ICCJ. Decizia nr. 6381/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6381/2011
Dosar nr. 430/115/2010
Şedinţa publică din 23 septembrie 2011
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 493 din 24 martie 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul M.G. în nume propriu, cât şi în calitate de moştenitor al defuncţilor M.G. senior, M.M., bunici, M.P. şi M.E., părinţi, împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Caraş-Severin.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 250.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plăţii, cu titlu de daune morale.
Pentru a decide astfel, Tribunalul a reţinut următoarele:
Prin H.C.M. nr. 200/1951, s-a hotărât ca locuitorii zonei de frontieră cu Iugoslavia, de pe o fâşie de 25 km, de la graniţă, să fie strămutaţi în interiorul ţării, iar, la data de 05 iunie 1951, a fost emisă şi Hotărârea Ministerului Afacerilor Interne pentru declanşarea acţiunii.
Cetăţenii vizaţi de deportare trebuia luaţi prin surprindere, astfel încât întreaga operaţiune să nu dureze mai mult de 48 de ore, urmând a fi declanşată concomitent numai în zona cunoscută de conducerea superioară de partid şi de Ministerul de Interne.
În esenţă, deportarea propriu-zisă s-a făcut prin trezirea oamenilor în toiul nopţii şi punerea în vedere ca, în termen de două ore, să împacheteze ce puteau să ia cu ei.
Bunurile rămase urma să fie cumpărate la preţuri derizorii, de „colectivele de primire formate din delegaţi al Statului popular şi ai Ministerului Agriculturii”.
Astfel, pe lângă mutarea într-un loc necunoscut, s-a petrecut şi spolierea strămutaţilor, fiindu-le, practic, confiscate terenurile avute în proprietate, recoltele aflate pe acestea, parcul zootehnic în majoritate, maşinile şi utilajele folosite în agricultură, precum şi aproape toate bunurile de valoare din gospodărie.
Deportaţii au fost urcaţi în vagoane concepute pentru transportul vitelor, iar după mai mult de o săptămână au ajuns în mijlocul Bărăganului, într-un câmp pe care erau marcate locuri de casă cu ţăruşi. Străzile şi locurile de casă s-au repartizat pe etnii, s-au dat drept „cadou” din partea statului paie pentru chirpici, tocuri de uşi şi ferestre şi au fost invitaţi să-şi ridice singuri locuinţele.
La data de 18 iunie 1951, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, a fost strămutat, împreună cu părinţii, M.P. şi M.E., şi bunicii săi, M.G. senior şi M.M., în localitatea Jegalia Nouă-Feteşti, unde li s-a stabilit domiciliul obligatoriu, măsura fiind ridicată la data de 20 decembrie 1955, prin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955.
Au fost ridicaţi de la domiciliu fără a li se permite să ia nimic cu ei, fără a li se spune unde şi din ce motiv sunt duşi, au fost transportaţi în vagoane descoperite, iar la destinaţie au constatat că sunt lăsaţi în câmp. Ulterior, au construit bordeie în pământ sau colibe. Erau permanent păziţi, să nu părăsească perimetrul localităţii, erau supuşi unui regim de muncă forţată, chiar dacă reclamantul era copil, iar bunicii săi erau persoane în vârstă. Au fost permanent supuşi pedepselor corporale, umilinţelor şi privaţiunilor de tot felul, din partea forţelor de represiune comuniste.
Condiţiile de viaţă în Bărăgan, astfel cum rezultă şi din declaraţia martorului L.Ş., au fost îngrozitoare, lipsa produselor alimentare şi a medicamentelor, apa potabilă insuficientă, condiţiile precare de igienă au amplificat suferinţele apărute în urma deportării.
Reclamantul împreună cu familia sa aveau o situaţie materială înfloritoare, înainte de strămutare, deţinând o casă de locuit mobilată, mai multe terenuri, utilaje pentru lucrarea câmpului, animale, bunuri casnice.
La întoarcerea din Bărăgan, bunurile dispăruseră, iar casa era aproape distrusă.
Au fost priviţi timp de mulţi ani ca persoane indezirabile, au fost afectaţi prin imposibilitatea de a se integra în comunitate, de a stabili relaţii normale cu cei rămaşi în localitate, care ştiau că fuseseră deportaţi şi se temeau că autorităţile comuniste s-ar răzbuna în acelaşi fel şi pe ei dacă erau văzuţi în compania lor.
Reclamantul arată că, în prezent, atât bunicii, cât şi părinţii lui, sunt decedaţi, iar el este unicul lor moştenitor, conform certificatelor de moştenitor din 13 martie 2010.
