ICCJ. Decizia nr. 6007/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6007/2011
Dosar nr. 870/108/2010
Şedinţa publică din 14 septembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Arad, sub nr. 870/108/2010, reclamantul U.S. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin mandatar D.G.F.P. Arad, solicitând instanţei constatarea caracterului politic al condamnării sale la 2 ani închisoare corecţională, 2.000 RON amendă corecţională şi un an interdicţie corecţională şi obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în cuantum de 500.000 euro.
Prin sentinţa civilă nr. 393 din 26 mai 2010, Tribunalul Arad, a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamant U.S., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin mandatar D.G.F.P. Arad.
A obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice să achite reclamantului suma de 20.000 euro, sau echivalent în RON, la cursul Băncii Naţionale a României, în ziua plăţii, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 449 din 25 martie 1949, pronunţată de Tribunalul Militar Timişoara, în Dosar nr. 2481/1948, reclamantul U.S. a fost condamnat la 2 ani închisoare corecţională, 2.000 RON amendă corecţională şi 1 an interdicţie corecţională pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale prev. de art. 209 alin. (2) lit. e)., f) C. pen. combinat cu art. 157 C. pen. Sentinţa a rămas definitivă, prin respingerea recursului, prin decizia penală nr. 358 din 11 februarie 1950 a Curţii Militare de Casaţie şi Justiţie.
Prin sentinţa penală nr. 476 din 9 mai 1966 a Tribunalului Popular al Raionului Arad, a fost admisă cererea de reabilitare formulată de petentul U.S., cu privire la condamnarea suferită prin sentinţa penală nr. 449 din 25 martie 1949, pronunţată de Tribunalul Militar Timişoara, pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale.
Conform foii de carceră şi a mandatului de arestare din 1 februarie 1949, reclamantul U.S., condamnat pentru crima de uneltire contra ordinei sociale, prev. de art. 209 C. pen., a fost arestat la data de 7 decembrie 1948 şi liberat la data de 27 februarie 1951, executând în întregime pedeapsa de 2 ani închisoare, cu caracter politic.
Condamnarea suferită de către reclamant constituie o condamnare cu caracter politic, conform art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care face trimitere la condamnările pronunţate în temeiul art. 209 C. pen.
Tribunalul a reţinut că Legea nr. 221/2009 nu conferă criterii de determinare a prejudiciului moral, stabilind, în art. 5 alin. (1), că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
În lipsa unor alte criterii, Tribunalul a apreciat că, la stabilirea şi determinarea despăgubirilor cuvenite pentru prejudiciile morale suferite ca urmare a condamnării reclamantului, este necesar a se avea în vedere durata de timp executată de 2 ani, 8 luni şi 27 zile închisoare, suferinţele fizice şi psihice îndurate, expunerea la dispreţul public, atingerea gravă adusă onoarei şi demnităţii persoanei reclamantului, ca şi consecinţele asupra familiei sale, a viitorului celor 2 copii.
Constatând că reclamantul U.S. a suferit o condamnare cu caracter politic, conform art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Tribunalul a concluzionat că, în condiţiile în care un prejudiciu moral poate fi reparat prin plata unei sume de bani, acordarea unei sume totale de 20.000 euro, pentru întreg prejudiciul moral suferit, ca urmare a condamnării, este în măsură să constituie o reparaţie şi, totodată, o satisfacţie justă, echitabilă şi rezonabilă din partea Statului Român.
Împotriva sentinţei civile nr. 393 din 26 mai 2010, pronunţată de Tribunalul Arad, a declarat apel pârâta D.G.F.P. Arad, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinţei civile atacate, în sensul respingerii acţiunii cu privire la acordarea de daune morale, formulată de către reclamant, ca fiind neîntemeiată şi nedovedită, iar, în subsidiar, reducerea cuantumului despăgubirilor.
Prin decizia civilă nr. 343/A din 12 octombrie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâta D.G.F.P. Arad, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român; a schimbat, în parte, sentinţa civilă atacată, în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantului U.S. suma de 10.000 euro, echivalentă în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale; a menţinut, în rest, dispoziţiile sentinţei civile atacate.
