ICCJ. Decizia nr. 6373/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6373/2011
Dosar nr. 34162/3/2008
Şedinţa publică din 23 septembrie 2011
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanţii Ş.Ş. şi Ş.D.C. au chemat în judecată pe pârâţii Primăria municipiului Bucureşti, prin Primarul General şi Prefectul municipiului Bucureşti, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Dispoziţiei nr. 3601 din 15 decembrie 2004 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, prin care a fost soluţionată notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, trimisă Prefecturii Municipiului Bucureşti prin intermediul B.E.J. S, iar în urma analizării notificării reclamantei Ş.Ş., să se pronunţe o hotărâre prin care să se constate calitatea reclamantului Ş.D.C. de persoană îndreptăţită la despăgubiri băneşti, a dreptului de proprietate al acestuia şi să se stabilească cuantumul despăgubirilor băneşti ce i se cuvin acestuia pentru imobilul situat în Bucureşti, str. Ion Sulea (actualmente B-dul Camil Ressu) compus din construcţie şi teren.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanţii au arătat că la data de 14 noiembrie 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001, Ş.Ş. a trimis Prefecturii Municipiului Bucureşti, prin intermediul B.E.J. S. şi N., notificarea prin care a solicitat acesteia să-i acorde despăgubirile băneşti care i se cuvin pentru imobilul situat în Bucureşti, str. Ion Sulea, imobil ai cărui proprietari au fost părinţii săi Ş.E. şi Ş.V., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov Secţia notariat prin procesul-verbal din 29 martie 1941 şi transcris la 29 martie 1941, imobil de care au fost deposedaţi în anul 1966, în baza Decretului nr. 1050 din 30 decembrie 1966.
Au mai susţinut reclamanţii că la momentul deposedării s-a primit suma de 12.000 lei, ca despăgubire doar pentru construcţie, suma pe care de altfel au considerat-o extrem de mică şi au contestat-o încă de la acel moment, având în vedere că nu reflecta valoarea reală a construcţiei care fusese renovată şi extinsă în anul 1946 şi că, după depunerea notificării, la sfârşitul anului 2002, Ş.Ş. a fost înştiinţată de către Prefectura Municipiului Bucureşti, prin adresa nr. 26870/SG din 10 octombrie 2002, că cererea a fost trimisă spre soluţionare Primăriei Municipiului Bucureşti, moment din care nu a mai primit nici un răspuns cu privire la cerere.
Urmare demersurilor şi cererilor făcute, reclamantei Ş.Ş. i-a fost comunicată Dispoziţia nr. 3601 din 15 decembrie 2004 prin care a fost soluţionată notificarea, prilej cu care a constatat că aceasta a fost emisă încă din anul 2004 şi este nefavorabilă, în sensul că solicitarea de a primi despăgubiri băneşti pentru imobilul expropriat a fost respinsă, pe motiv că nu a făcut dovada proprietăţii şi a calităţii de persoană îndreptăţită să solicite despăgubiri.
Reclamanţii au arătat că Dispoziţia nr. 3601 din 15 decembrie 2004 emisă de către Primarul General al Municipiului Bucureşti este nelegală, având în vedere că a fost emisă de către o instituţie care nu era abilitată prin lege să analizeze şi să soluţioneze o notificare prin care se solicită despăgubiri băneşti, întrucât conform art. 36 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi a pct. 36 din H.G. nr. 498/2003 privind Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 10/2001 „(2) Notificările prin care persoana îndreptăţită solicită acordarea de despăgubiri băneşti sau optează pentru despăgubiri băneşti se adresează prefecturii în a cărei rază se află sau s-a aflat imobilul preluat abuziv, în termenul şi în condiţiile reglementate de art. 21.”.
În al doilea rând, reclamanţii au susţinut că Dispoziţia nr. 3601 din 15 decembrie 2004 este neîntemeiată, fiind emisă fără a fi analizate documentele anexate notificării trimisă Prefecturii Municipiului Bucureşti prin intermediul B.E.J. S. şi N., deoarece din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare rezultă fără tăgadă faptul că autorii Ş.E. şi Ş.V. erau proprietarii imobilului pentru care au solicitat despăgubiri reclamanţii.
Aceştia au susţinut că proprietatea asupra imobilului nu s-a pierdut nici o clipă, deoarece actul juridic în baza căruia acesta a fost preluat a fost abuziv, fiind îndreptăţiţi la repararea prejudiciului suferit, acesta fiind scopul principal al Legii nr. 10/2001, respectiv îndreptarea erorilor făcute de vechiul regim comunist şi repunerea persoanelor îndreptăţite în drepturile de care au fost deposedate prin acte abuzive emise la aceea vreme, iar termenul de soluţionare a notificării şi de comunicare a dispoziţiei a fost cu mult depăşit, reclamanta luând cunoştinţă despre existenţa şi conţinutul ei după mai bine de 7 (şapte) ani de la depunerea notificării, în condiţiile în care termenul legal pe care instituţia notificată îl avea la dispoziţie să soluţioneze notificarea era de 60 de zile, iar cel de comunicare a deciziei prin care aceasta a fost soluţionată era de 10 zile de la emiterea deciziei.
