ICCJ. Decizia nr. 6266/2011. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6266/2011
Dosar nr. 15299/3/2008
Şedinţa publică din 22 septembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a IV-a civilă sub nr. 15299/3/2008, la data de 22 aprilie 2008, reclamanta M.S. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, solicitând anularea parţială a Dispoziţiei nr. 7441 din 12 februarie 2007 (art. 3) şi modificarea acesteia în sensul obligării pârâtului să acorde în compensare un alt bun imobil de aceiaşi valoare cu imobilul său, imposibil de restituit în natură, respectiv acordarea în compensare a unei suprafeţe de teren (echivalentă ca valoare) din actualul teren viran al fostei străzi Ruşcova (fostă str. Marinarilor, în prezent dezafectată) deţinut de pârât, situat între B-dul Aerogării, str. Biharia şi str. Pechea (conform planului depus la dosar) şi, în subsidiar, în cazul în care nu se va putea acorda în compensare terenul viran identificat de către reclamantă, să fie obligat pârâtul să-i acorde în compensare un alt bun imobil de aceiaşi valoare sau despăgubiri băneşti.
Prin sentinţa civilă nr. 347 din 11 martie 2009, Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin dispoziţia nr. 7441 din 12 februarie 2007, emisă de Primarul General al Municipiul Bucureşti, s-a revocat dispoziţia nr. 7040/2006, s-a respins cererea de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 40 mp şi a construcţiei demolate, situate în Bucureşti str. Ruşcova, sector 1 şi s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
În raport de prevederile art. 25 alin. (1) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a reţinut că în sarcina unităţii notificate există o obligaţie alternativă, cu privire la care dreptul de alegere aparţine, până la scadenţă, debitorului, iar după scadenţă, creditorului poate solicita îndeplinirea oricăreia dintre obligaţiile alternative.
În acest context, Tribunalul a apreciat că solicitarea de acordare a unui alt teren în compensare, pentru imobilul ce nu poate fi restituit în natură, este admisibilă, dar, în condiţiile în care pârâtul susţine că nu deţine bunuri care pot fi acordate în compensare, sarcina probei, în sensul identificării unor astfel de bunuri revine reclamantei, având în vedere că un fapt negativ poate fi infirmat doar prin dovedirea faptului pozitiv contrar.
Tribunalul a reţinut că reclamanta a indicat un astfel de bun, cu privire la care s-a încuviinţat efectuarea unei expertize, dar nu este suficient a se dovedi că acest bun există în patrimoniul pârâtului, ci şi că acesta poate face obiectul unei compensaţii, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Or, această probă nu a fost făcută, nerezultând cu certitudine că terenul solicitat în compensare nu a făcut obiectul unor cereri de revendicare, restituire, constituire în temeiul Legilor nr. 10/2001 sau nr. 18/1991. Mai mult, nu rezultă care este regimul juridic al acestui teren, respectiv, dacă face parte din domeniul privat sau public al statului, având în vedere vechea afectaţiune pe care a avut-o, potrivit susţinerilor reclamantei.
Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel, în termenul prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ., reclamanta M.S.
În motivarea apelului, reclamanta susţine, în esenţă, că în mod greşit s-a respins cererea s-a de obligare a pârâtului la acordarea unei suprafeţe de teren în compensare. Instanţa nu şi-a exercitat rolul activ şi nu a pus în discuţie suplimentarea probatoriului pentru lămurirea situaţiei juridice a terenului identificat de reclamantă ca putând fi acordat în compensare.
În apel, prin încheierea din 09 februarie 2010, instanţa a încuviinţat probele propuse de apelanta reclamantă, în sensul că s-au solicitat relaţii de la Primăria Municipiului Bucureşti cu privire la situaţia juridică a imobilului propus de reclamantă a-i fi atribuit în compensare, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat la instanţa de fond. De asemenea, s-a dispus completarea raportului de expertiză de evaluare, în sensul evaluării construcţiilor demolate.
Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă prin decizia nr. 576 din 5 octombrie 2010 a admis apelul, a schimbat sentinţa în sensul că a stabilit dreptul reclamantei la măsuri reparatorii în echivalent în sumă de 38.425 euro şi pentru terenul în suprafaţă de 40 mp şi construcţie demolată.
