ICCJ. Decizia nr. 6005/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6005/2011
Dosar nr. 111301/118/2009
Şedinţa publică din 14 septembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 178 din 11 februarie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 11301/118/2009, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta P.M.B. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, şi, în consecinţă a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 80.000 euro cu titlu de despăgubiri morale, în echivalent în RON la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii. Au fost respinse ca nefondate celelalte pretenţii ale reclamantei.
În justificarea soluţie, prima instanţă a reţinut că reclamanta P.M.B. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la repararea prejudiciului moral suferit de bunicul şi tatăl său prin condamnările politice, prin acordarea unei indemnizaţii cu caracter compensatoriu astfel: câte 200 euro pe fiecare zi de închisoare pentru bunicul său, adică 432.000 euro şi câte 400 euro pentru fiecare zi de închisoare pentru tatăl său, respectiv 1.728.000 euro, în total suma de 2.160.000 euro.
Tribunalul a reţinut că probele administrate atestă faptul că reclamanta este fiica defunctului B.T. şi totodată nepoata de fiu a defunctului B.M.M. care, prin sentinţa penală nr. 354 din 07 iulie 1952 pronunţată de Tribunalului Militar Constanţa în Dosarul nr. 453/1952 au fost condamnaţi, primul la 6 ani temniţă grea, 3 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii, iar al doilea la 12 ani temniţă grea, 3 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii, pentru fapta prevăzută de art. 209 pct. 3 C. pen.
Potrivit adresei din 16 ianuarie 1992 a Ministerului Justiţiei-Direcţia Instanţelor Militare, B.M. a fost arestat la data de 14 mai 1952 şi pus în libertate la data de 12 mai 1958, iar B.T., arestat la aceeaşi dată, a fost eliberat în anul 1964.
S-a avut în vedere incidenţa prevederilor art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, potrivit cărora „constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunţate pentru faptele prevăzute în art. 209 C. pen. din 1936, republicat în M. Of., Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările şi completările ulterioare”.
S-a apreciat că, fiind descendentă de gradul I şi II a celor doi condamnaţi, este îndeplinită pentru reclamantă şi cerinţa impusă de art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, în ceea ce priveşte persoanele îndreptăţite să solicite instanţei de judecată obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Că prin decizia nr. 2189 din 11 octombrie 2007 emisă de C.C.C.L.R.A., i s-a acordat lui B.T. calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, iar în baza hotărârii din 13 iulie 1990 date de Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decret-Lege nr. 118/1990, acesta a beneficiat de o indemnizaţie de 200 RON lunar pentru fiecare an de detenţie, începând cu data de 30 martie 1990, precum şi de toate celelalte drepturi acordate de art. 3 alin. (2) şi art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990.
S-a avut în vedere că potrivit declaraţiei date în faţa instanţei de judecată la termenul din 28 ianuarie 2009, nici reclamanta şi nici autorii săi nu au beneficiat de prevederile vreunei alte legi speciale care acordă drepturi, indemnizaţii urmaşilor persoanelor persecutate politic pentru prejudicial moral suferit.
De asemenea s-a reţinut că în literatura juridică s-a conchis în sensul că dauna morală constă în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, la sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare. Deşi este real că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost receptate consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectat situaţia familială, profesională şi socială; aprecierea instanţei trebuie să fie rezonabilă şi echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei erorii judiciare.
Ori, prin condamnare, autorilor reclamantei li s-a adus atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, iar durerile psihice şi suferinţele fizice provocate de o astfel de măsură, precum şi consecinţele ei asupra familiilor celor condamnaţi pot şi trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri.
S-a făcut trimitere la soluţiile jurisprudenţiale ale C.E.D.O., iar sub aspectul întinderii despăgubirilor, instanţa de fond s-a raportat la ansamblul probelor administrate, cât priveşte consecinţele inerente pe plan fizic şi psihic suferite de cei doi condamnaţi, perioada arestării lor - 12 ani B.T. şi 6 ani M.M.B., afectarea reputaţiei condamnaţilor şi a familiilor lor în comunitatea din care făceau parte şi stigmatul de condamnat politic care a dus la marginalizarea familiei în cadrul comunităţii, atingerea adusă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, lipsirea de posibilitatea de a-şi continua activităţile anterioare şi de a obţine venituri corespunzătoare pentru ei şi familiile lor.