Reclamanţii au solicitat instanţei analizarea notificării contestatoarei Ş.Ş. şi pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate calitatea lui Ş.D.C., ca unic moştenitor, de persoana îndreptăţită la despăgubiri băneşti, a dreptului său de proprietate şi a întinderii acestuia şi să se stabilească cuantumul despăgubirilor băneşti ce i se cuvin pentru imobilul situat în Bucureşti, str. Ion Sulea, compus din construcţie şi teren.
În ceea ce priveşte solicitarea adresată instanţei de a stabili cuantumul despăgubirilor băneşti pentru imobil, au arătat că acest lucru este posibil având în vedere că notificarea a fost soluţionată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, dispoziţia atacată nu a rămas definitivă, fiind atacată prin prezenta contestaţie, caz în care instanţa de judecată poate dispune cu privire la valoarea despăgubirilor.
Prin sentinţa civilă nr. 859 din 15 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis cererea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului Bucureşti, prin Primarul General, a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Prefectul municipiului Bucureşti, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a dispus anularea Dispoziţiei nr. 3601 din 15 decembrie 2004 a Primarului General al Municipiului Bucureşti şi a obligat Primăria Municipiului Bucureşti să emită dispoziţie prin care să acorde reclamanţilor măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti str. Ion Şulea (actualmente B-dul Camil Ressu), compus din teren în suprafaţă de 265 mp şi pentru construcţia demolată de pe teren, în suprafaţă de 130 mp din valoarea acestora, urmând a se scădea valoarea despăgubirilor de 1200 lei (ROL) încasate pentru construcţie la 12 ianuarie 1968, actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut de art. 1 alin. (1) din Titlul II din O.U.G. nr. 184/2002.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că imobilul a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului de expropriere din 30 decembrie 1966 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România (anexa 2, poziţia 22) de la autorii reclamanţilor, Ş.E. şi Ş.V., aceştia dobândind imobilul, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov Secţia Notariat prin procesul-verbal din 29 martie 1941, transcris sub nr. 4496 din 29 martie 1941, iar în ceea ce priveşte valoarea despăgubirilor care au fost primite, s-a reţinut faptul că acestea sunt în valoare de 1200 lei (ROL) şi au fost achitaţi autorilor reclamanţilor la data de 12 ianuarie 1968.
Tribunalul a reţinut că imobilul este afectat în prezent de elemente de sistematizare, pe locul acestui imobil aflându-se în prezent B-dul Camil Ressu, iar potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
Tribunalul a avut în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive ori s-a pus în executare măsura preluării abuzive. Potrivit art. 26 alin. (2), în aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
Tribunalul a mai reţinut că nu se justifică în nici un fel utilitatea publică a acestei măsuri, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 12 din Constituţia din 1965, potrivit cărora „terenurile şi construcţiile pot fi expropriate numai pentru lucrări de interes obştesc şi cu plata unei juste despăgubiri” precum şi dispoziţiile art. 481 C. civ. care sunt în acelaşi sens, dar prevăd şi caracterul prealabil al despăgubirii.
Prin decizia nr. 69/A din 2 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul declarat de pârâta Primăria municipiului Bucureşti.
Instanţa de apel a reţinut în considerentele hotărârii sale că este nefondată critica pârâtei Primăria municipiului Bucureşti, în sensul că, în mod greşit instanţa de fond a apreciat ca reclamanţii au făcut dovada dreptului de proprietate si a calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul in litigiu, dovadă care în opinia sa trebuia realizată până la data de 30 iunie 2003, întrucât conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, potrivit art. 22, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură.
În aplicarea datei depunerii actelor doveditoare, pct. 23.1 alin. (4) din Norme, precizează că termenul de a se pronunţa asupra notificării de restituire se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptăţite, dacă unitatea deţinătoare comunică acesteia, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentaţia depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.
Prin urmare, pentru a avea beneficiul acestei prorogări, este necesar ca unitatea deţinătoare să comunice în scris persoanei îndreptăţite, faptul că emiterea deciziei de restituire este condiţionată de depunerea probelor solicitate, în acest caz, persoana îndreptăţită fiind obligată să comunice răspuns.