Curtea a constatat că apelul este fondat, doar în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, celelalte critici nefiind întemeiate.
Astfel, instanţa de apel a apreciat că nu se poate contesta faptul că, în perioada de 2 ani, 8 luni şi 27 de zile, cât reclamantul a fost deţinut ilegal, acesta a suportat o măsură care i-a afectat demnitatea şi a avut consecinţe asupra familiei sale.
Împrejurarea că reclamantul U.S. a beneficiat şi de indemnizaţie lunară şi de celelalte facilităţi prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 nu determină excluderea acestuia de la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/2009 republicată, instanţa trebuind să ţină seama, la stabilirea cuantumului despăgubirii, şi de drepturile prevăzute de legea menţionată.
Nu este întemeiată susţinerea pârâtei apelante, în sensul că reclamantul trebuia să depună hotărârea de condamnare, cu menţiunea „caracterului politic”, şi nici cea referitoare la reconstituirea dosarului, în care s-a pronunţat hotărârea de condamnare, având în vedere că, raportat la disp.art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, condamnarea reclamantului U.S., pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută şi pedepsită de disp.art. 209 C. pen., constituie de drept condamnare cu caracter politic.
Critica adusă hotărârii privind cuantumul despăgubirilor a fost apreciată ca întemeiată.
S-a reţinut corect că prejudiciul moral suferit de reclamant este evident, astfel că acesta este îndreptăţit la despăgubirile prevăzute de disp.art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010.
O.U.G. nr. 62/2010 a adus modificări Legii nr. 221/2009, stabilind limite maxime ce nu pot fi depăşite.
De asemenea, prin introducerea unui nou alin., la art. 5 din lege, alin. (11) au fost indicate, exemplificativ, criterii ce trebuie avute în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale, respectiv, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp ce s-a scurs de la condamnare, consecinţele negative produse în plan psihic, fizic şi social şi măsurile reparatorii acordate în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 114/1999.
Raportat la aceste considerente, în cauză, instanta de apel, a apreciat că se impune reducerea cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanţă, până la suma de 10.000 euro, echivalentul în RON la data plătii, acesta fiind maximul prevăzut de Legea nr. 221/2009 republicată, raportat la probatoriul administrat în cauză.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Arad, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, schimbarea deciziei civile atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul a arătat următoarele:
Instanţa de apel, în mod greşit, a respins susţinerea pârâtei apelante, în sensul că reclamantul trebuia să depună hotărârea de condamnare, cu menţiunea caracterului politic, în condiţiile în care această obligaţie îi revenea, potrivit dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 221/2009, la dosarul cauzei, neexistând depusă sentinţa nr. 449/1949.
Mai mult, aşa cum prevede art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, instanţa de apel avea obligaţia să dispună reconstituirea dosarului, în care au fost pronunţate hotărârile de condamnare:
Instanţa de apel nu a ţinut seama, la stabilirea cuantumului despăgubirii, şi de drepturile prevăzute de Decretul - Lege nr. 1189/1990, câtă vreme, la momentul acordării despăgubirilor, nu a făcut un calcul total al sumelor de care a beneficiat, în condiţiile în care acesta a beneficiat, din data de 12 septembrie 1990, şi beneficiază în continuare de o indemnizaţie lunară de 548 RON/lună şi de o serie de facilităţi prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990.
S-a învederat instanţei de recurs şi faptul că, pentru perioada de detenţie, reclamantul a beneficiat de vechime în muncă, prin hotărârea nr. 235 din 12 septembrie 1990 a Comisiei pentru aplicarea Decretului - Lege nr. 118/1990, care a fost depusă la dosarul cauzei.
În ceea ce priveşte consecinţele care s-au repercutat asupra vieţii şi evoluţiei reclamantului-intimat, acestea nu sunt susţinute de vreun document, fiind simple aprecieri ale instanţei de apel.
