ICCJ. Decizia nr. 6168/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6168/2011
Dosar nr. 7514/42/2006
Şedinţa publică din 20 septembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin dispoziţia din 5 septembrie 2001, Primarul oraşului B., în soluţionarea notificării formulată de P.R., a respins cererea de restituire în natură a terenului, în suprafaţă de 512 m.p., situat în B., judeţul Prahova, şi a propus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent sub forma titlurilor de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, ce urmau a fi emise de Ministerul Finanţelor Publice, în condiţiile Legii nr. 10/2001, în redactarea de la data emiterii actului.
La 9 martie 2006, persoana îndreptăţită a contestat această dispoziţie solicitând instanţei – în contradictoriu cu primăria oraşului B. – să oblige pârâta de a emite o altă decizie prin care să îi atribuie un alt teren, în compensare, situat în intravilanul oraşului B.
Investit în primă instanţă, Tribunalul Prahova, secţia civilă, prin sentinţa nr. 1117 din 4 octombrie 2006, a respins contestaţia ca neîntemeiată, reţinând în esenţă că în mod corect i s-au acordat contestatoarei măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile în care terenul în legătură cu care s-a formulat notificarea nu poate fi restituit în natură, iar în ceea ce priveşte atribuirea unui alt teren „la schimb”, prin adresele depuse intimata a învederat că nu deţine terenuri libere care să poată fi oferite în compensare.
De altfel, se arată, legea instituie numai o posibilitate şi nu o obligaţie a unităţii deţinătoare de a oferi în această situaţie persoanei îndreptăţite un alt teren în echivalent, în situaţia în care aceasta acceptă oferta.
Or, în cauza de faţă, conchide prima instanţă, această propunere nu a fost făcută, întrucât intimata nu dispune de terenuri libere în incinta oraşului B., care să poată fi oferite în compensare.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie care, prin decizia nr. 8 din 18 ianuarie 2008, a respins ca nefondat apelul contestatoarei reţinând că în cauză nu s-a făcut dovada că pârâta s-ar afla în posesia unor terenuri libere ce ar fi putut fi acordate în schimbul terenului ce nu poate fi restituit în natură.
Chiar dacă în apel, se mai arată, intimata a învederat că urmează a identifica şi acorda terenuri în compensare, contestatoarei, atâta vreme cât aceste suprafeţe nu au fost încă individualizate şi nu s-a emis o dispoziţie în acest sens, în prezenta cauză instanţa nu poate obliga în mod generic, printr-o hotărâre ce nu poate fi pusă în executare, la atribuirea către intimată a unor terenuri în compensarea pretenţiilor contestatoarei.
În cauză, a declarat recurs în termen legal, contestatoarea P.R. care, făcând trimitere la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârile date în cauză pe considerentul respingerii greşite a contestaţiei în condiţiile în care, prin probele administrate a reuşit să facă dovada că valoarea despăgubirilor reţinute prin dispoziţie este inferioară valorii reale a terenului în litigiu precum şi a faptului că primăria oraşului B. deţine terenuri libere care pot fi atribuite în compensare.
Astfel, susţine recurenta, deşi la fond intimata a învederat că nu se află în posesia niciunui teren pe care să-l poată acorda notificatoarei, în schimbul celui solicitat, în apel, poziţia acesteia s-a schimbat, fiind depuse „note de şedinţă” din care rezultă existenţa unor terenuri libere, fiind exprimat astfel acordul expres de a atribui un astfel de teren, în limita valorii stabilită prin expertiză.
Recursul se priveşte ca fondat, urmând a fi admis în considerarea argumentelor ce succed.
Potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în redactarea anterioară modificării, în vigoare la data emiterii dispoziţiei, în cazul imobilelor care aveau numai altă destinaţie decât aceea de locuinţă şi care au fost demolate sau a căror restituire în natură, în tot sau în parte, nu este posibilă, restituirea prin măsuri reparatorii în echivalent se face prin acordarea de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, de acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital ori prin compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de deţinător, cu acordul persoanei îndreptăţite.
Textul relua, pe de o parte, principiul restituirii în natură şi enumera categoriile de măsuri reparatorii prin echivalent ce pot fi acordate în cazul în care restituirea în natură a anumitor imobile nu este admisibilă.
Cu referire la vocaţia reclamantei de a primi un teren în compensare, din interpretarea dispoziţiilor mai sus invocate – în vigoare la data emiterii dispoziţiei atacate – nu rezultă că această măsură reparatorie ar fi lăsată exclusiv la latitudinea deţinătorului, şi că ar scăpa cenzurii instanţei de judecată refuzul acordării unei asemenea reparaţii.
O asemenea abordare ar recunoaşte posibilitatea deţinătorilor de a refuza în mod arbitrar acordarea unor bunuri sau servicii în compensare pentru imobilele pe care nu le restituie în natură persoanelor îndreptăţite sau de a acorda acest tip de reparaţie, cu adevărat eficienţă, în mod preferenţial şi discriminatoriu, printr-un abuz de drept.
O asemenea atitudine din partea pârâtului a fost iniţial invocată în speţă, iar situaţia de fapt nu a fost judicios analizată de curtea de apel care, s-a limitat a statua că pârâtul nu poate fi obligat la acordarea unui teren în compensare, aşa cum se solicită.
În realitate, în măsura, în care se face dovada că pârâtul deţine terenuri libere pe care le-ar putea oferi în compensare reclamantei, dar refuză să o facă în mod nejustificat, acesta poate fi obligat să se conformeze, prin hotărârea pronunţată de instanţă.
Or, atât prin notele de şedinţă depuse în apel cât şi prin întâmpinarea formulată în recurs pârâta a învederat că deţine terenuri libere ce pot fi oferite în compensare, fiind chiar individualizată suprafaţa de 10.000 m.p. situată în extravilanul localităţii B., în punctul P.-B.
Mai mult, a fost exprimat chiar acordul pârâtei pentru acest tip de măsură reparatorie prin echivalent.
Ca atare, aserţiunile instanţei de control judiciar referitoare la inexistenţa unor terenuri libere, individualizate ca atare, ce pot fi oferite în compensare, sunt greşite.
În rejudecare, urmează a se administra noi probe care să ateste dacă mai există posibilitatea acordării în compensare către reclamantă a unui teren echivalent valoric cu cel preluat abuziv, în raport de oferta pârâtei şi opţiunea celei în cauză.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se admite, cu consecinţa casării deciziei atacate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta P.R. împotriva deciziei nr. 8 din 18 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6167/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6169/2011. Civil → |
|---|