În cauză, o astfel de dovadă, a comunicării către reclamanţi a insuficientei documentaţii, nu s-a făcut, aşa încât curtea de apel a considerat neavenită susţinerea privind obligativitatea analizării de către instanţa de judecată doar a înscrisurilor depuse la dosarul administrativ.
Pe de altă parte, instanţa de apel a constatat că în mod just tribunalul a stabilit situaţia de fapt dedusă judecăţii şi a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, atunci când a apreciat că reclamanţii au dovedit că imobilul în litigiu a aparţinut autorilor lor, Ş.E. si Ş.V., în baza contractului de vânzare-cumpărare transcris la 29 martie 1941.
De asemenea, tribunalul în mod corect a stabilit ca imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat de la autorii reclamanţilor, in baza Decretului Consiliului de Stat nr. 1050/1996, ceea ce îi îndreptăţeşte la măsuri reparatorii prin echivalent, în conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, întrucât terenul în litigiu este in prezent afectat de elemente de sistematizare.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Primăria municipiului Bucureşti, prin Primarul General care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a formulat următoarele critici:
Reclamanţii nu şi-au dovedit notificarea, în sensul că nu au depus la dosarul administrativ acte prin care să probeze dreptul de proprietate si calitatea de persoane îndreptăţite, astfel cum prevăd Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.
Obligaţia de a depune actele doveditoare ale proprietăţii, iar în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate revine, potrivit art. 22 din Normele pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor tocmai pentru a acorda notificatorului un interval de timp suficient pentru depunerea tuturor actelor necesare în vederea susţinerii notificării.
În aceste condiţii, instanţa de judecata trebuia să analizeze legalitatea sau nelegalitatea dispoziţiei Primarului General având în vedere doar actele ce au fost prezentate Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 la momentul emiterii dispoziţiei, iar nu cele obţinute sau depuse ulterior în timpul soluţionării contestaţiei în faţa instanţei.
Mai susţine recurenta că reclamanţii nu au respectat termenul de 30 de zile prevăzut pentru formularea contestaţiei.
Faţă de excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Prefecturii, recurenta arată că Municipiul Bucureşti nu poate înainta dosarul de notificare după emiterea dispoziţiei Primarului General direct către Comisia Centrală, deoarece acesta urmează să fie înaintat către Instituţia Prefectului pentru avizul de legalitate.
Pe de altă parte, reclamanţii aveau obligaţia să depună dovezi, din care să rezulte că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului, fie prin declaraţii autentificate date pe propria răspundere, prin care notificatorii să declare pe propria răspundere că ei sau ascendenţii lor nu au beneficiat de acordurile internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie şi totodată se obligă la restituirea imobilului, sau după caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenţei prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.
Dacă persoana îndreptăţită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiţionată de rambursarea diferenţei dintre valoarea despăgubirii primite si valoarea terenului sau a construcţiei demolate.
Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, iar pe fond, respingerea acţiunii.
Intimata – reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
Recurenta invocă interpretarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, devenit art. 23 după modificarea intervenită prin Legea nr. 247/2005, susţinând că potrivit acestor dispoziţii reclamanta putea depune actele doveditoare exclusiv în faza administrativă a procedurii Legii nr. 10/2001.
În felul acesta se contestă, practic, posibilitatea instanţei învestite cu soluţionarea contestaţiei împotriva dispoziţiei/deciziei administrative de soluţionare a notificării de a verifica legalitatea şi temeinicia acesteia prin raportare la alte acte decât cele prezentate de titularul notificării Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.
Este adevărat că art. 23 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluţionării notificării, numai că sintagma „până la data soluţionării notificării” nu are în vedere numai etapa administrativă a soluţionării notificării.
Această sintagmă trebuie înţeleasă ca referindu-se la soluţionarea notificării în oricare din cele două etape – administrativă, înaintea entităţii notificate, sau judiciară – prin hotărâre irevocabilă a instanţei de judecată, deoarece legiuitorul nu face nici o distincţie între cele două faze procesuale de soluţionare a notificării.
De altfel, nici o prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie.
Rolul instanţei nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în etapa administrativă de soluţionare a notificării, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiţiei. Singura sancţiune prevăzută de Legea nr. 10/2001, care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptăţite de a solicita în justiţie măsuri reparatorii, este cea prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru nerespectarea termenului de trimitere a notificării.
Prin urmare, nedepunerea de către reclamanţi, în calitate de titulari ai notificării, a actelor doveditoare până la data soluţionării notificării prin decizie/dispoziţie administrativă, avea drept consecinţă doar pronunţarea deciziei/dispoziţiei administrative pe baza actelor depuse în faţa Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi nicidecum imposibilitatea depunerii acestor acte în etapa jurisdicţională.