Într-adevăr, stabilirea prejudiciului moral este un atribut al judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei, dar acesta trebuie să facă o cercetare amănunţită asupra stării de fapt, şi nu una pur formală şi superficială, pentru a se stabili consecinţele negative suferite de cei în cauză, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, afectarea prestigiului social.
În caz contrar, are loc o greşită apreciere a cuantumului despăgubirilor, cum s-a întâmplat şi în prezenta cauză, deoarece stabilirea prejudiciului nu a avut la bază o apreciere rezonabilă, pe baza
echităţii, nu este în legătură cu starea de fapt existentă şi nu este în deplin acord cu ideea procurării unei satisfacţii de ordin moral, susceptibile a înlocui valoarea de care reclamantul-intimat a fost privat.
De asemenea, nu este lipsit de relevanţă faptul că a trecut o perioadă îndelungată de timp, de la data producerii prejudiciului şi până în prezent, 50 ani, deci nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului.
S-a susţinut că principiul reparării integrale a pagubei împiedică acordarea, cu titlu de despăgubiri, a unor sume mari de bani. Mai mult, practica Curţii Europene statuează, în baza principiului restitutio in integrum, ca dauna suferită să fie reparată prin aceleaşi mijloace prin care a fost produsă, respectiv o daună materială să fie reparată prin mijloace materiale, iar o daună morală să fie reparată prin recunoaşterea şi condamnare situaţiei, a fenomenului.
S-a învederat faptul că despăgubirile financiare ce se acordă pentru un prejudiciu moral nu fac altceva decât să producă alte prejudicii materiale celorlalţi cetăţeni, prin diminuarea bugetului de stat, concretizându-se în imposibilitatea susţinerii cheltuielilor publice, prin lipsa fondurilor pentru susţinerea sistemului public de sănătate, de învăţământ, de investiţii publice, de care ar beneficia toţi cetăţenii ţării, ori repararea unei daune nu trebuie să se facă prin crearea altei daune.
S-a invocat faptul că acţiunea a fost şi este în continuare neîntemeiată, aspect confirmat prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1354 din 20 octombrie 2010, ale căror considerente au fost citate.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate şi a dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:
Asupra motivului de recurs, prin care se invocă faptul că nu există suficiente probe pentru demonstrarea prejudiciului moral, întrucât nu a fost depusă, la dosar, hotărârea de condamnare, cu menţiunea caracterului politic şi nu s-a dispus reconstituirea dosarului, în care au fost pronunţate hotărârile de condamnare, Înalta Curte apreciază că acesta nu se înscrie în sfera motivelor de nelegalitate reglementate, în mod exhaustiv, de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., în actuala reglementare, ci vizează aspecte de netemeinicie, în vederea stabilirii situaţiei de fapt, ce nu pot face obiectul cenzurii în recurs.
Mai mult, înscrisurile depuse la dosar nu au fost contestate, prin mijloacele legale specifice, în fata instanţelor care a administrat aceste probe.
În acelaşi sens, instanţa apreciază că invocarea art. 304 pct. 8 C. proc. civ. (când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura sau înţelesul vădit neîndoielnic al acestuia) este improprie, întrucât acest text legal nu se referă, aşa cum pretinde recurentul, la cererea de chemare în judecată, aceasta neputând fi considerată act juridic, în sensul de negotium, al cărui conţinut sau înţeles să fi fost alterat de instanţa de apel şi care să poată determina modificarea soluţiei pronunţate în cauză.
Asupra motivului de recurs, prin care se critică acordarea şi cuantumul daunelor morale, Înalta Curte retine următoarele:
Este unanim acceptat că, în timp ce drepturile patrimoniale au un conţinut economic, evaluabil în bani, ce poate determina cuantificarea prejudiciului material, drepturile personale nepatrimoniale au un conţinut care nu poate fi exprimat material, având în vedere că ele vizează componente ale personalităţii umane (dreptul la viaţă, la integritate fizică, la onoare şi demnitate).
Cu toate acestea, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei, aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie, o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată, din cauza imposibilităţii, cu totul fireşti, de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.
Repararea daunelor morale este şi trebuie să fie înţeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care, fizic, nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacţie sau uşurare, pentru suferinţele îndurate.
