ICCJ. Decizia nr. 6379/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6379/2011
Dosar nr. 50177/3/2009
Şedinţa publică din 23 septembrie 2011
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1128 din 28 iunie 2010, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de C.E., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că pretenţiile reclamantei sunt neîntemeiate, în raport de situaţia concretă dedusă judecăţii, de faptul că aceasta a beneficiat deja de măsuri reparatorii în baza legilor speciale de reparaţie emise anterior, respectiv în baza Decretului-lege nr. 118/1990, iar acordarea daunelor morale nu poate reprezenta un mijloc de îmbogăţire pentru cel care le pretinde.
Curtea de Apel Bucureşti - secţia a III-a civilă, prin decizia civilă nr. 631 din 8 noiembrie 2010, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă C.E., împotriva sentinţei civile nr. 1128 din 28 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi, pe cale de consecinţă, a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauze spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că măsurile reparatorii acordate reclamantei în baza Decretului-lege nr. 118/1990 nu exclud de plano acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceasta prin aplicarea măsurii administrative invocată în acţiune şi probată cu înscrisurile depuse la dosar.
Împotriva deciziei civile mai sus menţionată a declarat recurs Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o ca fiind nelegală, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece:
- Dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, trimiterile la această normă rămânând fără obiect.
- Instanţa de apel în mod eronat a reţinut, în considerentele deciziei atacate, că măsurile reparatorii acordate apelantei-reclamante în baza Decretului-lege nr. 118/1990, astfel cum au fost stabilite, nu exclud, de plano, acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceasta prin aplicarea măsurii administrative invocate în acţiune.
Recursul nu este fondat.
În primul rând, în ceea ce priveşte dispoziţia nr. 12/2011, pronunţată în interesul legii, de către Înalta Curte, aceasta este obligatorie pentru instanţe de la data publicării în M. Of., conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., astfel încât nu poate fi avută în vedere la pronunţarea prezentei hotărâri.
1. Referitor la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, recurentul pârât a susţinut că, în urma pronunţării acesteia, nu mai există, în prezent, o reglementare legală pentru acordarea de despăgubiri pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic sau măsuri administrative cu caracter politic, astfel că acţiunea reclamantei trebuie respinsă pe fond.
Susţinerile recurentului pârât vor fi înlăturate pentru următoarele considerente:
Într-adevăr, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Contrar, însă, susţinerilor recurentului, decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu produce niciun efect în privinţa dreptului reclamantei la despăgubiri, cât timp a intervenit ulterior pronunţării deciziei atacate, (decizia a fost pronunţată la data de 8 noiembrie 2010, iar decizia Curţii Constituţionale în discuţie a fost pronunţată la data de 21 octombrie 2010 şi publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010) şi după ce prima instanţă a reţinut caracterul politic al măsurii administrative dispuse faţă de aceasta, respingerea acţiunii fiind pronunţată pentru alte considerente, deja arătate.
Faţă de efectele deciziei Curţii Constituţionale pentru reclamantă şi pentru orice alt solicitant aflat în situaţia ei, fără dubiu, defavorabile deoarece suprimă, practic, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, aplicarea sa de către prezenta instanţă este incompatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu art. 6 şi art. 14 din documentul european.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.
Noţiunea de „bunuri” din textul sus-menţionat nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale, anumite alte drepturi şi interese care constituie active pot fi considerate „drepturi de proprietate” şi, deci, „bunuri” în sensul acestei dispoziţii.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică atât „bunurilor actuale”, cât şi „valorilor patrimoniale”, inclusiv creanţe, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept.
Cu privire la noţiunea de „speranţă legitimă”, Curtea a arătat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanţei, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Primul Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (cauza Kopecky c. Slovaciei, par. 52).