S-a reţinut totuşi că prin trecerea unei perioade îndelungate de timp de la data producerii faptei şi până în prezent – peste 50 de ani – a intervenit o atenuare semnificativă a prejudiciului moral şi că, prin însăşi înlăturarea prin lege (art. 2 din Legea nr. 221/2009) a efectelor hotărârii judecătoreşti de condamnare cu caracter politic constituie o satisfacţie rezonabilă.
Nu în ultimul rând, decedând în anul 1983, cei condamnaţi nu vor fi beneficiarii direcţi ai despăgubirilor ce se vor acorda, ei resimţind consecinţele fizice şi psihice ale condamnării într-o măsură mai mare decât descendenta lor.
În aceste condiţii s-a apreciat că acordarea sumei de 80.000 euro (50.000 euro pentru B.T. şi 30.000 euro pentru B.M.) este de natură să ofere reclamantei o satisfacţie cu caracter compensatoriu, fiind apreciată de instanţă că echilibrată şi în deplină concordanţă cu practica instanţei europene şi a instanţei supreme.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termen legal, reclamanta P.M.B., care a criticat-o pe considerentul aprecierii în concret făcute asupra cuantumului prejudiciului şi acordării – faţă de întreg ansamblul probator – doar a sumei de 80.000 euro, respectiv, 50.000 euro pentru condamnarea de 12 ani a tatălui şi 30.000 euro pentru cea suferită de bunicul său.
Apelanta a susţinut că deşi au fost preluate în motivare elementele conferite de situaţia de fapt expusă prin acţiune şi dovedită prin probele administrate, instanţa de fond s-a limitat la această valoare faţă de cea cerută, fără a observa că antecesorii reclamantei au suferit condamnări la pedeapsa privativă de libertate îndelungate, executată în condiţii infernale, cu încălcarea regimului de executare a pedepselor existent chiar în perioada sistemului politic totalitar. S-a criticat faptul că nu a fost avută în vedere accentuarea, pe măsura trecerii timpului, a suferinţei morale, datorită faptului că represaliile regimului comunist au continuat şi după liberarea din penitenciar, prin interdicţiile primite în legătură cu exercitarea dreptului la muncă şi marginalizarea lor în societate, dar şi a stării fizice general degradate a tatălui apelantei, ca urmare a regimului de detenţie.
Apelanta reclamantă a solicitat să se constate că datorită situaţiei de fapt nici antecesorii săi dar nici ea nu au avut o viaţă de familie normală, motiv pentru care acordarea sumei de 80.000 euro este insuficientă pentru acoperirea întregului prejudiciu.
Împotriva hotărârii primei instanţe, a declarat apel, în termen legal şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, arătând în critica sa de netemeinicie faptul că în privinţa acordării daunelor morale, instanţele de judecată trebuie să aprecieze, de la caz la caz, asupra necesităţii atribuirii unor sume în acest sens, iar în ce priveşte cuantificarea lui, această operaţiune nu este supusă unor criterii legale de determinare, fiind nevoie de existenţa unor elemente probatorii adecvate care să permită găsirea unor asemenea criterii.
S-a făcut trimitere la scopul Legii nr. 221/2009 şi s-a solicitat admiterea acestui apel şi schimbarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii.
Prin decizia nr. 203C din 27 septembrie 2010, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie, precum şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 15.000 euro; a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta P.M.B. împotriva aceleiaşi sentinţe.
În urma examinării sentinţei atacate, în raport de motivele invocate, Curtea a apreciat că apelul pârâtului este întemeiat, iar apelul reclamantei este neîntemeiat pentru următoarele considerente:
Reglementarea specială adusă prin Legea nr. 221/2009 a urmărit crearea unui cadru legal de acordare a unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de persoanele care au suferit de pe urma persecuţiilor din perioada regimului comunist, dar nu în sensul echivalenţei acoperirii prejudiciului de natură patrimonială, generat de pierderea de către cel condamnat a proprietăţii asupra bunurilor sale, a locului de muncă ori a unui posibil câştig viitor general acceptat, raportat la pregătirea şi la evoluţia profesională normală a persoanei în cauză în absenţa măsurilor represive exercitate asupra sa, ci în sensul obţinerii unei satisfacţii de ordin moral, care rezultă în primul rând din acceptarea de către stat a existenţei unei asemenea situaţii, iar în subsidiar din plata unor compensaţii echitabile.