Cuantificarea valorică, materială trebuie admisă printre măsurile de reparare a prejudiciilor morale, în virtutea aceloraşi raţiuni, pentru care sunt admise şi mijloace de natură nepatrimonială, întrucât aceasta poate oferi persoanei lezate o anumită compensaţie pentru răul suferit, o anumită satisfacţie sau uşurare a suferinţelor suportate.
De altfel, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede, în mod expres, acordarea de despăgubiri, ca modalitate de reparaţie a prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter politic.
O soluţie de această natură este, contrar susţinerii recurentului, în concordanţă şi cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care nu limitează reparaţia pentru prejudiciul moral suportat prin condamnare şi privare de libertate nelegală doar la constatarea încălcării Convenţiei, ci recunoaşte şi dreptul la despăgubiri băneşti echitabile, ce nu poate îmbrăca aspectul unei despăgubiri derizorii.
Recurentul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Arad a contestat şi cuantumul daunelor morale, susţinând că acordarea acestora trebuie să respecte criteriul echităţii.
Rezultă că ceea ce se impută instanţei de apel nu este doar ignorarea criteriilor de cuantificare a daunelor morale, ci şi dimensionarea acestor daune, prin raportare la criteriile aplicabile în materie.
În acest context, se poate observa că cea mai mare parte dintre susţinerile recurentului reprezintă chestiuni de ordin general, pur teoretic, cu privire la imposibilitatea evaluării prejudiciului moral, în raport de probe certe, şi la necesitatea judecării cauzei în echitate, cu respectarea proporţionalităţii între prejudiciu suportat de persoana în cauză şi reparaţia acordată.
Recurentul nu arată, însă, argumentele concrete, pentru care suma acordată de instanţa de apel - 10.000 euro - ar fi disproporţionată şi inechitabilă, în raport de criteriile legale şi jurisprudenţiale consacrate pentru determinarea prejudiciului moral - valorile lezate prin măsura condamnării, durata acestei măsuri, repercusiunile asupra reclamantului şi a vieţii familiei sale - pe care instanţa le-a apreciat în concret, în cauza supusă analizei.
Astfel, deşi se referă la criteriul echităţii recurentul nu arată, în mod concret, care sunt greşelile comise de instanţa de apel, în sensul nerespectării acestor principii şi nu face nicio referire la situaţia particulară a reclamantului.
Mai mult, deşi critică decizia, sub aspectul cuantumului prea mare al despăgubirii acordate, recurentul nu solicită diminuarea acestuia, cu eventuala indicare a unui cuantum, pe care l-ar considera adecvat, ci solicită respingerea în întregime a acţiunii.
Tot astfel, argumentele legate de afectarea sau absenta resurselor bugetare ce ar putea determina, în opinia recurentului, neacordarea despăgubirilor morale pentru prejudiciul moral suportat de persoanele ce intră în sfera de aplicabilitate a Legii nr. 202/2011 sunt simple judecăţi de valoare, ce nu se pot circumscrie unor motive de nelegalitate, pe care instanţa de recurs să fie obligată a le cenzura.
În acest context, recurentul ignoră faptul că, prin adoptarea acestei legi de reparaţie, pe plan intern, voinţa statului român a fost în sensul despăgubirii persoanelor care întrunesc cerinţele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând actul normativ menţionat, în acord cu rezoluţia din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste şi Declaraţia asupra Principiilor de Bază ale Justiţiei privind Victimele Infracţiunilor şi ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., prin rezoluţia din 29 noiembrie 1985, acte internaţionale care solicită statelor să asigure victimelor reparaţii, care nu pot fi mai mici decât ale celor condamnaţi pe nedrept, să garanteze dreptul de acces la mecanisme judiciare consolidate, prin intermediul cărora să poată obţine compensaţii pentru prejudiciile pe care le-au suferit.