Teza contrară, pe care încearcă să o acrediteze recurenta, nu poate fi acceptată, pentru că aceasta ar lipsi practic de conţinut etapa judiciară a soluţionării notificării, de esenţa căreia este caracterul contradictoriu al dezbaterilor, ce implică posibilitatea conferită părţilor de a formula în faţa instanţei apărări şi de a administra probe în dovedirea acestora, în scopul satisfacerii drepturilor subiective deduse judecăţii. Întrucât administrarea probatoriului constituie elementul esenţial al judecăţii, a nu da posibilitatea părţii ce formulează contestaţie împotriva dispoziţiei/deciziei administrative prin care s-a soluţionat notificarea de restituire să administreze probe noi faţă de cele administrate în etapa administrativă, pe baza cărora instanţa să-şi întemeieze soluţia, ar echivala în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un proces echitabil în sensul dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Faţă de considerentele prezentate, care suplinesc, în parte, motivarea instanţei de apel, Înalta Curte apreciază că această instanţă a interpretat corect dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, în sensul că posibilitatea depunerii actelor doveditoare de către titularul notificării vizează ambele faze ale soluţionării notificării – administrativă şi judiciară, faza judiciară a contestaţiei făcând parte şi ea din procedura soluţionării notificării, contestaţia urmând fazei administrative desfăşurate de entitatea învestită cu notificarea.
În ce priveşte excepţia tardivităţii formulării contestaţiei, art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că „decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului .. în termen de 30 de zile de la comunicare.”
Legea nr. 10/2001 nu prevede o procedură specială privind comunicarea dispoziţiei sau deciziei unităţii deţinătoare.
Comunicarea actelor este formalitatea care are drept scop aducerea acestora la cunoştinţa destinatarilor.
Faţă de efectele „comunicării”, aceasta trebuie să se considere realizată la data când actul ajunge la destinatar, deoarece numai astfel acesta este în măsură a lua cunoştinţă de conţinutul actului pe care are dreptul a-l contesta în termenul prevăzut de lege.
Din probele administrate în cauză, nu rezultă că dispoziţia emisă de pârâtă a ajuns la cunoştinţa reclamanţilor până la data de 14 august 2008, Înalta Curte acordând recurentei – pârâte un termen, la cererea sa, pentru a face dovada contrară, ceea ce nu s-a întâmplat.
Ca atare, atâta vreme cât textul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că termenul de 30 de zile curge de la comunicare şi în condiţiile în care pârâta nu a probat realizarea unei proceduri capabile să asigure transmiterea şi primirea dispoziţiei, faţă de împrejurarea că reclamanţii au intrat în posesia dispoziţiei la data de 14 august 2008, iar contestaţia a fost formulată la data de 12 septembrie 2008, susţinerile recurentei privind tardivitatea formulării contestaţiei sunt nefondate.
Susţinerea recurentei în sensul că nu poate înainta dosarul către Comisia Centrală, fără avizul de legalitate al Instituţiei Prefectului, fapt ce i-ar conferi acestuia calitate procesuală pasivă este de asemenea nefondată.
Potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, în cazul imobilelor deţinute de unităţile administrativ – teritoriale restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptăţită se face prin dispoziţia motivată a primarilor.
În speţă, raportul juridic dedus judecăţii are ca obiect cererea contestatorilor prin care au solicitat anularea dispoziţiei emisă de Primarul General al municipiului Bucureşti, prin care a fost respinsă notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.
Aşa fiind, Instituţia Prefectului nu are calitate de entitate obligată să soluţioneze notificarea şi, neavând această calitate, nu are nici calitate procesuală pasivă în pricinile având ca obiect imobile al căror regim juridic este reglementat prin Legea nr. 10/2001.
Nefondată este şi critica constând în aceea că reclamanţii aveau obligaţia să depună dovezi din care să rezulte că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului.
În acest sens, instanţa de fond a stabilit, iar curtea de apel a confirmat, faptul că prin dispoziţia pe care o va emite, recurenta va stabili măsurile în echivalent cuvenite reclamanţilor, din care va scădea valoarea despăgubirilor de 1.200 lei (ROL) încasate pentru construcţie la 12 ianuarie 1968, actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut de art. 1 alin. (1) din Titlul II din O.U.G. nr. 184/2002.
În consecinţă, susţinerea recurentei în sensul că reclamanţii aveau obligaţia să depună dovezi, din care să rezulte că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului, nu vizează soluţia instanţelor anterioare, care au avut în vedere aspectul contrar şi anume, plata lor şi necesitatea scăderii sumei respective din măsurile reparatorii cuvenite.
Faţă de considerentele expuse, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General împotriva deciziei nr. 69/A din 2 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6338/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6375/2011. Civil → |
|---|
