că constituie măsură administrativă, cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei Miliţii sau Securităţi, având ca obiect (…) internarea în unităţi şi colonii de muncă (…), iar, în cuprinsul aceleaşi legi, art. 5 alin. (1) lit. a) statuează că „orice persoană care a suferit condamnări sau măsuri cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii până la gradul al doilea inclusiv pot solicita instanţei acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral (…)”
În atare condiţii, instanţa a constatat că elementele răspunderii civile delictuale, instituită de dispoziţiile art. 998 şi urm. C. civ., ale art. 52 alin. (3) din Constituţia României, cu referire (orientativ, doar în ceea ce priveşte criteriile de acordare) la dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. sunt îndeplinite şi că se impune repararea de către stat, prin Ministerul Finanţelor Publice, a pagubei suferită de către reclamanti, ceea ce presupune, în principiu, înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situaţia anterioară a reclamanţilor.
Legiuitorul a instituit două componente ale satisfacţiei echitabile, şi anume, reparaţia daunelor materiale şi o compensaţie acordată pentru prejudiciul moral.
În raport de principiile enunţate şi având în vedere jurisprudenţa instanţei supreme în această materie, Tribunalul a constatat că cererea reclamanţilor este întemeiată, având în vedere consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute, astfel încât suma de 160.000 euro constituie o satisfacţie suficientă şi echitabilă.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii I.R., C.R. şi I.M., solicitând admiterea apelului şi schimbarea în parte a sentinţei, în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 800.000 euro, cu titlu de despăgubiri.
În motivare, reclamanţii apelanţi au susţinut că suma de 800.000 euro, solicitată prin acţiune, este justificată, avându-se în vedere condiţiile în care au fost încarceraţi deţinuţii politici în perioada 1950-1964, fiindu-i răpite condamnatului, precum şi familiei sale, cele mai elementare drepturi, iar suferinţele au continuat şi după eliberarea din penitenciare.
Împotriva hotărârii primei instanţe, a declarat apel şi pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Arad, solicitând admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor, ca fiind neîntemeiată şi nedovedită, iar, în subsidiar, reducerea cuantumului despăgubirilor.
În dezvoltarea motivelor de apel, pârâtul apelant a arătat că prima instanţă a omis să pună în vedere reclamantului să depună sentinţele de condamnare cu menţiunea „caracterului politic”, conform art. 6 din Legea nr. 221/2009 şi să ia toate măsurile pentru obţinerea sau reconstituirea dosarului în care a fost pronunţată hotărârea de condamnare, precum şi să solicite punctul de vedere al A.F.D.P. din România, potrivit art. 4 alin. (3) din lege.
Pârâtul apelant a mai susţinut că prima instanţă nu a avut în vedere, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, drepturile de care a beneficiat antecesorul reclamanţilor (I.P.), în baza decretului nr. 118/1990, respectiv de indemnizaţiile lunare acordate, precum şi de facilităţile de care a beneficiat şi beneficiază: scutire de plata impozitelor, asistenţă medicală şi medicamente gratuite, douăsprezece călătorii pe an gratuite, etc.
A susţinut, de asemenea, că, prin acordarea unei sume de 160.000 euro, se realizează o îmbogăţire a reclamanţilor, având în vedere că despăgubirile ar trebui să se raporteze şi la realitatea din acest moment, respectiv la valoarea salariului minim pe economie şi la criza economică existentă, cu atât mai mult cu cât, prin O.U.G. nr. 62/2010, au fost stabilite criterii de acordare a acestor despăgubiri.
Totodată, a învederat că instanţa de fond nu a făcut altceva decât să preia concluziile expuse de reclamanţi prin acţiune, menţionând că a avut loc o atenuare semnificativă a prejudiciului din cauză, că au trecut 50 de ani de la producerea lui, iar, în privinţa cuantumului sumelor care trebuie acordate, a invocat jurisprudenţa C.E.D.O. (cauzele Konolos, Canciovici, Oancea împotriva României),prin care a fost adoptată o poziţie moderată, prin sumele rezonabile acordate.
Prin decizia civilă nr. 353A din 13 octombrie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Arad; a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 5.000 euro; a respins apelul declarat de reclamanţii I.R., C.R. şi I.M. împotriva aceleiaşi sentinţe şi a menţinut în rest sentinţa apelată.
În urma examinării sentinţei atacate, în raport de motivele invocate şi de dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010, Curtea a apreciat că apelul pârâtului este întemeiat, iar apelul reclamanţilor este neîntemeiat.
Astfel, Curtea a reţinut că susţinerea pârâtului, potrivit căreia acţiunea reclamanţilor trebuia să fie respinsă, ca neîntemeiată, nu are nici un suport juridic, prima instanţă acordând în mod justificat despăgubiri în temeiul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 5 din Legea nr. 221/2009.