În acelaşi sens, critica privind împrejurarea că, la stabilirea cuantumului despăgubirii, nu s-a ţinut seama şi de drepturile prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990, întrucât, la momentul acordării despăgubirilor, instanţa nu a făcut un calcul total al sumelor de care a beneficiat, este, de asemenea, nefondată, câtă vreme chiar art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 prevede, în mod expres, că legea se aplică şi persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, iar despăgubirile acordate, deşi, aparent, ating maximul stabilit de art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, acest articol a fost declarat neconstituţional, prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, astfel încât, în principiu, se puteau redimensiona despăgubirile, însă, în absenta recursului reclamantului, nu era admisibil să i se îngreuneze recurentului situaţia în propria cale de atac (non reformatio in pejus), conform art. 296 teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 316 C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă, criticile legate de aprecierea cuantumului daunelor morale nu pot determina modificarea deciziei recurate, în sensul reducerii cuantumului despăgubirilor fixat de Curtea de Apel Timişoara.
În ceea ce priveşte invocarea, în conţinutul motivelor de recurs, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, care ar lipsi de temei juridic cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul U.S., Înalta Curte va expune următoarele consideraţii:
Susţinerea caracterului nelegal al soluţiei cu referire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, în funcţie de care, dispărând temeiul juridic al pretenţiei, acţiunea ar fi trebuit respinsă, nu poate fi primită atât din perspectiva normelor interne, cât şi a celor convenţionale.
Astfel, la data adoptării soluţiei în apel – 12 octombrie 2010, decizia Curţii Constituţionale nu fusese dată publicităţii, publicarea acesteia în M. Of. fiind ulterioară (a se vedea M. Of. nr. 761/15 noiembrie 2010).
Or, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, de la data publicării lor în M. Of.
Aceleaşi prevederi sunt preluate în art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
Prin critica formulată însă, recurentul-pârât tinde la un control de legalitate, prin prisma efectelor unei decizii a organului jurisdicţional constituţional, inexistentă la data judecăţii în apel.
În acest context, trebuie subliniat că, în calea extraordinară de atac a recursului, cenzura de legalitate vizează corecta aplicare a normei juridice existente la data soluţionării apelului. Aceasta, întrucât, în absenţa unei devoluări a fondului, nu se poate ajunge la stabilirea unei situaţii juridice noi, care să poată fi rezolvată din perspectiva altui cadru normativ, apărut ulterior pronunţării soluţiei definitive din apel, prin declararea neconstituţionalităţii textului care reprezenta temeiul juridic al pretenţiilor deduse judecăţii.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
În acest context, este cert faptul că efectele deciziei Curţii Constituţionale pentru reclamant, şi pentru orice alt solicitant aflat în situaţia acestuia, sunt defavorabile, deoarece suprimă, practic, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, astfel încât aplicarea acestei decizii de către prezenta instanţă se priveşte de către instanţa de recurs ca fiind incompatibilă cu art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu art. 6 şi art. 14 din documentul european, articole ce vor genera o analiză pe branşe distincte, analiza de convenţionalitate ce intră în competenta instanţei de recurs, conform statuărilor Curţii Europene a Drepturilor Omului din cauza Dumitru Popescu contra României (nr. 2), hotărârea din 26 aprilie 2007 (a se vedea, în acest sens, par. 101, 102 şi 103 din hotărâre, care se citesc după cum urmează: 101. În cauza de faţă, Curtea observa că, dacă este adevărat că Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, ce a statuat în primă instanţă, a refuzat sa trimită Curţii Constituţionale, în vederea soluţionării, excepţia de neconstituţionalitate a art. 911 C. proc. pen., această omisiune a fost rectificată în apel, după ce Curtea Militara de Apel a sesizat instanţa constituţională cu excepţia invocată de avocatul reclamantului, întemeiată pe incompatibilitatea legislaţiei naţionale ce autoriza, la momentul respectiv, ascultările convorbirilor telefonice, cu art. 8 [parag. (32) de mai sus]. Or, prin Decizia din 3 februarie 2000, Curtea Constituţională a ajuns la concluzia compatibilităţii legii naţionale în cauza cu art. 8 din Convenţie şi cu principiile care se degaja din jurisprudenţa Curţii în materie.
