ICCJ. Decizia nr. 6008/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6008/2011
Dosar nr. 4439/101/2010
Şedinţa publică din 14 septembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la data de 26.05.2010, reclamanta Urban F. Ana a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând să fie obligat la plata sumei de 200.000 euro, despăgubiri morale pentru suferinţele fizice şi psihice pe care le-a îndurat în perioada în care a fost deportată, precum şi 400.000 euro pentru suferinţele pe care le-au îndurat părinţii săi Fichel Francisk, decedat la 28.01.1995 şi Fichel Cristina, decedată la 19.07.2008, în perioada deportării.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în noaptea de 17 din 18 iunie 1951, în baza deciziei 200/1951, împreună cu sora şi părinţii au fost ridicaţi cu forţa de la domiciliu din localitatea Baia Nouă jud. Caraş Severin şi strămutaţi în localitatea Insurăţei, judeţul Brăila, apoi în localitatea Comăneşti – Moineşti, jud. Bacău, fiind nevoiţi să locuiască în bordei săpat în pământ, iar apoi au construit o casă din chirpici acoperită cu stuf şi paie.
În acest fel au înfruntat timp de aproape 5 ani sărăcia, frigul, mizeria şi bolile, au fost supuşi unui trai indecent, la limita supravieţuirii, mama sa îmbolnăvindu-se de inimă, boală care a chinuit-o toată viaţa.
A mai arătat că la plecare, familiei i-au fost confiscate toate bunurile mobile şi imobile, terenuri, casă mobilată, unelte, 2 vaci, articole de uz gospodăresc, iar la întoarcere casa era ruină iar restul bunurilor nu au mai fost găsite, după cum accesul la educaţie le-a fost îngrădit.
A mai menţionat reclamanta că atât acesteia cât şi părinţilor săi le-au fost acordate drepturile prevăzute de DL 118/1990.
Şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 319 din 15 iunie 2010, Tribunalul Mehedinţi a respins acţiunea reţinând că prin cererea introductivă de instanţă reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri constând în prejudiciul moral suferit ca urmare a deportării sale şi a părinţilor în perioada 1951-1956, în temeiul art. 5 alin. (1) din L.221/2009.
Dispoziţiile acestui text de lege prevăd trei categorii de măsuri reparatorii pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 dec.1989 (precum şi în caz de deces al acestora, soţului supravieţuitor sau descendenţilor până la gradul II inclusiv), respectiv: a) - despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare; b) - despăgubiri materiale reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative dacă bunurile respective nu au fost restituite ori nu a obţinut măsuri reparatorii în condiţiile Legii 10/2001 sau Legii 247/2005 şi c) - repunerea în drepturi în cazul în care prin hotărârea de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi ori degradarea militară.
Prin urmare, legea conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral doar persoanelor care au suferit condamnare, nu şi celor faţă de care s-a luat o măsură administrativă, cum este cazul reclamantei şi părinţilor săi.
În considerarea celor de mai sus expuse, constatând că reclamanta nu se încadrează în categoria persoanelor îndreptăţite pentru acordarea prejudiciului moral, care se acordă doar persoanelor care au suferit o condamnare, tribunalul a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Prin decizia nr. 322 din 20 octombrie 2010 curtea de Apel Craiova a reţinut ca fiind fondat apelul reclamantei pentru considerentele:
Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic ori al unor măsuri administrative asimilate acestora.
Cadrul general de reglementare a drepturilor patrimoniale recunoscute de lege, rezultat din interpretarea logică şi teleologică a prevederilor art. 5, priveşte toate persoanele, atât cele condamnate politic, cât şi cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative politice în perioada de referinţă, care beneficiază de dreptul la despăgubiri morale şi/sau materiale.
Atât condamnările, cât şi măsurile administrative au avut un caracter politic, constituie măsuri abuzive ale regimului comunist, vizând persoanele care s-au împotrivit sub diverse forme regimului comunist totalitar şi care au suferit prejudicii materiale şi morale, iar a distinge între cele două categorii, sub aspectul daunelor materiale şi morale, ar însemna negarea raţiunii adoptării actului normativ şi crearea unui cadru juridic discriminatoriu pentru persoanele aflate în situaţii similare.
Această interpretare rezultă şi din modul în care au fost redactate prevederile art. 1 alin. alin. (2) lit. a) - j şi art. 3 lit. a) - f, care trimit, prin enumerare, la raţiunile politice care au stat la baza reglementării anumitor infracţiuni sau fapte fără caracter penal, condamnate sau sancţionate de regimul comunist, dar şi din dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (2), care fac trimitere în egală măsură la disp. art. 2 din OUG 214/1999, ca sistem de referinţă pentru instanţă în procedura de constatare a caracterului politic al condamnării penale sau al măsurii administrative.