În privinţa cuantumului despăgubirilor, Curtea a considerat că această critică a pârâtului este întemeiată şi că nu poate fi însuşită solicitarea reclamanţilor de majorare a despăgubirilor.
Astfel, Curtea a constatat că, într-adevăr, prin condamnarea cu caracter politic la 8 ani temniţă grea pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale i-au fost lezate autorului reclamanţilor libertatea, demnitatea, onoarea, integritatea fizică şi psihică, ce sunt valori esenţiale ale personalităţii umane şi care o definesc, fiind, totodată, şi drepturi fundamentale, însă, prin O.U.G. nr. 62/2010, a fost modificat art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, stabilindu-se, la pct. 2, cuantumul despăgubirii până la 5.000 euro pentru soţul/soţia şi descendenţii de gradul I, iar, la pct. 3, până la 2.500 euro pentru descendenţii de gradul II ai persoanei care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
În raport de aceste consideraţii, ţinând seama şi de consecinţele produse de condamnare, în plan fizic, psihic şi social asupra bunicului şi tatălui reclamanţilor, de art. 5 din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, Curtea a admis apelul pârâtului, a respins apelul reclamanţilor şi a schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul stabilirii cuantumului despăgubirilor la suma de 5.000 euro.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanţii I.R., I.M. şi C.R. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Arad.
Reclamanţii au solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei civile atacate, în sensul suplimentării cuantumului despăgubirilor morale acordate, până la suma de 800.000 euro, solicitată prin cererea introductivă.
În dezvoltarea criticilor de recurs, reclamanţii au arătat următoarele:
În ceea ce priveşte calea de atac ce se poate exercita împotriva hotărârilor, reclamanţii au apreciat că acesta este recursul, prin prisma dispoziţiilor art. 299 şi 304 pct. 9 C. proc. civ., precum şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
Astfel, deşi, prin Legea nr. 177/2010, art. II, se introduce un ultim alineat – (10), după alin. (9) al art. 322 C. proc. civ., care prevede calea revizuirii împotriva hotărârilor, în cazul cărora, după rămânerea lor definitivă, Curtea Constituţională admite excepţia de neconstituţionalitate invocată împotriva dispoziţiilor legale pe care se sprijină soluţia, in speţă, aceasta cale nu le este deschisă, câtă vreme acelaşi art. II din actul normativ menţionat arată că aceasta cale de atac poate fi promovată doar după publicarea deciziei Curţii Constituţionale în M. Of.
Aşa cum rezulta din întreaga motivare a deciziei atacate, aceasta se sprijină exclusiv pe prevederile O.U.G. nr. 62/2010, care limitează cuantumul despăgubirilor la 5.000 euro, pentru ascendenţii de gradul I. Astfel, având în vedere cuantumul la care s-a oprit instanţa de apel, şi anume maximul prevăzut de lege, 5.000 euro, este evident că a apreciat că prejudiciul moral suferit de condamnat şi de membrii familiei sale a fost sever.
În acest sens, aprecierile intimatului, conform cărora trecerea unei perioade îndelungate de timp este de natură să atenueze prejudiciul moral şi că înlăturarea, prin lege, a efectului hotărârii judecătoreşti de condamnare ar constitui o reparaţie echitabila, sunt cel puţin insultătoare la adresa memoriei celui condamnat.
Instanţa de apel, respingând apelul şi diminuând cuantumul despăgubirilor, nu a motivat care ar fi considerentele pentru care apreciază ca această sumă ar reprezenta o despăgubi echitabilă, cu exceptia faptului că O.U.G. nr. 62/2010 nu permite acordarea unei sume superioare. Pentru aceste considerente, reclamanţii au considerat că se impune argumentarea acestei sume.
Recurentul – pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Arad a solicitat admiterea recursului, schimbarea deciziei civile atacate, în sensul respingerii acţiunii, formulate de reclamanţii I.M., I.R. şi C.R. cu privire la acordarea de daune morale, ca fiind nedovedită.
În subsidiar, s-a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, raportat şi la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi Decizie Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010.
În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul a arătat următoarele:
1. Instanţa de apel şi prima instanţă, în mod greşit, nu au ţinut seama de obligaţia ce le revine, potrivit dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 221/2009, omiţând a pune în vedere reclamanţilor să depună sentinţele de condamnare, cu menţiunea caracter politic.
Mai mult, aşa cum prevede art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, instanţa de apel avea obligaţia să dispună reconstituirea dosarului în care au fost pronunţate hotărârile de condamnare.
2. Curtea de Apel Timişoara s-a aflat în imposibilitatea de a ţine seama, la momentul acordării despăgubirilor de 5.000 euro, de sumele acordate în baza Decretului - Lege nr. 118/1990, întrucât nu a făcut un calcul total al sumelor de care beneficiat antecesorul reclamanţilor I.P., în condiţiile în care acesta a beneficiat de o indemnizaţie lunară până în anul 2002, când a decedat, care nu era modică.