102. Această concluzie este în contradicţie, desigur, cu aprecierile Curţii enunţate in parag. 84 şi 85, însă, oricât de regretabilă ar fi această situaţie, trebuie totuşi să reamintim că, în general, nu este de datoria Curţii să analizeze erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanţă internă. (…) Acest aspect este valabil şi în cazul în care este vorba de o eroare de aplicare sau de interpretare a jurisprudenţei Curţii de către judecătorul constituţional naţional.
103. În măsura în care capătul de cerere al reclamantului poate fi interpretat ca un reproş la adresa instanţelor naţionale sesizate sa analizeze temeinicia acuzaţiei penale îndreptate împotriva sa, de a nu fi analizat ele însele temeiul de drept vizând incompatibilitatea legislaţiei naţionale cu art. 8 din Convenţie, Curtea apreciază ca un sistem bazat pe supremaţia Convenţiei şi a jurisprudenţei aferente acesteia asupra drepturilor naţionale este apt să asigure buna funcţionare a mecanismului de apărare implementat de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale. Nu este lipsit de importanţa să reamintim în acest sens că, în recomandarea sa din data de 12 mai 2004, Comitetul Miniştrilor s-a felicitat pentru faptul că prevederile Convenţiei făceau parte integrantă din ordinea juridică internă a statelor semnatare. Acest aspect implica obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie sa aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor).
Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.
Noţiunea de „bunuri” din textul menţionat nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale, ci şi asupra altor drepturi şi interese, care constituie active, şi pot fi considerate „bunuri”, în sensul autonom al acestei dispoziţii.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică atât „bunurilor actuale”, cât şi „valorilor patrimoniale”, inclusiv creanţe, în temeiul cărora, reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept.
Cu privire la noţiunea de „speranţă legitimă”, Curtea Europeană a arătat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanţei, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 al Primului Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (cauza Kopecky c. Slovaciei, parag. 52).
Prin urmare, persoanele care întrunesc condiţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009, şi, în special, cele care suportaseră o condamnare pe care însăşi legea o defineşte ca având caracter politic, aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, în urma epuizării unei proceduri echitabile şi examinării circumstanţelor particulare ale cazului lor, de către instanţele interne.
De asemenea, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) au calitatea de a fi accesibile şi previzibile, enumerând chiar, în mod exemplificativ, criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor.
În plus, dreptul la despăgubiri pentru persoanele care îndeplineau cerinţele legii în discuţie era recunoscut printr-o jurisprudenţă previzibilă a instanţelor interne pronunţată până la acea dată.
În speţă, reclamantul a formulat acţiunea la 15 februrie 2010, în consecinţă, în termenul de trei ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, îndeplinind, astfel, cerinţa legată de termenul sesizării instanţei, prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ.
Acesta a solicitat despăgubiri pentru o condamnare, căreia însăşi legea îi recunoaşte caracterul politic, fără să mai fie necesară, astfel, constatarea unui asemenea caracter din partea instanţei, iar instanţele au verificat şi confirmat, în cauză, îndeplinirea cerinţelor legale, de către reclamant, pentru a obţine despăgubiri, hotărârea pronunţată, în apel, anterior publicării Deciziei Curţii
Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, reprezentând ea însăşi o valoare patrimonială, de natură să justifice speranţa legitimă a reclamantului de a-şi vedea valorificat dreptul la despăgubiri recunoscut de lege, drept recunoscut constant, în măsura îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege, de instanţele judecătoreşti, elementul de diversitate a soluţiilor pronunţate în cauze similare/identice constituindu-l doar cuantumul sumelor acordate cu titlu despăgubiri.
Toate aceste elemente conturează, în concluzie, speranţa legitimă a reclamantului de a avea şanse de succes în dreptul intern, speranţa legitimă bucurându-se de protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, întocmai ca şi un bun actual.
Dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Primul Protocol, nu este unul absolut, autorităţile statale putând aduce anumite limitări ale exerciţiului acestui drept, în condiţiile tezei a II-a din textul de lege menţionat.
În acest sens, se prevede că: „Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general...”.
