ICCJ. Decizia nr. 6131/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6131/2011
Dosar nr. 4/108/2010
Şedinţa publică din 19 septembrie 2011
Deliberând asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:
La 22 decembrie 2009, reclamantul P.G. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Arad, solicitând obligarea acestuia, la plata sumei de 500.000 euro, despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant, ca efect al urmăririi penale şi condamnării sale, în baza sentinţei penale nr. 449 din 23 martie 1949'a Tribunalului Militar Timişoara, la 8 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 209 alin. (3) C. pen., pedeapsă revizuită ulterior, prin sentinţa penală nr. 1075 din 16 octombrie 1951, la 5 ani închisoare corecţională şi 3 ani interdicţie corecţională.
În drept, acţiunea reclamantului a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1 alin. (2), art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 179 din 11 martie 2010, Tribunalul Arad, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul P.G. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Arad.
A dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 75.000 euro sau echivalentul în RON, conform cursului Băncii Naţionale Române de la data efectuării plăţii.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că privarea de libertate în perioada 1950-1955 a reclamantului, condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 209 alin. (3) C. pen., la o pedeapsă de 5 ani închisoare corecţională şi 3 ani de interdicţie corecţională, a adus atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale acestuia, lezându-i demnitatea, onoarea şi libertatea individuală şi i-a produs suferinţe de ordin moral şi social, la data respectivă, acesta fiind elev la Liceul C. din Arad.
Tribunalul Arad a apreciat relativ la persoana reclamantului, care a avut de suferit o condamnare penală, ce i-a marcat negativ tot restul vieţii şi datorită căreia perspectivele sale, ca tânăr au fost brutal frânte de regimul totalitar, că suma de 75.000 euro, ar fi în măsură să atenueze suferinţa din trecut şi să-i asigure reclamantului o reparaţie echitabilă, cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei, în despăgubirea acordată.
Împotriva sentinţei Tribunalului au declarat apel, moştenitorii reclamantului, anume: P.D.M., C.N.C., aceeaşi cale de atac fiind exercitată şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Arad, ambii criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Astfel, moştenitorii reclamantului P.G. (decedat la 10 aprilie 2010, ulterior pronunţării sentinţei Tribunalului Arad) au criticat hotărârea instanţei de fond, sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate de Tribunal.
Apelanţii-reclamanţi P.D.M. şi C.N. au susţinut astfel, că daunele morale sunt inferioare sumei solicitată iniţial de reclamant, învederând că acestea nu reflectă în mod just, suferinţele reclamantului şi efectele privării de libertate, măsură care a avut un impact negativ asupra întregii familii a reclamantului, perioada 1948-1950, în care acesta nu a putut exercita nicio profesie, fiind urmărit de organele de represiune, nefîind luată în calcul de instanţa de fond.
Apelul declarat de pârât a adus critici referitoare la nedovedirea acţiunii şi stabilirea corectă a stării de fapt, precum şi la supraevaluarea prejudiciului moral, în raport de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, pârâtul solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei Tribunalului şi respingerea acţiunii ca fiind insuficient dovedită, iar în subsidiar, reducerea cuantumului daunelor morale acordate, în limitele prevăzute de O.U.G. nr. 62/2010.
Prin decizia nr. 354/A din 13 octombrie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. a judeţului Arad împotriva sentinţei civile nr. 179 din 11 martie 2010 a Tribunalului Arad.
A schimbat în parte sentinţa menţionată, în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamanţii P.D.M. şi C.N. (moştenitorii reclamantului P.G.), a sumei de 2.500 euro, cu titlul de daune morale. A menţinut în rest sentinţa.