În considerentele deciziei s-a reţinut că, modalitatea de reparaţie solicitată, în principal, de apelanta reclamantă nu poate fi admisă, deoarece terenul solicitat în compensare nu este liber şi nu se află la dispoziţia unităţii deţinătoare.
Aceasta nu o împiedică pe reclamantă să beneficieze de măsuri reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor băneşti, solicitate în subsidiar. Despăgubirile reprezintă, conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cea de-a treia formă de reparaţie de care beneficiază persoana îndreptăţită în situaţia în care celelalte două – restituirea în natură sau compensarea cu alte bunuri sau servicii – nu sunt posibile.
În ceea ce priveşte cuantumul măsurilor reparatorii, deşi dispoziţia contestată în prezenta cauză nu este emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 (pentru a deveni aplicabilă soluţia dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii prin Decizia nr. 52/2007), s-a constatat că, se poate stabili întinderea măsurilor reparatorii ce se cuvin reclamantei. Această concluzie are în vedere necesitatea respectării dreptul de acces la justiţie al reclamantei şi principiul plenitudinii de jurisdicţie, care presupune o judecată efectivă şi completă a raportului juridic dedus judecăţii.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs atât reclamanta M.S. cât şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General ambii invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
1. Recurenta - reclamantă critică hotărârea sub următoarele aspecte:
- Soluţionând apelul, instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii, întrucât nu s-a solicitat teren în compensare din fostele proprietăţi care aveau adresa pe fosta stradă Ruşcova ci s-a solicitat în compensare un teren care face parte din carosabilul fostei străzi Ruşcova, care anterior sistematizării se află sub calea de rulare auto şi trotuarele pietonale.
- În privinţa stabilirii măsurilor reparatorii s-a arătat că în mod greşit nu a fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti la plata contravalorii imobilului aşa cum s-a stabilit prin raportul de expertiză, invocându-se în sprijinul acestui motiv de recurs deciziile Curţii Europene.
2. Recurentul – pârât critică hotărârea sub următoarele aspecte:
- Contestaţia împotriva deciziei de restituire a fost depusă cu depăşirea termenului de 30 de zile prevăzut de lege având în vedere că acest termen curge de la data comunicării.
- Greşit a fost obligată unitatea deţinătoare la plata despăgubirilor băneşti, având în vedere că această unitate nu dispune de fonduri cu destinaţia plăţii despăgubirilor.
- Reclamanta a invocat ca temei de drept dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 fără nicio referire la norme de drept comun care să permită valorificarea petenţilor în înlocuirea imobilelor imposibil de restituit cu valoarea de circulaţie a acestuia.
- S-a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., în sensul că, cheltuielile de judecată nu pot fi încadrate în prevederile art. 132 din Statutul profesiei de avocat.
Examinând criticile formulate prin intermediul cererilor de recurs, se constată nefondate, în considerentele celor ce succed:
Recursul reclamantei.
1. Primul motiv de recurs al reclamantei se referă la interpretarea obiectului dedus judecăţii arătând că, nu s-a solicitat ca terenul în compensare să fie atribuit din categoria terenurilor care aparţineau de fosta stradă Ruşcova ci, s-a solicitat teren din tranşa stradală, de sub fostul carosabil al străzii”.
În vederea soluţionării corecte a pretenţiilor reclamantei, în sensul atribuirii unui teren în compensare, aşa cum s-a solicitat prin cererea introductivă, în calea de atac a apelului s-a dispus suplimentarea probatoriilor cu înscrisuri, precum şi completarea raportului de expertiză.
Din analiza acestor probatorii, instanţa de apel a concluzionat legal că, modalitatea de reparaţie solicitată în principal, de reclamantă nu poate fi admisă, deoarece terenul solicitat în compensare nu este liber şi nu se află la dispoziţia unităţii deţinătoare.
Drept urmare, susţinerile reclamantei în sensul că, instanţa de apel nu a interpretat corect obiectul dedus judecăţii sunt fără suport legal.
Acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, constând în compensare cu alte bunuri necesită stabilirea în concret, prin administrare de dovezi, a caracterului lor disponibil, individualizarea acestora sub toate aspectele, inclusiv a situaţiei juridice, fiind insuficientă şi imposibil de pus în executare o simplă indicare a unei suprafeţe de teren libere, posibil a fi restituit în natură.