Din acest punct de vedere, cu toate că instanţa de fond a apreciat că, spre deosebire de evaluarea prejudiciului material, în cazul celui care se adresează valorilor personale nepatrimoniale se impune operarea cu criterii de determinare diferite - care în absenţa unor elemente impuse de lege trebuie racordate la cele avute în vedere în jurisprudenţa instanţei supreme şi, mai recent, a Curţii Europene a Drepturilor Omului - în final Tribunalul a analizat într-un mod cu totul general chestiunea sumei acordate cu titlu de reparaţie morală, fără argumentarea pe specificul speţei a justeţei sumei conferite.
Ori, în speţă, susţinerile apelantei reclamante potrivit cu care, suferinţele atroce (necontestate) ale tatălui şi bunicului său prin prisma condamnărilor politice şi măsurilor represive luate după instaurarea regimului comunist, ar impune acordarea, către sine, a unei despăgubiri morale în cuantumul solicitat, nu îşi găsesc fundamentul în situaţia de fapt (reclamanta fiind născută în anul 1968, la cca. 10 ani de la eliberarea bunicului său din închisoare şi la 4 ani de la eliberarea tatălui său) şi nici nu vizează o corectă aplicare a principiului echităţii, valabil şi în material atingerii aduse drepturilor nepatrimoniale.
Tocmai în aplicarea acestui principiu legiuitorul a urmărit evaluarea acestor daune morale în strânsă legătură cu despăgubirile de ordin material de care au beneficiat aceste persoane în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999, dar şi acordarea de compensaţii cu caracter reparatoriu persoanelor care au fost direct şi incontestabil afectate de măsura represivă.
S-a mai avut în vedere că nu este de admis susţinerea că simpla apartenenţă la categoria persoanelor ce au doar virtual dreptul de a primi astfel de reparaţii (ca în speţă, descendentul celor doi condamnaţi de grd. I şi respectiv, II) este de ajuns pentru a pretinde acordarea de daune morale pentru suferinţele antecesorilor săi; prin precizarea clasei de persoane îndreptăţite, legea a urmărit nu extinderea, ci dimpotrivă, restrângerea numărului persoanelor care pot invoca un drept pe temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, anume, a celor care pot pretinde un prejudiciu propriu de natură nepatrimonială, urmare condamnării politice.
Aplicând în speţă acest principiu, Curtea a constat că singurele pretenţii pe care le putea formula apelanta reclamantă vizau prejudiciul moral suferit ca urmare a consecinţelor măsurilor luate asupra tatălui său, motiv pentru care suma de 80.000 euro, excesivă în raport şi de sumele statuate prin hotărâri ale C.E.D.O., a fost redusă la valoarea de 15.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii.
S-a mai avut în vedere că tatăl reclamantei a decedat în anul 1999, primind până la acea dată conform deciziei din 13 iulie 1990 a Comisiei pentru acordarea drepturilor persoanelor persecutate din motive politice o indemnizaţie de 2.400 RON.
S-a constatat că apelul pârâtului este fondat, dar nu pentru că descendenţii nu pot beneficia de plano de acoperirea acestui prejudiciu, ci pentru că în cauză evaluarea acestui prejudiciu s-a realizat global, pentru ambii antecesori ai reclamantei astfel că a respins apelul reclamantei, a admis apelul pârâtului cu consecinţa schimbării în parte a hotărârii atacate şi obligării pârâtului la 15.000 euro cu titlu de despăgubiri, în echivalent în RON la data plăţii.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanta P.M.B., şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Constanţa.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel de către reclamantă vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel recurenta susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii în condiţiile în care despăgubirile stabilite, în sensul acordării unei sume globale de 15.000 euro echivalentul în RON la data plaţii, nu reflectă suferinţele şi prejudiciile cauzate prin măsura condamnării la 6 ani închisoare a tatălui său şi respectiv 12 ani închisoare pentru bunicul său.