Prima instanţă şi Curtea de Apel nu au verificat dacă reclamanţii au beneficiat pe prevederile Decretului nr. 118/1990 şi ale O.G. nr. 214/1999.
De asemenea, prin acesta decizie, a fost ignorat şi faptul că antecesorul amanţilor a beneficiat şi de o serie de facilităţi prevăzute de Decretul - lege nr. 118/1990, pe care pârâtul le-a enumerat.
3. Instanţa de apel a fost în eroare atunci când a reţinut că „i-au fost lezate autorului reclamanţilor libertatea, demnitatea, onoarea integritatea fizică şi psihică a antecesorului I.P.”, în condiţiile în care reclamanţii nu sunt titularii acţiunii, aceştia formulând acţiunea în calitate de moştenitori, iar consecinţele negative ale pedepsei închisorii s-au răsfrânt, în principal, asupra numitului I.P.
Astfel, în ceea ce priveşte consecinţele negative care s-au repercutat asupra vieţii şi evoluţiei reclamanţilor şi antecesorului acestora, acestea nu sunt susţinute de vreun document, fiind simple aprecieri ale primei instanţe şi ale instanţei de apel.
Stabilirea prejudiciului moral este un atribut al judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei, dar acesta trebuie să facă o cercetare amănunţită asupra stării de fapt, şi nu una pur formală şi superficială, deoarece, numai în urma unei cercetări amănunţite a stării de fapt, se pot stabili consecinţele negative suferite de cei în cauză, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situaţia familiale profesională şi socială, afectarea prestigiului social.
Astfel, instanţa de apel a pierdut din vedere faptul că reclamanţii nu au dovedit în niciun fel suferinţele pe care le-au suportat aceştia personal, înscrisurile privind cei 8 ani de închisoare efectuaţi de antecesorul lor fiind insuficiente pentru a proba suferinţele reclamanţilor.
De asemenea, nu este lipsit de relevanţă faptul că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului şi până în prezent -50 ani, deci nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului.
S-a susţinut că principiul reparării integrale a pagubei împiedică acordarea, cu titlu de despăgubiri, a unor sume mari de bani. Mai mult, practica Curţii Europene statuează, în baza principiului restitutio in integrum, ca dauna suferită să fie reparată prin aceleaşi mijloace prin care a fost produsă, respectiv o daună materială să fie reparată prin mijloace materiale, iar o daună morală să fie reparată prin recunoaşterea şi condamnare situaţiei, a fenomenului.
S-a învederat faptul că despăgubirile financiare ce se acordă pentru un prejudiciu moral nu fac altceva decât să producă alte prejudicii materiale celorlalţi cetăţeni, prin diminuarea bugetului de stat, concretizându-se în imposibilitatea susţinerii cheltuielilor publice, prin lipsa fondurilor pentru susţinerea sistemului public de sănătate, de învăţământ, de investiţii publice, de care ar beneficia toţi cetăţenii ţării, ori repararea unei daune nu trebuie să se facă prin crearea altei daune.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate şi a dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte retine următoarele:
Asupra recursului reclamanţilor:
Aspectul prin care se invocă, de către reclamanţi, faptul că decizia atacată este supusă recursului, iar nu revizuirii reglementată de art. 322 pct. 10 C. proc. civ., Înalta Curte îl găseşte fără relevantă juridică în cauză, câtă vreme introducerea pct. 10 al art. 322 C. proc. civ. vizează o altă ipoteză decât cea dedusă judecăţii, iar calea de atac a recursului este incidentă, în considerarea art. 282 alin. (1) C. proc. civ., şi inadmisibilitatea acesteia nu a fost invocată în cauză.
Calea de atac a recursului, precum şi competenta soluţionării ei pot fi deduse şi din dispoziţiile art. XIII ale Legii nr. 202/2010, prin care se modifică şi se completează Legea nr. 221/2009, după cum urmează:
1. La art. 4, după alin. (5), se introduce un nou alin., alin. (6), cu următorul cuprins:
";(6) Hotărârea pronunţată, potrivit alin. (4), este supusă recursului, care este de competenţa Curţii de Apel";.
În ceea ce priveşte critica reclamanţilor referitoare la cuantumul despăgubirilor morale, aceasta poate fi analizată în prezentul recurs, întrucât disp. art. I, pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010, prin care au fost limitate despăgubirile ce se puteau acorda, în temeiul art. 5 alin. lit. a) din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituţionale, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, obligatorie din momentul publicării sale în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Astfel, cuantumul despăgubirilor acordate trebuie să respecte principiul proporţionalităţii între suma acordată cu acest titlu, durata şi intensitatea prejudiciului încercat, pentru a nu se transforma într-o sursă de îmbogăţire fără justă cauză pentru reclamanţi.