Prin urmare, art. 1 conţine nu numai principiul general al protecţiei dreptului de proprietate, ci şi alte două principii, care constituie limite ale exerciţiului acestui drept: posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică şi reglementarea exercitării acestui drept, în conformitate cu interesul general.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat, pe cale jurisprudenţială, şi limitările de facto, care pot determina atingerea substanţei dreptului, şi care, deşi sunt adoptate pentru realizarea unui interes general, nu trebuie, în aceeaşi măsură ca şi limitările de jure, să determine golirea de conţinut a dreptului proprietarului bunului.
Partea a doua a art. 1 din Protocolul nr. 1 înscrie, astfel, trei condiţii în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate asupra acelui bun, şi anume, privarea să fie prevăzută de lege, să fie impusă de o cauză de utilitate publică şi să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internaţional, care vizează respectarea principiului proporţionalităţii între interesul general şi imperativele apărării drepturilor individuale.
În acest sens, acordarea unei indemnizaţii corespunzătoare reprezintă expresia respectării principiului proporţionalităţii enunţat.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, de la data publicării în M. Of. – 15 noiembrie 2010, devine general obligatorie, putându-se considera că respectă criteriul de legalitate a privării de
proprietate, impus de Primul Protocol adiţional la Convenţie, deoarece noţiunea de lege, proprie Convenţiei, nu trebuie privită în accepţiunea ei formală, şi anume de norme juridice cuprinse în actele normative adoptate de Parlament. În sensul convenţional, legea reprezintă orice normă obligatorie şi generală, oricare i-ar fi izvorul formal.
Mai trebuie adăugat că, potrivit art. 147 din Constituţia României şi art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele în 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale în M. Of., dacă, în acest interval, Parlamentul sau, după caz, Guvernul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. Dacă puterea legiuitoare sau executivul nu îşi respectă această obligaţie, sancţiunea este încetarea efectelor juridice ale dispoziţiei constatate ca fiind neconstituţională.
Până în prezent, se poate constata că nu s-a intervenit, în sensul compatibilizării art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispoziţiile constituţionale, conform celor reţinute prin decizia în discuţie, astfel încât textul de lege menţionat nu mai produce efecte juridice.
Pentru cei care sunt beneficiarii unei hotărâri definitive prin care li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, deci, ai unei valori patrimoniale protejate de art. 1 din Primul Protocol, aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cursul soluţionării cauzei, după pronunţarea unei hotărâri de recunoaştere a dreptului, cu consecinţa previzibilă a respingerii acţiunii, ar conduce la o privare de proprietate, înţeleasă în sens larg, respectiv la privarea persoanei îndreptăţite de despăgubirile acordate de instanţă, în urma verificării îndeplinirii cerinţelor legale.
Cum privarea de despăgubiri, în acest caz, ar fi totală, ea ar afecta însăşi substanţa dreptului la despăgubiri, deoarece despăgubirile ar dispărea din patrimoniul beneficiarului, şi aceasta fără să se acorde nicio compensaţie în schimb, sau, cel puţin, să se prevadă, pentru viitor, şansa obţinerii unei oarecare reparaţii.
În consecinţă, instanţa de recurs apreciază că, în această ipoteză, nu există indemnizarea corespunzătoare, proporţională a titularului dreptului, în sensul impus de dispoziţiile convenţionale.
Dacă s-ar putea considera, astfel cum susţine recurentul, că interesul general avut în vedere la adoptarea deciziei Curţii Constituţionale este legat de actuala situaţie economică a statului român, care impune anumite restricţii bugetare, pe toate palierele, în niciun caz, nu se poate reţine că este respectat, în cauză, criteriul de proporţionalitate enunţat mai sus.
În concluzie, aplicând, în recurs, decizia Curţii Constituţionale, faţă de persoane cărora li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, în temeiul Legii nr. 221/2009, cu consecinţa finală a respingerii acţiunii reclamantului, ar echivala cu o privare de bun, fără plata unui echivalent, ceea ce ar reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol.