Aceasta întrucât regimul de detenţie nu s-a limitat doar la simpla trecere a timpului în scopul executării pedepsei, fiind aplicate cele mai crunte corecţii fizice zilnic; - s-a încercat reeducarea în sensul exterminării personalităţii, prin supunerea la cele mai josnice tratamente, umilinţa suferită fiind de natura a inhiba orice instinct sau orice sentiment uman.
Mai mult, teroarea la care au fost supuşi tatăl şi bunicul reclamantei, a fost de natură a lăsa sechele asupra organismului, tatăl reclamantei suferind de un tic nervos care ulterior i-a atras batjocura noii societăţi formate, afectând-o şi pe reclamantă.
De asemenea, s-a mai arătat că ulterior executării pedepsei, tatălui şi bunicului reclamantei li s-au pus piedici în ceea ce priveşte găsirea unui loc de munca.
În consecinţă, susţine recurenta, deşi instanţa a analizat în mod corect situaţia de fapt dedusă judecaţii şi a avut în vedere întregul material probator administrat în cauza, deşi a apreciat în mod just că orice condamnare politica produce de drept un prejudiciu de ordin moral, la aprecierea în concret a cuantumului prejudiciului considerat a fi cauzat, instanţa a apreciat în mod greşit, în sensul acordării unei sume globale de 15. 000 euro.
În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul a arătat următoarele:
Instanţa de apel a stabilit cuantumul daunelor morale având în vedere susţinerile reclamantei, dar nu a reţinut sub nici un aspect faptul că prin O.U.G. nr. 62/2010 a fost plafonat cuantumul sumelor pe care instanţa le poate acorda pentru cel care a suferit în mod direct măsura cu caracter politic şi pentru descendenţii acestuia.
Urmare acestui act normativ, instanţa putea să acorde cu titlu de despăgubiri morale cel mult 7.500 euro, adică maxim 5.000 euro ca descendent de gradul I după tată şi maxim 2.500 euro ca descendent de gradul II după bunic.
Mai mult, prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel nu a ţinut seama că prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, în conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie, temeiul legal privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este suspendat de drept.
Analizând recursurile în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:
Recursul reclamatei, ce poate fi încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se priveşte ca fondat, urmând a fi admis pentru considerentele ce succed:
Instanţa de apel a dimensionat daunele morale de care poate beneficia reclamata în raport de consecinţele negative produse asupra autorilor ei, de suferinţele necontestate ale tatălui şi bunicului său prin prisma condamnărilor politice şi măsurilor represive luate după instaurarea regimului comunist, măsuri ce nu îşi găsesc fundamentul în situaţia de fapt şi nici nu vizează o corectă aplicare a principiului echităţii.
Situaţia de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare prin interpretarea probelor administrate şi care, faţă de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., nu mai poate fi reapreciată în faza de judecată a recursului, a relevat că autorii reclamantei, B.T. şi B.M.M., prin sentinţa penală nr. 354 din 07 iulie 1952 pronunţată de Tribunalului Militar Constanţa au fost condamnaţi, primul la 6 ani temniţă grea, 3 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii, iar al doilea la 12 ani temniţă grea, 3 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii, pentru fapta prevăzută de art. 209 pct. 3 C. pen.
Caracterul politic al condamnării, stabilit de prima instanţă pe baza probelor administrate, în condiţiile Legii nr. 221/2009, nu a constituit obiect al criticilor formulate în căile de atac exercitate.
Împrejurarea că tatăl reclamantei a suferit o detenţie de 6 ani temniţă grea, 3 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii iar bunicul 12 ani temniţă grea, 3 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii, ambii condamnaţi pentru fapta prevăzută de art. 209 pct. 3 C. pen., sunt elemente care fără dubiu au cauzat un prejudiciu moral, constând într-o stare de frustrare şi demoralizare profesională.
Deşi este adevărat că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost receptate consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială; aprecierea instanţei trebuie să fie rezonabilă şi echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei erorii judiciare.
Ori, aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă, prin condamnare, autorilor reclamantei li s-a adus atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, iar durerile psihice şi suferinţele fizice provocate de o astfel de măsură, precum şi consecinţele ei asupra familiilor celor condamnaţi pot şi trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri.