De altfel, Legea nr. 221/2009 face referiri, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, la durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative produse pe plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii acordate deja în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.
În absenta unor cuantificări legale a despăgubirilor morale, ce ar fi putut fi menţionate ab initio, la adoptarea actului normativ care recunoaşte dreptul la acordarea lor, în virtutea marjei de apreciere de care dispunea statul la acel moment, în considerarea principiului proporţionalităţii şi al criteriilor exemplificate, faţă de durata pedepsei cu închisoarea aplicată autorului reclamanţilor, pedeapsă care a fost efectiv executată, de suferinţele fizice şi psihice încercate de acesta, ţinând seama şi de consecinţele produse ulterior în viaţa sa şi a familiei sale, pe plan social şi profesional, precum şi de măsurile reparatorii obţinute deja în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, dar şi de faptul că despăgubirile sunt acordate succesorilor acestuia, iar nu persoanei care a suportat direct măsura dispusă de autorităţi, Înalta Curte apreciază, în dezacord ci prima instanţă, că suma de 60.000 euro reprezintă o justă despăgubire pentru prejudiciul moral produs.
Pentru aceste considerente, găsind fondat motivul de recurs privind constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale de limitare a cuantumului daunelor acordate succesorilor persoanelor care au suportat condamnări cu caracter politic, dar ţinând seama şi de principiul proporţionalităţii, invocat de apelantul pârât, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanţii I.R., I.M. şi C.R. împotriva deciziei nr. 353 A din 13 octombrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă; va modifica, în parte, decizia atacată, în sensul că va admite apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Arad împotriva sentinţei civile nr. 122 din 24 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Arad, secţia civilă, pe care o va schimba în parte, în sensul că va reduce cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale de la suma de 160.000 euro la suma de 60.000 euro, echivalentul în RON la data plăţii efective; menţinând restul dispoziţiilor deciziei şi sentinţei.
Asupra recursului pârâtului:
Motivul de recurs, prin care se invocă faptul că nu există suficiente probe pentru demonstrarea prejudiciului moral, întrucât nu a fost depusă, la dosar, hotărârea de condamnare, cu menţiunea caracterului politic şi nu s-a dispus reconstituirea dosarului, în care au fost pronunţate hotărârile de condamnare, Înalta Curte apreciază că nu se înscrie în sfera motivelor de nelegalitate reglementate, în mod exhaustiv, de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., în actuala reglementare, ci vizează aspecte de netemeinicie, în vederea stabilirii situaţiei de fapt, ce nu pot face obiectul cenzurii în recurs.
Mai mult, înscrisurile depuse la dosar nu au fost contestate, prin mijloacele legale specifice, în fata instanţelor care a administrat aceste probe.
Asupra motivului de recurs, prin care se critică acordarea şi cuantumul daunelor morale, Înalta Curte retine următoarele:
Este unanim acceptat că, în timp ce drepturile patrimoniale au un conţinut economic, evaluabil în bani, ce poate determina cuantificarea prejudiciului material, drepturile personale nepatrimoniale au un conţinut care nu poate fi exprimat material, având în vedere că ele vizează componente ale personalităţii umane (dreptul la viaţă, la integritate fizică, la onoare şi demnitate).
Cu toate acestea, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei, aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie, o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată, din cauza imposibilităţii, cu totul fireşti, de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.
Repararea daunelor morale este şi trebuie să fie înţeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care, fizic, nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacţie sau uşurare, pentru suferinţele îndurate.
Cuantificarea valorică, materială trebuie admisă printre măsurile de reparare a prejudiciilor morale, în virtutea aceloraşi raţiuni, pentru care sunt admise şi mijloace de natură nepatrimonială, întrucât aceasta poate oferi persoanei lezate o anumită compensaţie pentru răul suferit, o anumită satisfacţie sau uşurare a suferinţelor suportate.
De altfel, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede, în mod expres, acordarea de despăgubiri, ca modalitate de reparaţie a prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter politic.
O soluţie de această natură este, contrar susţinerii recurentului pârât, în concordanţă şi cu jurisprudenţa în materie a C.E.D.O., care nu limitează reparaţia pentru prejudiciul moral suportat prin condamnare şi privare de libertate nelegală doar la constatarea încălcării Convenţiei, ci recunoaşte şi dreptul la despăgubiri băneşti echitabile, ce nu poate îmbrăca aspectul unei despăgubiri derizorii, dar nici a uneia disproporţionate, după cum s-a expus deja.
Recurentul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Arad a contestat şi cuantumul daunelor morale, susţinând că acordarea acestora trebuie să respecte criteriul echităţii.