În speţă, după administrarea tuturor probatoriilor în vederea identificării şi individualizării terenului solicitat în compensare de reclamantă, corect s-a dispus că acesta nu poate fi restituit în natură fiind afectat de proprietăţi particulare şi de arterele de circulaţie, B-dul Alexandru Şerbănescu şi strada Zăpada Mieilor sector 1.
2. Al doilea motiv de recurs se referă la măsurile reparatorii şi se susţine că în mod nelegal nu a fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti la plata contravalorii imobilului.
Aceste criticii ale reclamantei contravin Titlului VII din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, unde s-a arătat pe larg procedura de urmat în cazul acordării de măsuri reparatorii, indicând şi organismele implicate în soluţionarea acestei proceduri respectiv Comisia Centrală constituită în baza legii speciale şi Fondului Proprietăţii.
În raport de dispoziţiile sus enunţate este cert că, nu poate fi obligată unitatea deţinătoare, în speţă, pârâtul Municipiul Bucureşti, la plata efectivă a despăgubirilor stabilite prin lucrarea de specialitate efectuată în cauză, cum greşit se susţine prin motivele de recurs, atâta timp cât există o dispoziţie legală ce reglementează expres modalitatea de acordare a despăgubirilor.
Recursul pârâtei.
1. Excepţia tardivităţii depunerii contestaţiei ce face obiectul cauzei.
Recurenta – pârâtă, referitor la primul motiv de recurs, se rezumă doar a invoca textul de lege ce prevede că, plângerea împotriva dispoziţiei emise de intimată se depune la instanţă în termen de 30 de zile de la data comunicării dispoziţiei, fără a dezvoltă acest motiv de recurs, în sensul de a indica şi a dovedi data comunicării dispoziţiei către contestator precum şi elementele necesare care să permită instanţei să efectueze controlul în acest sens.
Mai mult, recurenta – pârâtă prin apărările formulate la instanţele fondului nu a invocat şi tardivitatea depunerii contestaţiei şi nici nu a depus acte doveditoare în acest sens pentru a da posibilitate instanţelor să analizeze şi acest aspect.
2. Obligarea unităţii deţinătoare la plata despăgubirilor băneşti.
Prin hotărârea ce face obiectul recursului s-a admis apelul reclamantei, s-a schimbat sentinţa în sensul că, s-a admis în parte acţiunea şi s-a stabilit dreptul reclamantei la măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 40 mp şi construcţie demolată iar în ceea ce priveşte modalitatea de acordare efectivă a despăgubirilor s-a arătat că sunt aplicabile prevederile din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Drept urmare, motivul de recurs prin care se susţine că, în mod greşit a fost obligată unitatea deţinătoare la plata despăgubirilor este nefondat, întrucât instanţa de apel nu a obligat efectiv pârâta la plata despăgubirilor ci a indicat în mod corect dispoziţiile legale în baza cărora se vor acorda aceste despăgubiri, respectiv Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
3. Argumentele sus arătate vor fi reţinute şi pentru cel de-al treilea motiv de recurs prin care se susţine nefondat că, despăgubirile au fost acordate potrivit dreptului comun, temei de drept ce nu a fost uzat de reclamantă, iar instanţele de judecată nu au făcut trimitere la dreptul comun cum greşit se susţine prin motivele de recurs.
3. Aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
În conformitate cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere să plătească cheltuieli de judecată.
A „cădea în pretenţii” înseamnă a pierde procesul.
Pentru ca o parte să fie considerată că a pierdut procesul, nu este obligatoriu ca ea să fi investit instanţa cu o cerere pe care aceasta să o fi respins.
În aceeaşi măsură „cade în pretenţii” şi acela care a păstrat o atitudine procesuală pasivă, dar a fost obligat la o anumită prestaţie, ca efect al admiterii cererii celeilalte părţi.
Temeiul juridic al restituirii, se află culpa procesuală dedusă din expresia partea care cade în pretenţii.
În speţă, pârâta a pierdut procesul deci poate fi calificată ca parte care a căzut în pretenţii şi în mod legal a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată.
Drept urmare, în speţa supusă analizei s-au aplicat corect dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. ce reglementează cheltuielile de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de reclamanta M.S. şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 576/A din 5 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6264/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 6267/2011. Civil → |
|---|