Aplicarea deciziei în discuţie ar determina, în opinia instanţei de recurs, şi încălcarea art. 6 din C.E.D.O., din perspectiva dreptului de acces la o instanţă.
Art. 6 garantează dreptul fiecărei persoane de a avea acces la un Tribunal independent şi imparţial, drept care trebuie să fie efectiv, deşi nu este unul absolut, în sensul că este susceptibil de limitări, limitări care, ca şi în cazul art. 1 din Primul Protocol, trebuie să respecte anumite principii, şi anume să urmărească un scop legitim, să nu afecteze substanţa dreptului şi să asigure un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese.
Aplicarea deciziei Curţii Constituţionale (care, după cum s-a arătat în precedent, nu a fost urmată de intervenţia legislativului în armonizarea dispoziţiei declarate neconstituţionale cu legea fundamentală), în această etapă procesuală şi în contextul judiciar enunţat, ar însemna o ingerinţă în dreptul de acces al reclamantului la un tribunal, ingerinţă care nu asigură un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit, de ordin patrimonial, pentru stat, şi mijloacele alese.
Aplicarea deciziei Curţii Constituţionale, în faza procesuală a recursului, cu soluţia previzibilă enunţată mai sus, ar lipsi, practic, pe reclamant, în absenţa oricărei culpe procesuale din partea sa, de posibilitatea obţinerii unei hotărâri irevocabile favorabile (dacă este cazul), în baza căreia să-şi poată valorifica dreptul la despăgubiri.
În acelaşi sens, aplicarea Deciziei nr. 1354 din 20 octombrie 2010, adoptată de Curtea Constituţională ar putea determina şi afectarea art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În esenţă, dreptul la nediscriminare, recunoscut de art. 14 din Convenţia, protejează persoanele fizice şi juridice, aflate în situaţii asemănătoare, împotriva aplicării unui tratament diferit, în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le recunoaşte (în speţă, cu referire la art. 1 din Primul Protocol şi art. 6).
Textul de lege impune să se cerceteze dacă tratamentele diferenţiate sunt aplicate unor situaţii analoge sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă şi rezonabilă, respectiv dacă urmăreşte un scop legitim şi respectă un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
Or, însăşi Curtea Constituţională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că, prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane care, deşi se afla în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.
Prin prisma argumentului de interpretare a fortiori („cu atât mai mult”), care presupune ideea că o normă de drept poate fi aplicată la o situaţie concretă, neprevăzută în ipoteza acesteia, dacă motivele care au fost avute în vedere la adoptarea normei se regăsesc cu şi mai multă putere în situaţia respectivă, neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunţării Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, declanşaseră procedura judiciară şi obţinuseră, ca în cazul reclamantului, o hotărâre de acordare a despăgubirilor, creează un tratament discriminatoriu, în raport cu cei care, la aceeaşi dată, beneficiau de o hotărâre irevocabilă, putându-se bucura de despăgubirile recunoscute printr-o asemenea hotărâre.
Aplicarea deciziei menţionate, proceselor aflate în curs, determină o discriminare, în ipoteza a două acţiuni introduse la aceeaşi dată, de către persoane aflate în situaţii identice (din punctul de vedere al drepturilor conferite prin actul normativ menţionat), dintre care una este soluţionată prin hotărâre irevocabilă, iar cealaltă nu este soluţionată, aflându-se în faza apelului sau recursului, din motive care nu au legătură cu atitudinea procesuală a reclamantului (încărcătura instanţelor, termene lungi ş.a.).
Pentru toate argumentele prezentate în precedent, nu se poate ţine seama, în soluţionarea cauzei de faţă, de Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, cu rezultatul pretins de pârât privind respingerea acţiunii, ca urmare a aplicării acestei decizii şi absenţei unei baze legale pentru realizarea drepturilor pretinse şi recunoscute reclamantului, printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
Pentru considerentele expuse, constatând că nu există motive de modificare sau casare ale deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Arad împotriva deciziei nr. 343A din 12 octombrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Arad împotriva deciziei nr. 343A din 12 octombrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6005/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6008/2011. Civil → |
|---|
