ICCJ. Decizia nr. 6124/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6124/2011
Dosar nr. 17744/3/2009
Şedinţa publică din 19 septembrie 2011
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 206 din 16 februarie 2010 a Tribunalului Bucureşti secţia a III – a civilă s-a admis acţiunea reclamantului P.C. împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primar să propună prin dispoziţie acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc către recurent, situat în Bucureşti, str. G.G.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a avut în vedere faptul că prin notificarea înregistrată la B.E.J. S.N. din 12 iulie 2001, reclamantul a solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, restituirea imobilului situat în Bucureşti, aciuai G.G. nr. 12, invocând calitatea de moştenitor al proprietarului deposedat abuziv, că în anul 2008 au fost completate actele doveditoare în susţinerea notificării, dar reclamantul nu a primit un răspuns până în prezent, aşa încât Tribunalul a constatat că pârâtul nu şi-a respectat obligaţia prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, de a se pronunţa în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, printr-o dispoziţie motivată, asupra cererii de acordare a măsurilor reparatorii.
Tribunalul a considerat că vătămarea pricinuită reclamantului în exercitarea drepturilor sale fundamentate pe prevederile legii speciale de reparaţie, prin neemiterea unei dispoziţii motivate, ca răspuns la notificarea formulată în anul 2001. poate fi examinată în cauza dedusă judecăţii, neexistând niciun impediment procedural în acest sens, cât timp lipsa răspunsului unităţii deţinătoare echivalează cu refuzul restituirii imobilului, refuz ce trebuie cenzurat de către instanţă.
În raport de prevederile Legii nr. 10/2001, referitor la dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, Tribunalul a reţinut că în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat din 31 iulie 1948 şi transcris din 31 iulie 1948 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, autorul reclamantului, P.P., a cumpărat 304 m.p., în suprafaţă de 608 m.p., situată în Parcul S.N.I.C., că P.P. a decedat la data de 27 mai 1996 fiind moştenit de reclamantul P.C., fiul său, aşa cum rezulta din certificatul de moştenitor din 04 august 2004 eliberat de B.N.P. I.F. şi I.S.
De asemenea, a reţinut că potrivit adresei din 08 august 2008 eliberată de Primăria Municipiului Bucureşti -S.E.P., în suprafaţă de 608 m.p. (din fosta parcelare S.N.I.C.), figurează ca expropriată prin Decretul nr. 54/1951 şi data în folosinţă Sfatului Popular al Capitalei în baza Decretului nr. 117/1955, iar din înscrisurile depuse la dosar a rezultat ca autorul reclamantului nu a primit despăgubiri pentru acest imobil.
Tribunalul a constatat că preluarea imobilului a fost abuzivă în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 şi, reţinând calitatea de proprietar a reclamantului asupra imobilului în litigiu şi caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat, a constatat că reclamantul este persoană îndreptăţită la restituire în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 republicată, cu modificările ulterioare, iar pârâtului îi revine obligaţia de a propune acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul preluat potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 26 din lege.
Instanţa de fond a reţinut că, dată fiind procedura obligatorie impusa de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, cu referire la art. 26 şi dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, instanţa investită cu soluţionarea pe fond a notificării, nu poate stabili despăgubirile, această competenţă aparţinând C.C.S.D., şi doar în condiţiile în care despăgubirea nu este mulţumitoare pentru beneficiar, acesta are posibilitatea atacării deciziei C.C.S.D. la instanţa competentă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general, iar prin decizia civilă nr. 188 din 14 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX – a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a respins ca nefondat apelul pârâtului, reţinându-se următoarele considerente:
Critica apelantului vizând faptul ca instanţa de judecată nu putea soluţiona notificarea, întrucât procedura administrativă nu a fost finalizată, nu este fondată.
Aceasta deoarece prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite în soluţionarea unui recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanţe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., s-a decis ca, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanţa de judecată poate să dispună în mod direct restituirea în natură a imobilului, atât în cazul în care constată nelegalitatea sau netemeinicia deciziei dată de unitatea deţinătoare, cât şi în cazul în care unitatea deţinătoare a bunului nu s-a pronunţat în termenul prevăzut de lege cu privire la notificarea formulată.
Conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (art. 25 după republicarea din septembrie 2005 a legii), în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de Ia depunerea actelor doveditoare, potrivit art. 22, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură.
În aplicarea datei depunerii actelor doveditoare, pct. 23.1 alin. (4) din Norme precizează că termenul de a se pronunţa asupra notificării de restituire se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptăţite, dacă unitatea deţinătoare comunica acesteia în intervalul de 60 de zile faptul că documentaţia depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.
Prin urmare, pentru a avea beneficiul acestei prorogări, este necesar ca unitatea deţinătoare să comunice în scris persoanei îndreptăţite faptul că emiterea deciziei de restituire este condiţionată de depunerea probelor solicitate, în acest caz, persoana îndreptăţită fiind obligată să comunice răspuns.
Nefondate sunt şi susţinerile apelantului privind termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25, în înţelesul dat de Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr. 10/2001, atunci când susţine că este un simplu termen de recomandare, astfel încât depăşirea lui nu putea atrage obligarea unităţii deţinătoare la emiterea deciziei de restituire.
