ICCJ. Decizia nr. 6126/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6126/2011
Dosar nr. 43790/3/2009
Şedinţa publică din 19 septembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 04 noiembrie 2009, reclamantul M.G.C.V. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a solicitat obligarea pârâtului să emită dispoziţie de restituire prin echivalent pentru cota de ½ din apartamentul situat în Bucureşti, B-dul L.C. (fost B-dul A.I.), în soluţionarea notificării înregistrată la P.M.B.; obligarea pârâtului să trimită dosarul în termen de 30 zile de la emiterea dispoziţiei de restituire prin echivalent către C.C.S.D. în vederea evaluării şi acordării titlurilor de despăgubire şi obligarea pârâtului la plata a câte 1.000 RON pe fiecare zi de întârziere, cu titlul de daune cominatorii, începând de la rămânerea definitivă a hotărârii şi până la emiterea dispoziţiei de restituire prin echivalent.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că imobilul situat în Bucureşti Bd. L.C., (fost B-dul A.I.) a aparţinut bunicului său G.M. aşa cum rezultă din actul de vânzare cumpărare autentificat din 29 octombrie 1924 prin care a dobândit terenul, coroborat cu autorizaţia de construire din 19 martie 1928 eliberată de P.M.B.
Prin decizia nr. 38 din 12 ianuarie 1982 emisă de C.P.M.B. – C.E. a trecut în proprietatea statului, fără plată, cota de ½ din apartamentul din B-dul L.C.
Reclamantul mai arată că a formulat notificarea solicitând restituirea în natură a cotei de ½ din apartament, iar prin adresa din 18 iunie 2003 emisă de SC H.N. SA s-a comunicat că întregul apartament a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, aşa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996. Reclamantul consideră că imobilul nu mai poate fi restituit în natură, astfel că potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 are dreptul la restituirea prin echivalent.
În drept cererea a fost întemeiată pe disp. art. 1, 25, 26, 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2005 Titlul VII, H.G. nr. 498/2003, decizia nr. XX/2005, decizia nr. IX/2006 şi decizia XX/2007 – toate pronunţate de I.C.C.J.
Prin sentinţa civilă nr. 378 din 19 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamant; a fost obligat pârâtul să emită dispoziţie de restituire prin echivalent pentru cota de ½ din apartamentul situat în Bucureşti, B-dul L.C., în soluţionarea notificării înregistrată la P.M.B.; a fost obligat pârâtul să trimită dosarul în termen de 30 zile de la emiterea dispoziţiilor către C.C.S.D. în vederea evaluării şi acordării titlurilor de despăgubire şi a obligat pârâtul la plata sumei de 100 RON (una sută RON) pentru fiecare zi de întârziere cu titlul de daune cominatorii, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii şi până la emiterea dispoziţiei de restituire prin echivalent.
Pentru a pronunţa această hotărâre,Tribunalul a reţinut că reclamantul a declanşat procedura administrativă prealabilă impusă de Legea nr. 10/2001 şi în lipsa unui răspuns la care era îndreptăţit a sesizat instanţa de judecată după 8 ani de la depunerea notificării şi a actelor justificative.
Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 cu modificările ulterioare, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deţinătoare era obligată să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată asupra cererii reclamanţilor.
Tribunalul a constatat că reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii potrivit art. 3 din Legea nr. 10/2001 în condiţiile prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cota de ½ din imobilul proprietatea sa fiind preluată în mod abuziv de către stat potrivit art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001.
Prin decizia nr. 606 A din 14 octombrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-A civilă, a fost admis apelul pârâtului şi schimbată în parte sentinţa în sensul respingerii capătului de cerere privind acordarea daunelor cominatorii ca inadmisibil.
Termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 este unul de recomandare, însă depăşirea acestuia nu exonerează unitatea deţinătoare de a răspunde în modalitatea prevăzută de lege la notificarea privind pretenţiile formulate de persoana îndreptăţită.
Termenul de 60 de zile prevăzut de dispoziţiile legală menţionată, poate avea într-adevăr, conform textului legal enunţat şi normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
În acest sens, art. 23.1 (în prezent art. 25 pct. 1) din Normele metodologice, prevede că, în cazul în care persoana îndreptăţită a depus odată cu notificarea toate actele de care înţelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării.
În cazul în care persoana îndreptăţită a depus toate actele doveditoare pe care le posedă şi totodată a făcut precizarea că nu mai deţine alte probe, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe numai pe baza acestora, în termen de 60 de zile.
Totodată, textul legal enunţat mai sus, prevede că termenul pentru îndeplinirea obligaţiei se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptăţite dacă unitatea deţinătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părţi, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentaţia depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.
Pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar ca unitatea deţinătoare să comunice în scris persoanei îndreptăţite faptul că fundamentarea şi emiterea deciziei de restituire sunt condiţionate de depunerea probelor solicitate. Depunerea actelor solicitate sau comunicarea faptului că persoana îndreptăţită nu posedă actele respective are semnificaţia acceptării prorogării termenului respectiv (în această ipoteză termenul curge de la depunerea actelor solicitate sau, după caz, de la data comunicării răspunsului).
În cauză, din documentaţia ce formează obiectul dosarului de restituire înregistrat la PMB, a rezultat că notificarea a fost însoţită de actele doveditoare de care autoarea reclamantei a înţeles să se prevaleze, şi cu toate acestea, unitatea deţinătoare nu a soluţionat-o, în termenul de 60 de zile prevăzut de lege.
