ICCJ. Decizia nr. 6128/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6128/2011
Dosar nr. 7593/118/2009
Şedinţa publică din 19 septembrie 2001
Deliberând asupra recursurilor civile de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 58 din 21 ianuarie 2010 Tribunalul Constanţa, a admis acţiunea reclamantului şi a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 40.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, conform cursului Băncii Naţionale a României.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că privarea de libertate în perioada 1950 - 1958 a autorului reclamantului, C.N.V., condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 209 alin. (3) C. pen., la o pedeapsă de 11 ani muncă zilnică şi 5 ani degradare civică, a adus atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale acestuia, lezându-i demnitatea, onoarea şi libertatea individuală şi a produs suferinţe pe plan moral şi social pentru el şi familia sa.
Instanţa a apreciat relativ la persoana autorului reclamantului, care a avut de suferit ca urmare a unei măsuri cu caracter politic ce i-a marcat negativ tot restul vieţii şi datorită căreia perspectivele sale ca tânăr au fost brutal frânte de un regim totalitar, că suma de 40.000 euro ar fi în măsură să atenueze suferinţa clin trecut şi să asigure reclamantului, cel puţin pe viitor, o despăgubire neutru o viaţă petrecută în privaţiuni.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul C.V. şi pârâtul iar prin decizia civilă nr. 241 din 20 octombrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa s-a respins ca nefondat apelul reclamantului, fiind admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Constanţa fiind schimbată hotărârea instanţei de fond în sensul obligării pârâtului la 4.000 euro cu titlu de daune morale către reclamant, fiind motivate restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:
Legea nr. 221/2009 privind condamnarea comunismului, din 18 decembrie 2006, se înscrie în încercarea legiuitorului român de a transforma condamnarea comunismului dintr-o manieră declarativă, într-o realitate juridică cu efecte clare.
Actele normative adoptate începând cu anul 1990 – Decretul-Lege nr. 118 din 30 martie 1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi a celor deportate în străinătate, ori constituite în prizonieri. O.U.G. nr. 24 din 5 martie 2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii şi culminând cu Legea nr. 221/2009- afirmă în prezent, că în perioada de dictatură comunistă, cuprinsă între 6 martie 1945-22 decembrie 1989, puterea comunistă a exercitat în special prin organele securităţii statului, parte a poliţiei politice, o permanentă teroare împotriva cetăţenilor ţării, drepturilor şi libertăţilor lor fundamentale şi că prin aceste acte se încearcă o reparaţie prin obţinerea unor satisfacţii morale ori materiale acordate celor care au fost victimele comunismului.
Prima instanţă a reţinut în mod judicios şi este necontestat de pârâtul Statul Român faptul că tatăl reclamantului a suferit o condamnare la 10 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale.
S-a mai reţinut că susţinerea apelantului pârât Statul Român, în sensul că acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul reclamantului care a făcut obiectul unei condamnări cu caracter politic, este o măsură subsidiară în raport de despăgubirile acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 este nefondată, în raport de dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Conform acestor dispoziţii legale, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul său descendenţii acestuia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului nr. 118/1990”.
Prin urmare, acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 nu exclude şi acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare politică sau în calitate de victimă a unei măsuri administrative cu caracter politic, ci trebuie avută în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate în temeiul art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Despăgubirea bănească acordată pentru repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să reflecte însă o concordanţă valorică exactă între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărei reparare este destinat să contribuie.
Recunoaşterea prin lege a posibilităţii de acordare a unui despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit urmare a arestării tatălui reclamanţilor şi dificultatea cuantificării ori de câte ori este vorba de suferinţe de ordin moral nu trebuie interpretate în sensul obţinerii unor sume de bani exorbitante fără corespondent în raport de ceea ce trebuie să însemne prejudiciul moral, cum este suma de 500.000 euro pretinsă de reclamant prin acţiune.
De principiu, suma de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept finalitate nu atât de a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Prejudiciul moral care rezultă din lezarea unui drept sau a unui interes patrimonial ţine de persoana reclamantului, de consecinţele negative suferite, de importanţa valorilor morale, legate şi de intensitatea cu care au fost percepute de către acesta.
