ICCJ. Decizia nr. 6278/2011. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6278/2011
Dosar nr. 9633/118/2009
Şedinţa publică din 22 septembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea adresată Tribunalului Constanţa la data de 21 septembrie 2009, reclamantul F.S. a investit instanţa, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin D.G.F.P. Constanţa, cu soluţionarea cauzei având ca obiect a se constata caracterul politic al măsurilor administrative abuzive la care a fost supus autorul reclamantului, F.S., solicitând acordarea de despăgubiri în sumă de 300.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de acesta ca urmare a condamnării la pedeapsa de 20 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civilă pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, prin sentinţa penală nr. 5 din 09 septembrie 1952 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti în dosarul nr. 6/1952.
În considerentele acţiunii se arată că reclamantul este descendent de gradul II (nepot de fiu) al autorului F.S., decedat la data de 12 iulie 1985.
Prin sentinţa penală nr. 5 din 09 septembrie 1952 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti în dosarul nr. 6/1952, autorul F.S. a fost condamnat, în baza art. 209 partea a III-a C. pen. la pedeapsa de 20 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civilă pentru crima de uneltire contra ordinii sociale.
Prin sentinţa civilă nr. 208 din 12 februarie 2010 Tribunalul Constanţa a admis acţiunea reclamantului şi a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor către reclamant la plata sumei de 300.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că privarea de libertate în perioada 1952 – 1964 a autorului reclamantului, condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 209 alin. (3) C. pen., la pedeapsa de 20 de ani de muncă silnică şi 10 ani degradare civică, a adus atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale acestuia, lezându-i demnitatea, onoarea şi libertatea individuală şi a produs suferinţe pe plan moral şi social pentru el şi familia sa.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal au declarat apel Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa.
Statul Român a criticat legalitatea şi temeinicia hotărârii Tribunalului Constanţa sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate reclamantului, despăgubirea în valoare de 300.000 euro acordată descendentului persoanei ce a făcut obiectul condamnării cu caracter politic fiind exagerat de mare, reprezentând o îmbogăţire fără justă cauză a reclamanţilor. Apelantul susţine că faţă de caracterul personal al daunelor morale, suferinţele morale ale autorului reclamantului nu pot fi transpuse asupra descendenţilor, pentru ca aceştia să beneficieze de o cuantificare pe măsura prejudiciului suferit, scopul legiuitorului fiind acela de a acorda o minimă reparaţie morală persoanelor care s-au împotrivit forţei regimului totalitar sau care au fost persecutate de acest regim.
Curtea de Apel Constanţa prin decizia nr. 245 din 20 octombrie 2010 a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 2000 euro.
În considerentele hotărârii s-a reţinut că, Legea nr. 221/2009 se înscrie în încercarea legiuitorului român de a transforma condamnarea comunismului dintr-o manieră declarativă, într-o realitate juridică cu efecte clare.
Prejudiciul moral care rezultă din lezarea unui drept sau a unui interes patrimonial ţine de persoana reclamantului, de consecinţele negative suferite, de importanţa valorilor morale, legate şi de intensitatea cu care au fost percepute de către acesta.
În acelaşi timp instanţa reţine că, prin prevederile legii reparatorii legiuitorul a urmărit, în primul rând, să acorde o despăgubire morală persoanelor care au suferit condamnări ca urmare a opoziţiei lor făţişe faţă de regimul totalitar, dar şi acelora care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic şi apoi având în vedere că mulţi dintre cei care au fost supuşi abuzurilor regimului totalitar nu mai sunt în viaţă la data aplicării reparaţiunii, acest drept nepatrimonial să se transfere succesoral soţiei ori descendenţilor persoanelor respective.
La stabilirea întinderii despăgubirilor cuvenite reclamantului, instanţa a avut în vedere toate suferinţele autorului reclamantului pe plan fizic şi psihic în perioada arestării sale, lezarea gravă a demnităţii şi onoarei condamnatului prin actele represive şi ameninţările permanente la care erau supuşi deţinuţii politic, frustrarea cauzată de pierderea legăturilor cu familia, dar şi faptul că în prezent bunicul reclamantului este decedat, iar beneficiarul despăgubirilor este reclamantul, în calitate de moştenitor de gradul II.