A respins ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii-moştenitori ai defunctului P.G. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar ordinar a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate, instanţa de apel a reţinut că, recunoaşterea prin lege a posibilităţii de acordare a unei despăgubiri pentru prejudicial moral suferit de reclamant şi dificultatea cuantificării acestuia, ori de câte ori este vorba de evaluarea unor suferinţe de ordin moral nu trebuie interpretată, în sensul obţinerii unor sume de bani exorbitante, fără corespondent în raport de ceea ce trebuie să însemne prejudiciul moral, cum este suma de 500.000 euro, pretinsă şi solicitată de reclamant prin acţiune.
Astfel, prejudiciul moral care rezultă din lezarea unui drept sau a unui interes ţine de persoana reclamantului, de consecinţele negative suferite de acesta, de importanţa valorilor morale lezate, de intensitatea cu care a fost percepută suferinţa morală, precum şi de durata de timp a condamnării.
Curtea de Apel Timişoara, a reţinut în considerentele deciziei pronunţate că, prin prevederile legii reparatorii, legiuitorul a urmărit, în primul rând, să acorde o despăgubire morală persoanelor care au suferit condamnări ca urmare a opoziţiei lor făţişe faţă de regimul totalitar, dar şi acelora care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, urmând ca la stabilirea cuantumului despăgubirilor să se ţină seama şi de măsurile reparatorii deja acordate, în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 şi de modificările aduse Legii nr. 221/1990 prin O.U.G. nr. 62/2010, în vigoare la data pronunţării hotărârii.
Cât priveşte criticile comune ale moştenitorilor -reclamanţi şi ale pârâtului, referitor la cuantificarea daunelor morale, evident de pe poziţii diferite, primii solicitând mărirea sumei stabilită în mod eronat de instanţa de apel la numai 2.500 euro, iar pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Arad, reducerea acesteia, Curtea de Apel Timişoara, a reţinut următoarele:
Conform art. 5 din Legea nr. 221/200, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul
acestei persoane, soţul sau descendenţii acestuia până la gradul al II-lea pot solicita instanţei acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului nr. 118/1990.
Prin Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010 legiuitorul a stabilit limite maxime ale daunelor morale ce pot fi acordate persoanelor ce au făcut obiectul condamnărilor politice sau măsurilor administrative cu caracter politic, cât şi criterii de cuantificare a acestor daune, în limitele stabilite de lege.
Astfel, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 modificată a prevăzut „ acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:
10.000 euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
5.000 euro pentru soţul/soţia şi descendenţii de gradul I.
2.500 euro pentru descendenţii de gradul al-II-lea.
La aprecierea cuantumului despăgubirilor, instanţa de apel, care a micşorat cuantumul daunelor morale acordate reclamantului a avut în vedere că acesta a beneficiat de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990, încasând o pensie lunară de 1.396 RON.
Aşa fiind, la stabilirea întinderii despăgubirilor cuvenite reclamantului, instanţa a avut în vedere că reclamantul a fost beneficiarul acestei sume, desigur acordată cu caracter reparator şi, în raport de aceste criterii şi de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 2 din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, instanţa de apel a admis apelul declarat de pârât şi a redus cuantumul daunelor morale acordate reclamantului, de la 75.000 euro la 2.500 euro, apreciind că această din urmă sumă reprezintă o despăgubire echivalentă şi echitabilă.
Împotriva deciziei nr. 354/A din 13 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă au declarat recurs reclamanţii C.N., P.D. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Arad.
Reclamanţii critică decizia recurată pentru următoarele motive:
Hotărârea instanţei de apel, de reducere a cuantumului daunelor morale, la 2.500 euro este nelegală, în raport cu suferinţele efective îndurate de reclamantul P.G., neconformă criteriilor în materie, consacrate de doctrina jursidicţională, nefiind argumentate criteriile care au determinat instanţa de apel a le reduce.