Voinţa statului a fost în sensul despăgubirii persoanelor care întrunesc cerinţele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând actul normativ menţionat în acord cu Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” şi Declaraţia asupra Principiilor de Bază ale Justiţiei privind Victimele Infracţiunilor şi ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, acte internaţionale care solicită statelor să asigure victimelor reparaţii care nu pot fi mai mici decât ale celor condamnaţi pe nedrept, să garanteze dreptul de acces la mecanisme judiciare consolidate, prin intermediul cărora să poată obţine compensaţii pentru prejudiciile pe care le-au suferit.
Prin urmare, persoanele care întrunesc condiţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, în urma epuizării unei proceduri echitabile şi examinării circumstanţelor particulare ale cazului lor, de către instanţele interne.
De asemenea, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) au calitatea de a fi accesibile şi previzibile, enumerând chiar, în mod exemplificativ, criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor.
În plus, dreptul la despăgubiri pentru persoanele care îndeplineau cerinţele legii în discuţie era recunoscut printr-o jurisprudenţă previzibilă a instanţelor interne pronunţată până la acea dată.
În speţă, reclamanta a formulat acţiune la 18 decembrie 2009, în consecinţă, în termenul de trei ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, îndeplinind, astfel, cerinţa legată de termenul sesizării instanţei, prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ.
A solicitat despăgubiri pentru o măsură administrativă cu privire la care însăşi legea a recunoscut caracterul politic conform art. 3 lit. e), această soluţie nefiind criticată de pârât şi, prin urmare, intrând în puterea lucrului judecat.
Toate aceste elemente conturează, în concluzie, speranţa legitimă a reclamantei de a avea şanse de succes în dreptul intern, speranţa legitimă bucurându-se de protecţia art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, întocmai ca şi un bun actual (de exemplu, dacă reclamanta ar fi deţinut o hotărâre irevocabilă de acordare a daunelor morale).
Fără îndoială, protecţia instituită de art. 1 din Primul Protocol cu privire la „bunurile” unei persoane nu este una absolută, autorităţile statale putând aduce anumite limitări ale exerciţiului acestui drept, în condiţiile tezei a II-a din textul de lege menţionat.
În acest sens, se prevede că „Dispoziţiile precedente (din art. 1 alin. (1) teza I) nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general…”.
Prin urmare, art. 1 conţine nu numai principiul general al protecţiei dreptului de proprietate, ci şi alte două principii care constituie limite ale exerciţiului acestui drept: posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică şi reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a consacrat şi o limită jurisprudenţială, dată de „atingerea substanţei” dreptului, care trebuie privită în sensul că, chiar dacă limitarea priveşte realizarea unui interes general, ea nu trebuie să determine golirea de conţinut a dreptului proprietarului bunului.
Partea a doua a art. 1 din Protocolul nr. 1 înscrie, astfel, trei condiţii în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului titularului asupra acelui bun, şi anume, privarea să fie prevăzută de lege, să fie impusă de o cauză de utilitate publică şi să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internaţional, care vizează respectarea principiului proporţionalităţii între interesul general şi imperativele apărării drepturilor individuale.
În acest sens, acordarea unei indemnizaţii corespunzătoare reprezintă expresia respectării principiului proporţionalităţii sus-enunţat.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, de la data publicării în M. Of., devine general obligatorie, putându-se considera că respectă criteriul de legalitate a privării de proprietate, impus de C.E.D.O., deoarece noţiunea de „lege”, proprie Convenţiei, nu trebuie privită în accepţiunea ei formală, şi anume de norme juridice cuprinse în actele normative adoptate de Parlament.
În sensul Convenţiei, legea reprezintă orice normă obligatorie şi generală, oricare i-ar fi izvorul formal.
Prin soluţia adoptată în ceea ce priveşte admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 se suprimă, fără îndoială, dreptul destinatarilor legii la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceştia în perioada regimului politic trecut.
Mai trebuie adăugat că, potrivit art. 147 din Constituţia României şi art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele în 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale în M. Of. dacă, în acest interval, Parlamentul sau, după caz, Guvernul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Dacă puterea legiuitoare sau executivul nu îşi respectă această obligaţie, sancţiunea este încetarea efectelor juridice ale dispoziţiei constatate ca fiind neconstituţională.