Rezultă că ceea ce se impută instanţei de apel nu este doar ignorarea criteriilor de cuantificare a daunelor morale, ci şi dimensionarea acestor daune, prin raportare la criteriile aplicabile în materie.
În acest context, se poate observa că cea mai mare parte dintre susţinerile recurentului reprezintă chestiuni de ordin general, pur teoretic, cu privire la imposibilitatea evaluării prejudiciului moral, în raport de probe certe, şi la necesitatea judecării cauzei în echitate, cu respectarea proporţionalităţii între prejudiciu suportat de persoana în cauză şi reparaţia acordată.
Recurentul nu arată, însă, argumentele concrete, pentru care suma acordată de instanţa de apel - 5.000 euro - ar fi disproporţionată şi inechitabilă, în raport de criteriile legale şi jurisprudenţiale consacrate pentru determinarea prejudiciului moral - valorile lezate prin măsura condamnării, durata acestei măsuri, repercusiunile asupra reclamantului şi a vieţii familiei sale - pe care instanţa le-a apreciat în concret, în cauza supusă analizei.
Astfel, deşi se referă la criteriul echităţii recurentul nu arată, în mod concret, care sunt greşelile comise de instanţa de apel, în sensul nerespectării acestor principii şi nu face nicio referire la situaţia particulară a reclamanţilor.
Tot astfel, argumentele legate de afectarea sau absenta resurselor bugetare ce ar putea determina, în opinia recurentului, neacordarea despăgubirilor morale pentru prejudiciul moral suportat de persoanele ce intră în sfera de aplicabilitate a Legii nr. 202/2011 sunt simple judecăţi de valoare, ce nu se pot circumscrie unor motive de nelegalitate, pe care instanţa de recurs să fie obligată a le cenzura.
În acest context, recurentul ignoră faptul că, prin adoptarea acestei legi de reparaţie, pe plan intern, voinţa statului român a fost în sensul despăgubirii persoanelor care întrunesc cerinţele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând actul normativ menţionat, în acord cu rezoluţia din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste şi Declaraţia asupra Principiilor de Bază ale Justiţiei privind Victimele Infracţiunilor şi ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., prin rezoluţia din 29 noiembrie 1985, acte internaţionale care solicită statelor să asigure victimelor reparaţii, care nu pot fi mai mici decât ale celor condamnaţi pe nedrept, să garanteze dreptul de acces la mecanisme judiciare consolidate, prin intermediul cărora să poată obţine compensaţii pentru prejudiciile pe care le-au suferit.
În acelaşi sens, critica privind împrejurarea că, la stabilirea cuantumului despăgubirii, nu s-a ţinut seama şi de drepturile prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990, întrucât, la momentul acordării despăgubirilor, instanţa nu a făcut un calcul total al sumelor de care a beneficiat, este, de asemenea, nefondată, câtă vreme chiar art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 prevede, în mod expres, că legea se aplică şi persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990.
Tot astfel, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 instituie obligaţia instanţelor de a ţine seama, la stabilirea cuantumului acordat cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral, de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, fără însă a limita acest cuantum la cel al sumelor deja acordate prin respectivul decret.
În ceea ce priveşte invocarea, în conţinutul motivelor de recurs, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, care ar lipsi de temei juridic cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul U.S., Înalta Curte va expune următoarele consideraţii:
Susţinerea caracterului nelegal al soluţiei cu referire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, în funcţie de care, dispărând temeiul juridic al pretenţiei, acţiunea ar fi trebuit respinsă, nu poate fi primită, atât din perspectiva normelor interne, cât şi a celor convenţionale.
Astfel, din perspectiva normelor interne, la data adoptării soluţiei în apel – 13 octombrie 2010, decizia Curţii Constituţionale nu fusese dată publicităţii, publicarea acesteia în M. Of. fiind ulterioară (a se vedea M. Of. nr. 761/15.11. 2010).
Or, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, de la data publicării lor în M. Of.
Aceleaşi prevederi sunt preluate în art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
Prin critica formulată însă, recurentul-pârât tinde la un control de legalitate, prin prisma efectelor unei decizii a organului jurisdicţional constituţional, inexistentă la data judecăţii în apel.