Recurenţii-reclamanţi C.N. şi P.D. solicită admiterea recursului, modificarea hotărârilor pronunţate şi admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată şi susţin că decizia pronunţată de instanţa de apel este nelegală, deoarece aplicând prevederile O.U.G. nr. 62/2010 care limitează cuantumul despăgubirilor, Curtea de Apel Timişoara nu a motivat, care sunt considerentele pentru care, suma de 2.500 euro, acordată cu titlul de daune morale, reprezintă o despăgubire echitabilă.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Arad, invocă dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât, în cauză nu mai pot fi acordate daune morale, deoarece prin Deciziile nr. 1354/2010 şi 1358/2010, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.
Criticile aduse deciziei instanţei de apel de către pârât vizează nelegalitatea acesteia, sub aspectul criteriilor şi modalităţilor de stabilire a despăgubirilor, precum şi nedovedirii acţiunii, în lipsa sentinţelor penale, care trebuiau prezentate în original, sau să aibă menţiunea „caracter politic";.
Se susţine de către recurentul-pârât, că reclamantul a beneficiat şi de o indemnizaţie lunară de 1.396 RON, astfel că rezultă că acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în completarea Decretului-Lege nr. 118/1990, a altor drepturi băneşti cu titlul de daune morale este nejustificată şi lipsită de temei legal, întrucât reclamantul a beneficiat şi de alte drepturi stabilite de acest din urmă act normativ.
Or, din această perspectivă, recurentul-pârât susţine că toate aceste facilităţi, dacă ar fi cuantificate în bani, ar determina o mărire a cuantumului măsurilor reparatorii de care a beneficiat reclamantul.
Examinând decizia instanţei de apel, prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţi este fondat şi urmează a fi admis pentru considerentele ce succed:
Instanţa de fond a reţinut în mod judicios că reclamantul P.G. a suferit o condamnare la 5 ani închisoare şi 3 ani interdicţie corecţională, pentru „crima de uneltire contra ordinii publice"; prevăzută şi pedepsită de art. 209 alin. (1) C. pen. din anul 1936, pedeapsă executată în întregime.
În raport de dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, condamnarea astfel pronunţată are de drept caracter politic, aşa încât nu pot fi primite ca fondate, criticile pârâtului referitoare la lipsa menţiunii „caracter politic"; de pe sentinţele penale, nefiind necesară reconstituirea dosarului penal.
Cu acest argument al considerentelor mai sus redate, vor fi respinse criticile pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Arad, referitoare la nedovedirea acţiunii şi lipsa menţiunii caracter politic cu privire la sentinţele penale depuse, precum şi încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.
În contextul arătat, fixarea cuantumului daunelor morale la suma de 2500 euro, de către instanţa de apel, apare ca nefiind conformă criteriilor în materie, consacrate pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, iar suma acordată prin decizia pronunţată de instanţa de apel, cu titlul de daune morale, nu poate fi considerată ca fiind îndestulătoare, cum greşit şi, în lipsă de criterii, a reţinut Curtea de Apel Timişoara.
Deşi la data pronunţării hotărârii atacate, nu fuseseră date de către Curtea Constituţională deciziile nr. 1354 şi nr. 1358, publicate ulterior în M. Of. nr. 761/15.11.2010, decizii prin care s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010, respectiv a art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 este de precizat că, deşi erau aplicabile prevederile acestei ordonanţe privind plafonarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic, instanţa de apel a acordat o sumă modică, fără a indica şi analiza criteriile care au determinat-o la stabilirea cuantumului de 2.500 euro.
Condamnarea reclamantului P.G. la 5 ani detenţie şi executarea pedepsei, prin privarea sa de libertate a adus atingere gravă drepturilor şi valorilor umane, cauzându-i suferinţe pe plan fizic, moral, social şi familial.
Ca atare, la stabilirea cuantumului daunelor morale se au în vedere consecinţele negative suferite de reclamant, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care aceste valori au fost afectate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării.
Deşi legiuitorul nu a conturat criteriile legale pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina şi jurisprudenţa au consacrat totuşi anumite repere pentru cuantificarea despăgubirilor acordate cu acest titlu, cum ar fi echitatea şi proporţionalitatea.
Stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică, în mod inevitabil o doză de aproximare, instanţa fiind nevoită să stabilească un anumit echilibru, între prejudiciul moral suferit (care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate) şi despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje de natură a atenua suferinţele morale.
În termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca o persoană vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în acelaşi timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
Prejudiciul moral nu se poate rezuma la determinarea „preţului";suferinţei psihice, ce nu poate fi cuantificată, ci presupune aprecierea tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului, precum şi ale implicaţiei acestuia pe planul vieţii personale, sociale, familiale, profesionale ale persoanei care invocă existenţa prejudiciului.
Prin mărimea sa, în sensul unei corecte cuantificări, suma de bani acordată cu titlul de daune morale, nu trebuie, într-adevăr, să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă un caracter simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-a îndurat.
Or, acest efect compensatoriu se realizează pe deplin printr-o sumă de 50.000 de euro, sumă pe care Înalta Curte o apreciază ca fiind o despăgubire reală pentru suferinţa persoanei condamnate, în scopul reparării unui prejudiciu nepatrimonial, prin însăşi destinaţia acesteia, de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie pentru prejudiciul suferit.
Despăgubirea bănească nu poate fi refuzată nici pe considerentul că, acordată într-un cuantum mai mare, ar putea constitui o îmbogăţire fără just temei, cum greşit a pretins pârâtul în criticile sale, circumscrise motivelor legate de acordarea daunelor, la o valoare superioară celei reale.
Cu aceste fine ale considerentelor, urmează a fi respinse ca nefondate şi criticile recurentului-pârât Statul Român, privind micşorarea daunelor stabilite de instanţa de apel, sub 2.500 euro, în principal şi, respingerea acţiunii în subsidiar.
Cuantumul daunelor morale acordate de instanţa de apel nu trebuia stabilit arbitrar, ci în analiza atentă a împrejurărilor concrete ale cauzei, prin raportarea la intensitarea şi durata suferinţelor psihice încercate de victimă pe timpul celor 5 ani de detenţie, având în vedere şi vârsta acestuia, de numai 18 ani şi imposibilitatea ulterioară de a mai desfăşura o activitate profesională, timp de 2 ani,
Altfel spus, instanţa de apel a ignorat criteriile în care, repararea daunelor este şi trebuie să fie înţeleasă, întru-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, ci ca pe un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale al cărui scop este acela ca, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere persoanei condamnate o anumită satisfacţie.
Prin privarea de libertate, ca urmare a stării de detenţie, drepturile şi libertăţile fiind anulate, aceste valori au suferit o atingere serioasă şi gravă, cu repercusiuni derulate în timp asupra tuturor laturilor vieţii.
Din perspectiva celor expuse şi, prin raportare concretă la datele cauzei, la starea de fapt corect reţinută de instanţă, în aplicarea efectivă a principiului echităţii şi proporţionalităţii şi cu scopul de a acoperi pe cât posibil, în acest mod, consecinţele negative suferite de reclamant, Înalta Curte apreciază că suma de 50.000 euro reprezintă o măsură eficientă pentru recunoaşterea suferinţelor cauzate acestuia, acest cuantum fiind în concordanţă cu jursiprudenţa în materie.
Aşa fiind, în aplicarea prevederilor art. 314 C. proc. civ. se va admite recursul declarat de reclamanţi, cu modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 50.000 euro, către reclamanţi cu titlul de daune morale.
Referitor la recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Arad, Înalta Curte reţine ca nefondate criticile pentru următoarele considerente:
Susţinerile recurentului-pârât Statul Român, în sensul că acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant, în temeiul Legii nr. 221/2009 este nelegală, deoarece reclamantul P.G. a beneficiat de indemnizaţia lunară, conform Decretului-Lege nr. 118/1990 şi de alte facilităţi, nu sunt fondate.