În acelaşi timp instanţa de apel reţine că, prin prevederile legii reparatorii legiuitorul a urmărit, în primul rând, să acorde o despăgubire morală persoanelor care au suferit condamnări ca urmare a opoziţiei lor făţişe faţă de regimul totalitar, dar şi acelora care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic şi apoi având în vedere că mulţi dintre cei care au fost supuşi abuzurilor regimului totalitar nu mai sunt în viaţă la data aplicării reparaţiunii, acest drept nepatrimonial să se transfere succesoral soţiei ori descendenţilor persoanelor respective.
Prin Legea nr. 221/2009- astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010- legiuitorul a stabilit limite maxime ale daunelor morale ce pot fi acordate persoanelor ce au tăcut obiectul condamnărilor politice sau măsurilor administrative cu caracter politic, cât şi criterii de cuantificare a acestor daune, în limitele stabilite de lege.
Astfel, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 modificată a prevăzut „acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:
1. 10.000 euro pentru persoana care a suferit condamnarea politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic;
2. 5.000 euro pentru soţul/soţia şi descendenţii de gradul I.
3. 2.500 euro pentru descendenţii de gradul al II-lea.
Conform art. 5 alin. (1) din lege la stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1) instanţa de judecată va lua în considerare, fără a se limita la aceasta, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative produse pe plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990.
În raport de dispoziţiile legale mai sus invocate Curtea reţine că reclamantul C.V. este descendent de gradul I (fiu) al defunctului C.V., persoana care a făcut obiectul condamnării politice, iar autorul lui a beneficiat de măsurile reparatorii reglementate de Decretul-Lege nr. 118/1990, încasând o pensie lunară de 173,6 RON în perioada 1991-2004 (data decesului).
Prin urmare, la stabilirea întinderii despăgubirilor cuvenite reclamantului, instanţa va avea în vedere toate suferinţele autorului acestuia pe plan fizic şi psihic în perioada arestării sale, lezarea gravă a demnităţii şi onoarei condamnatului prin actele represive şi ameninţările permanente la care erau supuşi deţinuţii politic, frustrarea cauzată de pierderea legăturilor cu familia, dar şi faptul că în prezent tatăl reclamantului este decedat, iar beneficiarul despăgubirii este reclamantul, în calitate de moştenitor - descendent de gradul I.
În raport de aceste criterii şi de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 2 din Legea nr. 221/2009 modificată prin O.U.G. nr. 62/2010 s-a apreciat că suma de 4.000 euro reprezintă o despăgubire echivalentă şi echitabilă, în deplină concordanţă cu jurisprudenţa C.E.D.O., prin sumele rezonabile acordate cu titlu de daune morale (Cauza Konolos, hotărârea din 7 februarie 2008, Cauza Conciovici contra României, Cauza Pantea împotriva României, nr. 33343/1996 C.E.D.O. 2003 – VI).
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul C.V. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Constanţa.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel reclamantul susţine greşita interpretare şi aplicare a legii în condiţiile în care nu s-a avut în vedere că antecesorul său a fost încarcerat timp de 4.380 de zile, în închisorile comuniste, unde a fost maltratat, torturat şi umilit sistematic.
Criticile aduse de reclamant vizează astfel modalitatea de stabilire a despăgubirilor, în condiţiile în care acordarea lor trebuie să aibă în vedere suferinţele fizice, psihice, dar şi consecinţele negative ale acestora pe plan psihic, al vieţii sociale şi de familie.
Astfel reclamanta solicită acordarea sumei de 500.000 euro daune morale.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice D.G.F.P. Constanţa, vizează nelegalitatea ei tot sub aspectul criteriului şi modalităţii de stabilire a despăgubirilor.
Astfel recurentul susţine că în speţă autorul reclamantului a beneficiat începând cu 1990 şi până în 2004, de măsurile reparatorii stabilite prin Decretul – Lege nr. 118/1990 constând în plata unei indemnizaţii lunare, precum şi celelalte drepturi stabilite de acest act normativ.