Teza susţinută de apelant nu poate fi primită, întrucât caracterul imperativ al termenului de soluţionare a notificării, rezultă în mod neîndoielnic din chiar modul de redactare al normei care îi reglementează: ,,în termen de 60 de zile (...)unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe(...). Procedând în modul pretins de apelant, s-ar putea ajunge ca prin atitudinea culpabilă a unităţii deţinătoare, sa fie afectate grav interesele persoanelor îndreptăţite la restituire, lipsindu-le în fapt de posibilitatea de a-şi apară drepturile recunoscute de lege.
Nefondate sunt şi criticile apelantului privind greşita soluţionare a cauzei de către instanţa de fond, în raport de prevederile obligatorii ale deciziei nr. 52/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în secţii unite, prin care s-a admis recursul în interesul legii, formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi s-a stabilit ca deciziile sau dispoziţiile care se aflau pe rolul instanţelor Ia data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestaţie, ca şi cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise S.C.C.S.D., ci rămân supuse controlului instanţelor judecătoreşti, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, atât timp cât acestea au fost investite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile art. 24 alin. (26) din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data emiterii actului.
Aceasta deoarece, potrivit art. 16 alin. (1) şi (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin notificări soluţionate până la data intrării în vigoare a noii legi, nu pot fi înţelese decât acele notificări pe baza cărora entităţile învestite au emis decizii sau dispoziţii motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum şi cuantumul acestora, neatacate în instanţă în termenul prevăzut în art. 24 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 26 după modificare), ori în cauza dedusă judecăţii, instanţa nu a fost investită cu controlul unei astfel de decizii sau dispoziţii, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, obiectul cererii de faţă fiind soluţionarea pe fond a notificării, avându-se în vedere refuzul nejustificat al pârâtului în emiterea dispoziţiei.
S-a mai reţinut că apelantul a criticat şi modalitatea prin care a fost soluţionată cererea reclamantului, invocând faptul că măsurile reparatorii nu se acordă potrivit reglementărilor în vigoare de către Primăria Municipiului Bucureşti ci, de către C.C.S.D., cât timp instanţa a cărei hotărâre se atacă a dispus numai obligarea pârâtului să propună prin dispoziţie acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc către reclamant, pentru imobilul în suprafaţă de 304 m.p. situat în Bucureşti, str. G.G., fără a stabili cuantumul acestora, atribut ce revine C.C.S.D. căreia i se transmite raportul ce conţine cuantumul despăgubirilor, în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubiri.
Faţă de această critică s-a reţinut că judecătorul fondului a reţinut în mod just că instanţa investită cu soluţionarea pe fond a notificării, nu poate stabili despăgubirile, această competenţă aparţinând C.C.S.D., şi doar în condiţiile în care despăgubirea nu este mulţumitoare pentru beneficiar, acesta are posibilitatea atacării deciziei C.C.S.D. la instanţa competentă. Ca atare, reţine instanţa de apel, acesta este considerentul pe care instanţa l-a avut în vedere şi atunci când a analizat cererea de aderare la apel, pe care a apreciat-o ca nefondată, din perspectiva expusă anterior.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General solicitând în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Se susţine astfel că reclamanta nu a justificat interesul în vederea promovării capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv şi nelegal al preluării de către Stat a imobilului.
Recurentul învederează că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare (art. 23 din Legea nr. 10/2001 pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003.
Or, susţine recurentul, prin actele depuse nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate pretins, cu atât mai mult cu cât acestea nu au fost anexate la notificare, motiv pentru care se susţine şi încălcarea art. 22 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001.
În aceeaşi idee se mai susţine că nu este întemeiată acţiunea de obligare la despăgubiri băneşti.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Noţiunea de „acte doveditoare” prevăzută de art. 23 din Legea nr. 10/2001 face trimitere la orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicţional sau administrativ, cu efect translativ sau declarativ de proprietate, ce generează o prezumţie relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă.
Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, ori după caz, ale calităţii de asociat sau acţionar al persoanei juridice, precum şi în cazul moştenitorilor cele care atestă această calitate şi, după caz, înscrisurile necesare acordării pretenţiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Din interpretarea acestui text de lege rezultă că termenul de depunere a actelor doveditoare până la data soluţionării notificării, este unul de recomandare, iar nu de decădere, astfel încât în faţa instanţei investite cu soluţionarea contestaţiei pot fi depuse asemenea acte.
De altfel stabilirea obligaţiei pentru instanţă, de a soluţiona o acţiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001 doar pe baza înscrisurilor depuse în etapa procedurii administrative, ar avea ca efect îngrădirea accesului liber la justiţie, recunoscut prin art. 21 din Constituţie şi a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin acelaşi art. din Constituţie, şi recunoscut părţilor prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Or, un proces echitabil presupune un tratament egal aplicabil părţilor implicate în proces, iar accesul la justiţie nu se realizează numai prin posibilitatea de a sesiza instanţa, ci şi prin dreptul recunoscut părţilor de a propune dovezile care să le susţină pretenţiile, precum şi prin dreptul instanţei de a cenzura pertinenţa, concludenţa şi utilitatea lor, de a încuviinţa administrarea probelor necesare pentru deplina stabilire a situaţiei de fapt şi de a-şi întemeia soluţia pe probele administrate.
Din perspectiva celor expuse, susţinerile pârâtului sunt nefondate cu atât mai mult cu cât din actele de la dosar rezultă atât preluarea abuzivă a imobilului cât şi calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001, motiv pentru care nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 188A din 14 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX -a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Respinge cererea intimatului-reclamant P.C. privind plata cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6123/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6126/2011. Civil → |
|---|