Lipsa precizării din partea persoanei îndreptăţite în sensul că nu mai deţine alte probe, nu condiţionează unitatea deţinătoare să se pronunţe asupra notificării, astfel cum susţine apelantul pârât, ci precizarea respectivă determină obligaţia de a se pronunţa numai pe baza probelor depuse.
În orice caz însă, în sarcina pârâtului subzistă obligaţia de a da o soluţie cererii petentului, fie în sensul admiterii şi restituirii imobilului în forma solicitată, fie în sensul respingerii acesteia, în termenul stabilit de lege, astfel cum, în mod corect a reţinut şi prima instanţă.
Unitatea deţinătoare poate beneficia de prorogarea termenului de a răspunde la notificare doar în situaţia în care, în urma analizei efectuate se constată că documentaţia depusă este insuficientă, dar numai sub condiţia de a comunica acest lucru notificatorului, în intervalul de 60 de zile.
În cauză însă, nu rezultă că apelantul pârât ar fi comunicat în scris intimatului reclamant necesitatea depunerii de noi acte doveditoare, în intervalul de 60 de zile prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Cât priveşte al doilea motiv de apel s-a reţinut că art. 16 din alin. (1) din Legea nr. 10/2001 arată că deciziile/dispoziţiile emise de entităţile investite cu soluţionarea notificărilor, în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale.
Alin. (21) al aceluiaşi art., prevede că notificările care nu au fost soluţionate în sensul alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal S.C.C.D.
Controlul legalităţii avut în vedere de alin. (2) al art. 16 din lege, vizează legalitatea dispoziţiei dată în procedura administrativă, ori în cauza de faţă, dispoziţia urmează a fi emisă în baza celor hotărâte prin sentinţa judecătoriei, în cadrul controlului efectuat de instanţă, în condiţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Au fost considerate a fi întemeiate criticile ultimului motiv de apel.
Conform art. 5803 alin. (5) C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 459/2006, se stabileşte că pentru neexecutarea obligaţiilor prevăzute în acest art. nu se pot acorda daune cominatorii. Având astfel în vedere că în mod expres s-a prevăzut imposibilitatea acordării acestor daune cominatorii, Curtea admiţând apelul declarat, conform art. 296 C. proc. civ., a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins capătul de cerere privind acordarea de daune cominatorii, ca inadmisibil, iar în conformitate cu art. 274 C. proc. civ., a obligat pârâtul la cheltuieli de judecată ocazionate la instanţa de fond, în sumă de 1.000 RON, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Împotriva susmenţionatei hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, criticand-o pentru nelegalitate, cale de atac întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi în susţinerea căreia a învederat că reclamanţii ar fi trebuit să completeze dosarul constituit în temeiul Legii nr. 10/2001, cerinţă pretinsă de dispoziţiile art. 21-23 din lege, care nu a fost respectată, context în care hotărârea astfel pronunţată este nelegală.
Cât priveşte obligaţia de a înainta dosarul C.C.S.D., au susţinut că potrivit O.U.G. nr. 81/2007 [art. 16 alin. (2)] dispoziţia emisă în procedura legii speciale trebuie însoţită de referatul conţinând avizul de legalitate al Instituţiei Prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta, numai în aceste condiţii putând fi stabilită obligaţia menţionată în sarcina sa.
Au mai arătat că nu s-au făcut dovezi în sensul că reclamanta ar fi primit despăgubiri pentru imobilul menţionat în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, potrivit cu care nu sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de ţara noastră privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.
Au solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
Referitor la calea de atac dedusă judecăţii cu privire la care, din oficiu, s-a invocat excepţia nulităţii, se constată următoarele:
Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cerera de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancţiunea care intervine este nulitatea recursului.
În speţă, recurenta nu s-a conformat cerinţelor legale enunţate, întrucât deşi a indicat că-şi întemeiază calea de atac pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a dezvoltat critici ce nu pot fi subsumate acestui motiv de recurs.
Astfel, indicarea dispoziţiilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 în contextul în care nu s-au adus critici concrete dispoziţiilor instanţei de apel privind modul de interpretare şi aplicare a acestor norme legale, nu poate fi asimilată unei critici de nelegalitate în accepţiunea dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ.
De asemenea, indicarea prevederilor art. 16 alin. (2) din OUG.nr. 81/2007, în contextul în care nu au dezvoltat critici concrete referitor la acest aspect, analizat de instanţa de apel, nu poate fi considerată o critică de nelegalitate în accepţiunea aceloraşi dispoziţii.
Nu poate fi primită nici critica constând în nerespectarea dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, cu privire la care se reţine că nu a făcut obiectul verificărilor instanţei de apel, nefiind invocată ca motiv în apelul părţii, context în care formularea sa direct în recurs se constată a fi făcută omisso medio.
Faţă de considerentele ce preced şi constatând că nu sunt date motive de ordine publică ce ar utea fi invocate şi din oficiu, în temeiul art. 306 alin. (1) C. proc. civ. se va constata nulitatea căii de atac deduse judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 606A din 14 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV -a civilă.
Obligă pe recurentul-pârât la plata sumei de 2.480 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată, către intimatul-reclamant M.G.C.V.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6124/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6127/2011. Civil → |
|---|