În acest context, trebuie subliniat că, în calea extraordinară de atac a recursului, cenzura de legalitate vizează corecta aplicare a normei juridice existente la data soluţionării apelului. Aceasta, întrucât, în absenţa unei devoluări a fondului, nu se poate ajunge la stabilirea unei situaţii juridice noi, care să poată fi rezolvată din perspectiva altui cadru normativ, apărut ulterior pronunţării soluţiei definitive din apel, prin declararea neconstituţionalităţii textului care reprezenta temeiul juridic al pretenţiilor deduse judecăţii.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
În acest context, este cert faptul că efectele deciziei Curţii Constituţionale pentru reclamant, şi pentru orice alt solicitant aflat în situaţia acestuia, sunt defavorabile, deoarece suprimă, practic, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, astfel încât aplicarea acestei decizii, direct în recurs, se priveşte de către instanţa de recurs ca fiind incompatibilă cu art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu art. 6 şi art. 14 din documentul european, articole ce vor genera o analiză pe branşe distincte, analiza de convenţionalitate ce intră în competenta instanţei de recurs, conform statuărilor C.E.D.O. din cauza Dumitru Popescu contra României (nr. 2), hotărârea din 26 aprilie 2007 (a se vedea, în acest sens, parag. 101, 102 şi 103 din hotărâre, care se citesc după cum urmează: 101. În cauza de fata, Curtea observa că, dacă este adevărat că Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, ce a statuat în prima instanţă, a refuzat să trimită Curţii Constituţionale, în vederea soluţionării, excepţia de neconstituţionalitate a art. 911din C.proc. pen., această omisiune a fost rectificată în apel, după ce Curtea Militara de Apel a sesizat instanţa constituţionala cu excepţia invocata de avocatul reclamantului, întemeiată pe incompatibilitatea legislaţiei naţionale ce autoriza, la momentul respectiv, ascultările convorbirilor telefonice, cu art. 8. Or, prin Decizia din 3 februarie 2000, Curtea Constituţională a ajuns la concluzia compatibilităţii legii naţionale în cauză cu art. 8 din Convenţie şi cu principiile care se degaja din jurisprudenţa Curţii in materie.
102. Această concluzie este în contradicţie, desigur, cu aprecierile Curţii enunţate in parag. 84 şi 85, însă, oricât de regretabilă ar fi această situaţie, trebuie totuşi să reamintim că, în general, nu este de datoria Curtii să analizeze erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanţă internă. (…) Acest aspect este valabil şi in cazul in care este vorba de o eroare de aplicare sau de interpretare a jurisprudenţei Curţii de către judecătorul constituţional naţional.
103. În măsura în care capătul de cerere al reclamantului poate fi interpretat ca un reproş la adresa instanţelor naţionale sesizate sa analizeze temeinicia acuzaţiei penale îndreptate împotriva sa, de a nu fi analizat ele însele temeiul de drept vizând incompatibilitatea legislaţiei naţionale cu art. 8 din Convenţie, Curtea apreciază ca un sistem bazat pe supremaţia Convenţiei şi a jurisprudenţei aferente acesteia asupra drepturilor naţionale este apt sa asigure buna funcţionare a mecanismului de apărare implementat de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale. Nu este lipsit de importanta sa reamintim în acest sens că, în Recomandarea sa din data de 12 mai 2004, Comitetul Miniştrilor s-a felicitat pentru faptul ca prevederile Convenţiei făceau parte integranta din ordinea juridica interna a statelor semnatare. Acest aspect implica obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenta fata de orice alta prevedere contrară din legislaţia naţională, fără sa fie nevoie sa aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor).
Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.
Noţiunea de „bunuri” din textul menţionat nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale, ci şi asupra altor drepturi şi interese, care constituie active, şi pot fi considerate „bunuri”, în sensul autonom al acestei dispoziţii.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică atât „bunurilor actuale”, cât şi „valorilor patrimoniale”, inclusiv creanţe, în temeiul cărora, reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept.
Cu privire la noţiunea de „speranţă legitimă”, Curtea Europeană a arătat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanţei, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 al Primului Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (cauza Kopecky c. Slovaciei, parag. 52).
Prin urmare, persoanele care întrunesc condiţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009, şi, în special, cele care suportaseră o condamnare pe care însăşi legea o defineşte ca având caracter politic, aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, în urma epuizării unei proceduri echitabile şi examinării circumstanţelor particulare ale cazului lor, de către instanţele interne.
De asemenea, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) au calitatea de a fi accesibile şi previzibile, enumerând chiar, în mod exemplificativ, criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor.
În plus, dreptul la despăgubiri pentru persoanele care îndeplineau cerinţele legii în discuţie era recunoscut printr-o jurisprudenţă previzibilă a instanţelor interne pronunţată până la acea dată.
În speţă, reclamantul a formulat acţiunea la 15 februarie 2010, în consecinţă, în termenul de trei ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, îndeplinind, astfel, cerinţa legată de termenul sesizării instanţei, prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ.