Legea nr. 221/2009 are evident un caracter compensatoriu, de complinire a măsurilor dispuse prin Decretul-Lege nr. 118/1990, astfel că acordarea măsurilor reparatorii în temeiul acestuia din urmă, nu exclude şi acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare politică, sau în calitate de victimă a unei măsuri administrative cu caracter politic, ci trebuie avute în vedere, la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate în temeiul art. 5 din Legea nr. 221/2009, cele două acte normative urmând a fi aplicate de instanţe completându-se reciproc, ci nu excluzându-se.
Faptul că, inclusiv persoanele care au beneficiat de măsuri reparatorii în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 pot primi despăgubiri pentru prejudiciul moral, în temeiul Legii nr. 221/2009, rezultă chiar din dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a).
Astfel, textul citat prevede că la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990.
Se reţine aşadar, că eventuala indemnizaţie primită în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 de către persoana care solicită despăgubiri morale, reprezintă doar un criteriu ce trebuie avut în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor şi, în niciun caz, un motiv de respingere a acţiunii întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, cum greşit solicită recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Arad.
Deşi hotărârea dată de instanţa de apel precede pronunţării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1354 şi 1358 din 20 octombrie 2010, respectiv 21 octombrie 2011, nu se poate susţine cu temei că, raportat la acestea, nu mai pot fi acordate despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ca urmare a declarării neconstituţionale a acestora.
Cu precizarea că, în situaţia de faţă, analiza acestui motiv de recurs se va realiza pornind de la situaţia dată în speţă, aceea a pronunţării deciziei atacate, anterior pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, la care face referire recurentul-pârât, ca temei al neaplicării art. 5 din Legea nr. 221/2009, se impun a fi evidenţiate următoarele considerente:
Cu privire la efectele deciziilor Curţii Constituţionale pronunţate în controlul de neconstituţionaliate a postiori, art. 147 alin. (4) din Constituţie, arată că la data publicării lor în M. Of. al României, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Prin urmare, deciziile Curţii Constituţionale nu abrogă şi nici nu modifică prevederile legale, ci împiedică producerea de efecte de către dispoziţiile declarate neconstituţionale până la intervenţia legiuitorului.
Altfel spus, la data pronunţării deciziei Curţii de Apel Timişoara, 13 octombrie 2010, Curtea Constituţională nu se pronunţase asupra excepţiei de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi, pe cale de consecinţă, criteriile ce decurg din principiul reparării integrale a prejudiciului, îşi au suportul în principiile echităţii şi proporţionalităţii, consacrate în doctrină şi jurisprudenţă.
Caracterul inestimabil al prejudiciului moral nu poate suprima protecţia victimei, despăgubirea acordată acesteia neconstituind atât un echivalent, cât şi o satisfacţie de substituţie.
A admite criticile pârâtului, în sensul că nu se pot acorda despăgubiri băneşti pentru repararea prejudiciului moral suferit de cel condamnat, deoarece nu există criterii precise pentru determinarea cuantumului lor, înseamnă a subordona chestiunea de principiu a dreptului victimei la reparaţii, unei chestiuni privitoare la probaţiune.
În consecinţă, conform art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanţii moştenitori, va modifica decizia Curţii de Apel, în sensul obligării pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Arad- să plătească reclamanţilor suma de 50.000 euro, daune morale sau echivalentul în RON, la data efectuării plăţii.
Se vor menţine restul dispoziţiilor deciziei şi sentinţei.
În temeiul art. 312 alin. (1) teza a-II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Arad împotriva aceleiaşi decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii C.N. şi P.D. împotriva deciziei nr. 354/A din 13 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, pe care o modifică în parte, în sensul că obligă pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Arad să plătească reclamanţilor suma de 50.000 euro daune morale, echivalentul în RON la data efectuării plăţii.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei recurate şi sentinţei.
Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Arad împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6128/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6132/2011. Civil → |
|---|