În raport de aceste criterii şi de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 2 din Legea nr. 221/2009 modificată prin O.U.G. nr. 62/2010 s-a apreciat că suma de 2.000 euro reprezintă o despăgubire echivalentă şi echitabilă, în deplină concordanţă cu jurisprudenţa C.E.D.O., prin sumele rezonabile acordate cu titlu de daune morale (Cauza Konolos, hotărârea din 07 februarie 2008, Cauza Conciovici contra României, Cauza Pantea împotriva României, nr. 33343/1996 C.E.D.O. 2003-VI).
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul critică hotărârea sub următoarele aspecte.
- Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010 publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, iar prin deciziile nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale.
- Acordarea de despăgubiri descendenţilor de gradul II pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor este lipsită de temei legal.
Examinând criticile formulate prin intermediul cererii de recurs, Înalta Curte va constata nefondat recursul în considerentele celor ce succed:
Criticile recurentei se referă în principal la efectele deciziilor Curţii Constituţionale din 20 octombrie 2010 şi respectiv 21 octombrie 2010 prin care Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2010 precum şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi în secundar la faptul că nelegal s-au acordat despăgubiri morale pentru descendenţii autorului faţă de care s-a luat o măsură cu caracter politic.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestora, soţul sau descendenţii până la al II-lea grad inclusiv, pot solicita instanţei de judecată în termen de trei ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Textul se referă expres şi la persoanele faţă de care s-au luat măsuri administrative cu caracter politic iar nu doar la persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic.
Mai mult, acest text de lege arată expres persoanele care beneficiază de acordarea despăgubirilor arătând că se pot adresa instanţei de judecată cu o cerere reglementată de legea specială, persoana care a suferit condamnări, precum şi după decesul acesteia, soţul sau descendenţii până la gradul al II-lea inclusiv.
În speţă, reclamantul F.S. este descendent de gradul II al autorului F.S. decedat la data de 12 iulie 1985 şi, în raport de dispoziţiile legale sus arătate are calitatea de persoană îndreptăţită să solicite despăgubiri morale în condiţiile Legii nr. 221/2009.
În ceea ce priveşte susţinerile că deciziile Curţii Constituţionale publicate în M. Of. la 15 noiembrie 2010 au declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi că trimiterea la această normă a rămas fără obiect, nu sunt sustenabile, având în vedere că decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 produce efecte începând cu data publicării în M. Of. respectiv 15 noiembrie 2010 iar hotărârea recurată a fost pronunţată la 20 octombrie 2010, anterior publicării actului normativ invocat.
Mai mult, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009, a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane.
Aceste drepturi de creanţă sunt însă condiţionate, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică de verificarea de către instanţă a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor de către acelaşi organ jurisdicţional.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene s-a statuat că o creanţă de restituire este o creanţă sub condiţie „atunci când problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezumată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate”. De aceea la momentul sesizării jurisdicţiilor interne, această creanţă nu poate fi apreciată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol.
Nu este vorba aşadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive.
Sub acest aspect, al dreptului de creanţă ca bun susceptibil de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1, în doctrină s-a arătat că, atât timp cât acţiunile unor reclamanţi s-au aflat pendinte pe rolul jurisdicţiilor interne, acestea nu făceau să se nască nici un drept de creanţă, ci numai eventualitatea dobândirii unei asemenea creanţe.
În acelaşi sens, în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat.
Aşadar, în cauza pendinte la data intrării în vigoare a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, reclamantul beneficia deja de o hotărâre definitivă intrată în puterea lucrului judecat care îi conferă dreptul de despăgubiri morale, astfel că susţinerile recurentului din primul motiv de recurs sunt nefondate.
În concluzie, în raport de cele reţinute, Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat, nefiind incidente în cauză dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa împotriva deciziei civile nr. 245/C din 20 octombrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa – secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6276/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6279/2011. Civil → |
|---|