Acesta a solicitat despăgubiri pentru o condamnare, căreia însăşi legea îi recunoaşte caracterul politic (la art. 1 alin. (2) din lege), fără să mai fie necesară, astfel, constatarea unui asemenea caracter din partea instanţei, iar instanţele au verificat şi confirmat, în cauză, îndeplinirea cerinţelor legale, de către reclamant, pentru a obţine despăgubiri, hotărârea pronunţată, în apel, anterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, reprezentând ea însăşi o valoare patrimonială, de natură să justifice speranţa legitimă a reclamantului de a-şi vedea valorificat dreptul la despăgubiri recunoscut de lege, drept recunoscut constant, în măsura îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege, de instanţele judecătoreşti, elementul de diversitate a soluţiilor pronunţate în cauze similare/identice constituindu-l doar cuantumul sumelor acordate cu titlu despăgubiri.
Toate aceste elemente conturează, în concluzie, speranţa legitimă a reclamantului de a avea şanse de succes în dreptul intern, speranţa legitimă bucurându-se de protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, întocmai ca şi un bun actual.
Dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Primul Protocol, nu este unul absolut, autorităţile statale putând aduce anumite limitări ale exerciţiului acestui drept, în condiţiile tezei a II-a din textul de lege menţionat.
În acest sens, se prevede că: „Dispoziţiile precedente (din art. 1 alin. (1) teza I) nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general...”.
Prin urmare, art. 1 conţine nu numai principiul general al protecţiei dreptului de proprietate, ci şi alte două principii, care constituie limite ale exerciţiului acestui drept: posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică şi reglementarea exercitării acestui drept, în conformitate cu interesul general.
C.E.D.O. a analizat, pe cale jurisprudenţială, şi limitările de facto, care pot determina atingerea substanţei dreptului, şi care, deşi sunt adoptate pentru realizarea unui interes general, nu trebuie, în aceeaşi măsură ca şi limitările de jure, să determine golirea de conţinut a dreptului proprietarului bunului.
Partea a doua a art. 1 din Protocolul nr. 1 înscrie, astfel, trei condiţii în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate asupra acelui bun, şi anume, privarea să fie prevăzută de lege, să fie impusă de o cauză de utilitate publică şi să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internaţional, care vizează respectarea principiului proporţionalităţii între interesul general şi imperativele apărării drepturilor individuale.
În acest sens, acordarea unei indemnizaţii corespunzătoare reprezintă expresia respectării principiului proporţionalităţii enunţat.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, de la data publicării în M. Of./15 noiembrie 2010, devine general obligatorie, putându-se considera că respectă criteriul de legalitate a privării de proprietate, impus de Primul Protocol adiţional la Convenţie, deoarece noţiunea de lege, proprie Convenţiei, nu trebuie privită în accepţiunea ei formală, şi anume de norme juridice cuprinse în actele normative adoptate de Parlament. În sensul convenţional, legea reprezintă orice normă obligatorie şi generală, oricare i-ar fi izvorul formal.
Mai trebuie adăugat că, potrivit art. 147 din Constituţia României şi art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele în 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale în M. Of., dacă, în acest interval, Parlamentul sau, după caz, Guvernul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. Dacă puterea legiuitoare sau executivul nu îşi respectă această obligaţie, sancţiunea este încetarea efectelor juridice ale dispoziţiei constatate ca fiind neconstituţională.
Până în prezent, se poate constata că nu s-a intervenit, în sensul compatibilizării art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispoziţiile constituţionale, conform celor reţinute prin decizia în discuţie, astfel încât textul de lege menţionat nu mai produce efecte juridice.
Pentru cei care sunt beneficiarii unei hotărâri definitive prin care li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, deci, ai unei valori patrimoniale protejate de art. 1 din Primul Protocol, aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cursul soluţionării cauzei, după pronunţarea unei hotărâri de recunoaştere a dreptului, cu consecinţa previzibilă a respingerii acţiunii, ar conduce la o privare de proprietate, înţeleasă în sens larg, respectiv la privarea persoanei îndreptăţite de despăgubirile acordate de instanţă, în urma verificării îndeplinirii cerinţelor legale.
Cum privarea de despăgubiri, în acest caz, ar fi totală, ea ar afecta însăşi substanţa dreptului la despăgubiri, deoarece despăgubirile ar dispărea din patrimoniul beneficiarului, şi aceasta fără să se acorde nicio compensaţie în schimb, sau, cel puţin, să se prevadă, pentru viitor, şansa obţinerii unei oarecare reparaţii.
În consecinţă, instanţa de recurs apreciază că, în această ipoteză, nu există indemnizarea corespunzătoare, proporţională a titularului dreptului, în sensul impus de dispoziţiile convenţionale.
Dacă s-ar putea considera, astfel cum susţine recurentul, că interesul general avut în vedere la adoptarea deciziei Curţii Constituţionale este legat de actuala situaţie economică a statului român, care impune anumite restricţii bugetare, pe toate palierele, în niciun caz, nu se poate reţine că este respectat, în cauză, criteriul de proporţionalitate enunţat mai sus.