Dacă legiuitorul ar fi intenţionat să excludă în mod categoric de la despăgubiri pentru prejudiciul moral persoanele care au făcut obiectul unor măsuri politice administrative, ar fi folosit ca tehnică legislativă acelaşi procedeu utilizat la redactarea art. 5 alin. (1) lit. b) din lege, potrivit cu care se acordă despăgubiri materiale pentru bunuri confiscate, dacă nu au fost restituite sau nu s-au obţinut anterior despăgubiri în echivalent, în scopul evitării unei duble reparaţii.
Aşadar, ar fi trebuit să se prevadă expres că un astfel de prejudiciu moral a fost deja acoperit prin aplicarea Decretului Lege nr. 118/1990, ori, dimpotrivă, în cuprinsul Legii nr. 221/2009 se arată că măsurile stabilite prin decretul anterior nu sunt afectate.
Concluzia este aceea că sunt îndreptăţite la repararea prejudiciului moral şi persoanele care au fost victime ale unor măsuri administrative cu caracter politic, care nu au fost satisfăcute adecvat prin legea veche.
Cum art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 stabileşte că printre măsurile administrative cu caracter politic se înscrie şi dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate şi pe decizia 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, în temeiul art. 5 reclamanta poate solicita obligarea statului la acordarea unor despăgubiri morale.
În speţă, se constată că reclamanta a solicitat despăgubiri morale atât pentru prejudiciul suferit în nume propriu, cât şi în calitate de moştenitor al părinţilor săi, victime ale aceleiaşi măsuri.
Dislocarea din localitatea de domiciliu şi mutarea forţată într-o altă localitate, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiţii materiale precare şi de a munci forţat produce suferinţe pe plan moral, social şi profesional, astfel de măsuri lezând demnitatea şi onoarea, precum şi libertatea individuală, drepturile personale patrimoniale ocrotite de lege, având drept consecinţe crearea unui prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensaţii cu acest titlu.
Întinderea acestei compensaţii se stabileşte pe baza unor criterii aflate la îndemâna instanţei, cum ar fi durata măsurii abuzive, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei, fără a constitui un preţ al durerii, ci o reparaţie a unor prejudicii greu de cuantificat la nivel material, instanţa ţinând seama de aplicarea principiului îmbogăţirii fără justă cauză, raportându-se totodată şi la cuantumul stabilit ca indemnizaţie prin Decretul - Lege 118/1990.
Un ghid în aplicarea acestor criterii îl poate constitui practica instanţei europene de contencios al drepturilor omului, respectiv cuantumul daunelor morale pe care aceasta le acordă.
Ca atare s-a constatat ca fiind întemeiate criticile apelantei-reclamante, prima instanţă procedând în mod greşit la respingerea acţiunii sale fără a analiza fondul pricinii, motiv pentru care, în considerarea dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C.pr.civ., apelul a fost admis, cu consecinţa desfiinţării sentinţei şi trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C.pr.civ., a susţinut că instanţele au ignorat dispoziţiile imperative ale art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 cu privire la participarea obligatorie a procurorului, dispoziţie a cărei încălcare atrage nulitatea absolută a hotărârilor astfel pronunţate (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C.pr.civ.), dar şi încălcarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 (privind cuantificarea despăgubirii (motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.).
Recursul nu este fondat.
Instanţele au fost sesizate cu judecata unei acţiuni în despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009 rezultând din aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic (deportare în baza Deciziei nr. 200/1951) căreia însăşi legea de reparaţie îi recunoaşte acest caracter, iar nu cu o acţiune în constatarea caracterului politic al unei măsuri dispuse de regimul comunist ce ar putea fi asimilată celor reglementate expres de lege, pentru care, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (5) legea prevede, într-adevăr, participarea obligatorie a procurorului.
Neexistând însă în cauză ipoteza reglementată de dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, cererea dedusă judecăţii încadrându-se în prevederile art. 5 din aceeaşi lege, se constată că judecata pricinii s-a făcut cu respectarea întocmai a dispoziţiilor legale enunţate ce guvernează soluţionarea sa, care nu impune cerinţa participării procurorului la judecarea cauzei.
Din această perspectivă şi în acord cu principiul „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”, critica încadrată în prevederile art. 304 pct. 5 C.pr.civ., se vădeşte a nu fi fondată, soluţionarea cauzei desfăşurându-se cu respectarea condiţiilor prevăzute de norma incidentă raportului juridic litigios.
Cât priveşte motivele de recurs încadrate în prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C.pr.civ., se constată că acestea au fost invocate exclusiv formal, atâta vreme cât pentru al optulea motiv de recurs nu a fost dezvoltată vreo critică, iar criticile dezvoltate în motivul nouă de recurs nu au legătură cu soluţia atacată, de desfiinţare a sentinţei cu trimitere spre rejudecare şi nu de evocare a fondului cu stabilirea/determinarea vreunei despăgubiri în sarcina recurentului.
Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C.pr.civ., recursul dedus judecăţii urmează să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi împotriva deciziei nr. 322 din 20.10.2010 pronunţată de Curtea de Apel Craiova - Secţia I –a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6007/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6009/2011. Civil → |
|---|