Or, din această perspectivă, recurentul susţine că toate aceste facilităţi, dacă ar fi cuantificate în bani, ar determina o mărire a cuantumului măsurilor reparatorii de care a beneficiat autorul reclamantului.
Se mai susţine că având în vedere Deciziile Curţii Constituţionale nr. 13545 din 20 octombrie 2010 şi nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, rezultă că acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în completarea Decretului – Lege nr. 118/1990, a altor drepturi băneşti cu titlu de daune morale, este nejustificată şi lipsită de temei legal.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Condamnarea autorului reclamantului pentru săvârşirea infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale la o pedeapsă de 11 ani muncă zilnică şi 5 ani degradare civică, şi privarea lui de libertate a adus atingere drepturilor şi valorilor umane, cauzându-i suferinţe pe plan fizic, psihic, moral, social şi familial.
Ca atare la stabilirea cuantumului daunelor morale se au în vedere consecinţele negative suferite pe plan fizic, psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care aceste valori au fost afectate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării.
Deşi legiuitorul nu a conturat criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina şi jurisprudenţa consacrat totuşi anumite repere pentru cuantificarea despăgubirilor acordate cu acest titlu, cum este echitatea şi proporţionalitatea.
Stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică, în mod inevitabil o doză de aproximare, instanţa fiind nevoită să stabilească un anumit echilibru, între prejudiciul moral suferit (care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate) şi despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje de natură a atenua suferinţele morale, fără a se ajunge, însă, la situaţia îmbogăţirii fără just temei.
În termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca o persoană vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii dar în acelaşi timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
Prejudiciul moral nu se poate rezuma la determinarea „preţului” suferinţei psihice, ce nu poate fi cuantificată ci presupune aprecierea tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului precum şi ale implicaţiei acestuia pe planul vieţii personale, sociale, familiale, profesionale ale persoanei care invocă existenţa prejudiciului.
Daunele morale ca echivalent al prejudiciului moral constituie o componentă a pagubei invocate de cel condamnat pentru vătămarea intereselor personale nepatrimoniale, cum ar fi libertatea de mişcare, de exprimare, onoarea, reputaţia, demnitatea umană.
Prin privarea de libertate ca urmare a stării de detenţie, drepturile şi libertăţile fiind anulate, au suferit o atingere serioasă şi gravă, cu repercusiuni derulate în timp asupra tuturor laturilor vieţii.
Din perspectiva celor expuse şi prin raportare concretă la datele cauzei, la starea de fapt corect reţinută de instanţele anterioare, în aplicarea efectivă a principiului echităţii şi proporţionalităţii şi cu scopul de a acoperi pe cât posibil în acest mod consecinţele negative suferite de reclamant, Înalta Curte apreciază că suma de 80.000 euro este o măsură eficientă pentru recunoaşterea suferinţelor cauzate reclamantului corespunde existenţei Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, şi este în concordanţă cu jurisprudenţa constantă a acestuia.
Pentru aceste considerente, este fondat doar recursul reclamantului ce urmează a fi admis cu consecinţa modificării deciziei recurate în sensul obligării pârâtului să plătească reclamantului 80.000 euro cu titlu de daune morale, echivalent în RON la data efectuării plăţii, urmând ca din perspectiva aceloraşi considerente a fi respins recursul pârâtului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul C.V. împotriva deciziei nr. 241/C din 20 octombrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, pe care o modifică în parte, în sensul că admite apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei nr. 58 din 21 ianuarie 2010 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă, pe care o schimbă în parte şi obligă pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice- D.G.F.P. Constanţa la plata sumei de 80.000 euro, echivalentul în RON la data efectuării plăţii, cu titlul de despăgubiri către reclamant.
Respinge ce nefondat apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Constanţa împotriva aceleiaşi sentinţe.
Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Constanţa împotriva deciziei recurate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6127/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6131/2011. Civil → |
|---|