În concluzie, aplicând, în recurs, decizia Curţii Constituţionale, faţă de persoane cărora li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, în temeiul Legii nr. 221/2009, cu consecinţa finală a respingerii acţiunii reclamantului, ar echivala cu o privare de bun, fără plata unui echivalent, ceea ce ar reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol.
Aplicarea deciziei în discuţie ar determina, în opinia instanţei de recurs, şi încălcarea art. 6 din C.E.D.O., din perspectiva dreptului de acces la o instanţă.
Art. 6 garantează dreptul fiecărei persoane de a avea acces la un Tribunal independent şi imparţial, drept care trebuie să fie efectiv, deşi nu este unul absolut, în sensul că este susceptibil de limitări, limitări care, ca şi în cazul art. 1 din Primul Protocol, trebuie să respecte anumite principii, şi anume să urmărească un scop legitim, să nu afecteze substanţa dreptului şi să asigure un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese.
Aplicarea deciziei Curţii Constituţionale (care, după cum s-a arătat în precedent, nu a fost urmată de intervenţia legislativului în armonizarea dispoziţiei declarate neconstituţionale cu legea fundamentală), în această etapă procesuală şi în contextul judiciar enunţat, ar însemna o ingerinţă în dreptul de acces al reclamantului la un tribunal, ingerinţă care nu asigură un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit, de ordin patrimonial, pentru stat, şi mijloacele alese.
Aplicarea deciziei Curţii Constituţionale, în faza procesuală a recursului, cu soluţia previzibilă enunţată mai sus, ar lipsi, practic, pe reclamant, în absenţa oricărei culpe procesuale din partea sa, de posibilitatea obţinerii unei hotărâri irevocabile favorabile (dacă este cazul), în baza căreia să-şi poată valorifica dreptul la despăgubiri.
În acelaşi sens, aplicarea Deciziei nr. 1354 din 20 octombrie 2010, adoptată de Curtea Constituţională ar putea determina şi afectarea art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În esenţă, dreptul la nediscriminare, recunoscut de art. 14 din Convenţia, protejează persoanele fizice şi juridice, aflate în situaţii asemănătoare, împotriva aplicării unui tratament diferit, în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le recunoaşte (în speţă, cu referire la art. 1 din Primul Protocol şi art. 6).
Textul de lege impune să se cerceteze dacă tratamentele diferenţiate sunt aplicate unor situaţii analoge sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă şi rezonabilă, respectiv dacă urmăreşte un scop legitim şi respectă un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
Or, însăşi Curtea Constituţională a constatat, în considerentele deciziei nr. 1354/2010, că, prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane care, deşi se afla în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.
Prin prisma argumentului de interpretare a fortiori („cu atât mai mult”), care presupune ideea că o normă de drept poate fi aplicată la o situaţie concretă, neprevăzută în ipoteza acesteia, dacă motivele care au fost avute în vedere la adoptarea normei se regăsesc cu şi mai multă putere în situaţia respectivă, neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunţării Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, declanşaseră procedura judiciară şi obţinuseră, ca în cazul reclamantului, o hotărâre de acordare a despăgubirilor, creează un tratament discriminatoriu, în raport cu cei care, la aceeaşi dată, beneficiau de o hotărâre irevocabilă, putându-se bucura de despăgubirile recunoscute printr-o asemenea hotărâre.
Aplicarea deciziei menţionate, proceselor aflate în curs, determină o discriminare, în ipoteza a două acţiuni introduse la aceeaşi dată, de către persoane aflate în situaţii identice (din punctul de vedere al drepturilor conferite prin actul normativ menţionat), dintre care una este soluţionată prin hotărâre irevocabilă, iar cealaltă nu este soluţionată, aflându-se în faza apelului sau recursului, din motive care nu au legătură cu atitudinea procesuală a reclamantului (încărcătura instanţelor, termene lungi ş.a.).
Pentru toate argumentele prezentate în precedent, nu se poate ţine seama, în soluţionarea cauzei de faţă, de Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, cu rezultatul pretins de pârât privind respingerea acţiunii, ca urmare a aplicării acestei decizii şi absenţei unei baze legale pentru realizarea drepturilor pretinse şi recunoscute reclamantului, printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
Pentru considerentele expuse, constatând că motivele de recurs invocate de pârât nu sunt fondate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Arad împotriva deciziei nr. 343A din 12 octombrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii I.R., I.M. şi C.R. împotriva deciziei nr. 353 A din 13 octombrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Modifică, în parte, decizia atacată, în sensul că admite apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Arad împotriva sentinţei civile nr. 122 din 24 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Arad, secţia civilă, pe care o schimbă în parte, în sensul că reduce cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale de la suma de 160.000 euro la suma de 60.000 euro, echivalentul în RON la data plăţii efective.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei şi sentinţei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Arad împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6002/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6005/2011. Civil → |
|---|