Până în prezent, nu s-a intervenit în sensul compatibilizării art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispoziţiile constituţionale, în sensul celor reţinute prin decizia în discuţie, astfel încât textul de lege menţionat nu mai produce efecte juridice.
Pentru cei care, ca şi reclamanta, sunt beneficiarii unei hotărâri definitive prin care li s-a recunoscut caracterul politic al măsurii administrative dispuse, cu consecinţa speranţei legitime la despăgubiri, deci, ai unei valori patrimoniale protejate de art. 1 din Primul Protocol, aplicarea deciziei în recurs, cu consecinţa previzibilă a respingerii acţiunii, ar conduce la o privare de proprietate înţeleasă în sens larg, respectiv la privarea persoanei îndreptăţite de despăgubirile cuvenite, în urma verificării îndeplinirii cerinţelor legale.
Cum privarea de despăgubiri este totală, ea afectează însăşi „substanţa” dreptului la despăgubiri, deoarece despăgubirile au dispărut din patrimoniul beneficiarului, aceasta fără să se acorde nicio compensaţie în schimb sau, cel puţin, să se prevadă, pentru viitor, şansa obţinerii unei oarecare reparaţii.
Ca atare, nu există „indemnizarea corespunzătoare” a titularului dreptului.
Dacă s-ar putea considera că interesul general avut în vedere la adoptarea deciziei Curţii Constituţionale este legat de actuala situaţie economică a statului român, care impune anumite restricţii bugetare pe toate palierele, în niciun caz, nu se poate reţine că este respectat criteriul de proporţionalitate enunţat mai sus.
În concluzie, aplicând, în recurs, decizia Curţii Constituţionale, faţă de o persoană pentru care s-a recunoscut, în mod definitiv, caracterul politic al măsurii administrative dispuse faţă de ea, ceea ce implică speranţa legitimă la acordarea despăgubirilor în temeiul legii, cu consecinţa finală a respingerii acţiunii, aceasta ar conduce la o privare de bun, fără plata unui contraechivalent, ceea ce, în final, ar reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol.
Aplicarea deciziei în discuţie ar determina şi încălcarea art. 6 din C.E.D.O., din perspectiva „dreptului de acces la o instanţă”.
Art. 6 garantează dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanţă, care trebuie să fie efectiv, care nu este unul absolut, în sensul că este susceptibil de limitări, limitări care, ca şi în cazul art. 1 din Primul Protocol, trebuie să respecte anumite principii, şi anume să urmărească un scop legitim, să nu afecteze substanţa dreptului şi să asigure un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese.
Dacă s-ar aplica decizia Curţii Constituţionale (care, după cum s-a arătat în precedent, nu a fost urmată de intervenţia legislativului în armonizarea dispoziţiei declarate neconstituţionale cu legea fundamentală), instanţa de recurs ar fi lipsită, în totalitate, de posibilitatea de a analiza legalitatea deciziei recurate din perspectiva normelor legale avute în vedere de instanţele anterioare şi în vigoare la data pronunţării lor, cu consecinţa previzibilă şi, bineînţeles, defavorabilă pentru reclamantă, de respingere a cererii privind acordarea daunelor morale.
Or, aceasta ar însemna o ingerinţă în dreptul de acces al reclamantei la un tribunal, ingerinţă care nu asigură un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit, de ordin patrimonial, pentru stat, şi mijloacele alese.
Aplicarea deciziei Curţii în faza procesuală a recursului, cu soluţia previzibilă enunţată mai sus, ar lipsi-o practic pe reclamantă, şi în absenţa oricărei culpe procesuale din partea ei, de posibilitatea obţinerii unei hotărâri irevocabile favorabile (dacă este cazul), în baza căreia să-şi poată valorifica dreptul/vocaţia la despăgubiri.