Sub aspectul întinderii despăgubirilor, Înalta Curte constată că instanţa de fond s-a raportat la ansamblul probelor administrate, cât priveşte consecinţele inerente pe plan fizic şi psihic suferite de cei doi condamnaţi, perioada arestării lor - 12 ani B.T. şi 6 ani M.M.B., afectarea reputaţiei condamnaţilor şi a familiilor lor în comunitatea din care făceau parte şi stigmatul de condamnat politic care a dus la marginalizarea familiei în cadrul comunităţii, atingerea adusă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, lipsirea de posibilitatea de a-şi continua activităţile anterioare şi de a obţine venituri corespunzătoare pentru ei şi familiile lor.
În verificarea legalităţii deciziei recurate, prin aplicarea criteriilor de evaluare a daunelor acordate în raport de dovezile administrate în cauză, Înalta Curte urmează a avea în vedere împrejurarea că reclamanta este fiică şi nepoată supravieţuitoare a celor faţă de care s-a dispus condamnarea, că această condamnare a avut o durată excesivă, condamnări ce au avut consecinţe şi în viaţa reclamantei pe plan psihic, social şi profesional.
În respectarea principiului proporţionalităţii şi al criteriilor exemplificate, faţă de durata pedepsei cu închisoare aplicată autorilor reclamantei, pedeapsă care a fost efectiv executată, ţinând seama şi de consecinţele produse şi ulterior în viaţa familiei, Înalta Curte apreciază, în acord cu prima instanţă că suma de 80.000 euro reprezintă o justă despăgubire pentru prejudiciul moral produs.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta P.M.B. împotriva deciziei nr. 203C din 27 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie, precum şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale; va modifică în parte decizia atacată în sensul că va respinge ca nefondat apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Constanţa împotriva sentinţei civile nr. 178 din 11 fbruarie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia civilă; menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.
Recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Constanţa urmează a fi respins ca nefondat, pentru considerentele ce succed:
Critica potrivit căreia instanţa de apel a stabilit cuantumul daunelor morale având în vedere susţinerile reclamantei, dar nu a ţinut seama de faptul că prin O.U.G. nr. 62/2010 a fost plafonat cuantumul sumelor pe care instanţa le poate acorda pentru cel care a suferit în mod direct măsura cu caracter politic şi pentru descendenţii acestuia nu poate fi primită întrucât acesta este formulată omisso medio.
Pe de altă parte, este adevărat că la data pronunţării hotărârii recurate era în vigoare O.U.G. nr. 62/2010 şi îşi producea pe deplin efectele.
Potrivit art. I din O.G. nr. 62/2010, publicat în M. Of. nr. 446/1.07.2010, art. 5, alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, se modifică în sensul că pot fi acordate despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, de până la 10.000 euro, pentru persoana care a suferit condamnarea sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, 5.000 euro, pentru soţul/soţia şi descendenţii de gradul 1 şi respectiv 2.500 euro, pentru descendenţii de gradul al 2-lea.
Însă, Legea nr. 221/2009 prevede la art. 5 alin. (11) că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanţa judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi al O.U.G. nr. 214/1999.
Cu toate că legiuitorul nu a conturat criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina şi jurisprudenţa au consacrat totuşi anumite repere pentru cuantificarea despăgubirilor acordate cu acest titlu, cum este echitatea şi proporţionalitatea.
De aceea, Înalta Curte, prin raportare concretă la datele cauzei, în aplicarea efectivă a principiilor echităţii şi proporţionalităţii, cu scopul de a acoperi, pe cât posibil în acest mod, consecinţele negative suferite de autorii reclamantei prin condamnarea cu caracter politic, apreciază că suma de 80.000 euro acordată de prima instanţă este o măsură eficientă pentru recunoaşterea suferinţelor cauzate.
Pentru considerentele expuse, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Vrancea împotriva deciziei nr. 203C din 27 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta P.M.B. împotriva deciziei nr. 203C din 27 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie, precum şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Modifică în parte decizia atacată în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Constanţa împotriva sentinţei civile nr. 178 din 11 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia civilă.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Constanţa împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6003/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6007/2011. Civil → |
|---|