În esenţă, dreptul la nediscriminare, recunoscut de art. 14, protejează persoanele fizice şi juridice aflate în situaţii asemănătoare împotriva aplicării unui tratament diferit, în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le recunoaşte (în speţă, cu referire la art. 1 din Primul Protocol şi art. 6).
Textul de lege impune să se cerceteze, pentru a se vedea dacă există discriminare, dacă tratamentele diferenţiate sunt aplicate unor situaţii analoge sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă şi rezonabilă, respectiv dacă urmăreşte un scop legitim şi respectă un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
Or, însăşi Curtea Constituţională a constatat, în considerentele deciziei nr. 1354/2010, că, prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane care, deşi se află în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.
Prin prisma argumentului de interpretare a fortiori („cu atât mai mult”), care presupune ideea că o normă de drept poate fi aplicată la o situaţie concretă, neprevăzută în ipoteza acesteia, dacă motivele care au fost avute în vedere la adoptarea normei se regăsesc cu şi mai multă putere în situaţia respectivă, neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunţării deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, declanşaseră procedura judiciară şi obţinuseră, ca în cazul reclamanţilor, chiar o hotărâre definitivă în care s-a reţinut caracterul politic al măsurii administrative, creează un tratament discriminatoriu în raport cu cei care, la aceeaşi dată, beneficiau de o hotărâre irevocabilă, putându-se bucura de despăgubirile recunoscute printr-o asemenea hotărâre.
Aplicarea deciziei sus-menţionate proceselor aflate în curs determină o discriminare în ipoteza a două acţiuni introduse la aceeaşi dată, de către persoane aflate în situaţii identice (din punctul de vedere al drepturilor conferite prin actul normativ menţionat), dintre care una este soluţionată prin hotărâre irevocabilă, iar cealaltă nu este soluţionată, aflându-se în faza apelului sau recursului, din motive care nu au legătură cu atitudinea procesuală a reclamantului (încărcătura instanţelor, termene lungi ş.a.).
Pentru toate argumentele prezentate în precedent, nu se poate ţine seama, în soluţionarea cauzei de faţă, de decizia nr. 1358/2010, cu rezultatul pretins de pârât, privind respingerea cererii de acordare a despăgubirilor, ca urmare a aplicării acestei decizii.
2. Soluţionând acţiunea, instanţa de fond a dispus respingerea acesteia ca neîntemeiată, reţinând în considerente că reclamanta a primit măsuri reparatorii în baza Decretului-lege nr. 118/1990, iar despăgubirile prevăzute de Legea nr. 221/2009 nu se pot constitui în amenzi excesive şi nu pot duce la o îmbogăţire fără justă cauză a apelantei.
Instanţa de apel în mod judicios a statuat că măsurile reparatorii acordate apelantei-reclamante în baza Decretului-lege nr. 118/1990, astfel cum au fost stabilite prin Hotărârea nr. 2520 din 07 mai 1991, depusă la dosarul de fond, nu exclud, de plano, acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceasta prin aplicarea măsurii administrative invocată în acţiune şi probată cu înscrisurile depuse la dosar.
Conform dispoziţiilor legale menţionate anterior, astfel de măsuri trebuia avute în vedere de instanţa de judecată la stabilirea cuantumului despăgubirilor solicitate de reclamantă în baza Legii nr. 221/2009 şi nu conduc la înlăturarea lor, cum greşit a apreciat instanţa de fond.
A interpreta altfel şi a considera că persoanele care au beneficiat de măsuri reparatorii conform Decretului-lege nr. 118/1990 nu mai pot solicita despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009, ar reprezenta o golire de conţinut a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din această lege şi o încălcare evidentă a dispoziţiilor art. 5 alin. (4) din aceiaşi lege, în care se menţionează expres că dispoziţiile legii se aplică şi persoanelor cărora le-a fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.
Aşadar, faţă de cele reţinute, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, împotriva deciziei nr. 631/A din 8 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, împotriva deciziei nr. 631/A din 8 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6375/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6380/2011. Civil → |
|---|