Prin stabilirea domiciliului obligatoriu au fost cauzate, lui şi familiei, prejudicii, atât materiale, cât şi morale, afectându-le membrilor acesteia viaţa ulterioară şi încălcându-se dreptul personal nepatrimonial la libertate, fiind afectate onoarea şi reputaţia celor strămutaţi, şi având impact şi asupra vieţii private a familiei.
Conform dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, iar. conform dispoziţiilor art. 5 alin. (1), orice persoană care a făcut, în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul său, soţul sau descendenţii acesteia, până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Din probele administrate, a rezultat că reclamantul întruneşte condiţiile prevăzute de susmenţionatele articole pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de el şi de antecesorii lui, care au fost privaţi de libertate în perioada 18 iunie 1951-20 decembrie 1955, prin măsura strămutării impusă de autorităţi.
Prin deportare, dreptul la imagine al deportatului şi al întregii familii a fost grav afectat, aceştia fiind excluşi din viaţa socială şi politică a comunităţii, accesul la educaţie şi la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de dificil, îngreunând, practic, viaţa persoanei deportate şi a membrilor familiei, în societate, sub toate aspectele şi fiind de natură a împiedica progresul fiinţei umane.
Date fiind gravitatea şi numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei strămutate trebuie să i se acorde despăgubiri morale.
Este adevărat că nu există un sistem care să repare, pe deplin, daunele morale constând în dureri fizice şi psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă poate aduce victimei unele alinări sau satisfacţii. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate material. În schimb, se poate acorda victimei o indemnizaţie cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelenţă, poate fi o sumă de bani care îi permite să-şi aline suferinţa.
De aceea, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, şi nu prejudiciul ca atare.
Recunoaşterea unui drept de despăgubire nu se aplică decât prin voinţa de a oferi o satisfacţie care poate contrabalansa efectul vătămării şi fără ca această satisfacţie să aibă o reală corespondenţă cu prejudiciul, astfel că, la cuantificarea sumei, accentul trebuie pus pe importanţa prejudiciului, din punctul de vedere al victimei.
În aceste condiţii, prima instanţă a apreciat că cererea reclamantului, de acordare a daunelor morale, este întemeiată, iar, la stabilirea întinderii acestora, a avut în vedere consecinţele negative suferite de parte, dar şi de familia acesteia, atât pe plan fizic, cât şi psihic, importanţa valorii morale lezate, intensitatea cu care reclamantul şi familia acestuia au perceput consecinţele vătămării. Dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 250.000 euro.
Indemnizaţia de care a beneficiat reclamantul în temeiul Decretului lege nr. 118/1990 nu poate constitui, în niciun caz, o reparaţie îndestulătoare a suferinţelor îndurate, astfel cum se susţine prin întâmpinare.
Reclamantul şi familia acestuia nu au beneficiat de nicio altă despăgubire.
Faţă de dispoziţiile art. 3, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6, 8 C.E.D.O., jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza Kudla vs Polonia), a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, instanţa a considerat că, atâta timp cât reclamantul a făcut dovada gravului prejudiciu moral suferit, are dreptul de a beneficia de o reparaţie echitabilă şi nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, solicitând admiterea lui modificarea, în tot, a sentinţei civile apelate şi, pe fond, respingerea acţiunii civil, ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 307/A din 23 septembrie 2010, Curtea de Apel Timişoara - secţia civilă a admis apelul, a schimbat, în parte, sentinţa civilă, în sensul că a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 5.000 euro, despăgubiri.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a constatat următoarele:
Dreptul la viaţă, la integritate fizică şi psihică sunt valori universal recunoscute persoanei. Respectul datorat corpului uman, considerat drept suport necesar vieţii spirituale, afective, artistice, senzoriale şi profesionale are rădăcini profund ancorare în majoritatea civilizaţiilor.
Atingerile aduse persoanei umane prin încălcarea drepturilor sale nepatrimoniale – dreptul la viaţă, la integritate corporală şi la sănătate, dreptul la libertate individuală, dreptul la viaţă personală, la intimitate şi la linişte, la sensibilitate, la afecţiune şi la dragoste, dreptul la viaţa de familie, dreptul la cinste, la onoare, la demnitate, la prestigiu şi la reputaţie – cauzează sau pot cauza nu numai prejudicii materiale, cât şi prejudicii morale.
Prejudiciile sau daunele morale constau mai ales în durerile fizice şi psihice încercate de victime ca urmare a restrângerii posibilităţilor de viaţă provenite din vătămări (loviri, răniri, mutilări etc.), în suferinţele psihice determinate de vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii ori de cauzarea morţii unei persoane apropiate, în suferinţele personale şi neajunsurile sociale încercate de victimele calomniilor, defăimărilor, precum şi în orice alte prejudicii privind viaţa personală, familială şi socială a omului.
Problema reparării daunelor morale a fost dintotdeauna dificilă, din cauza atât a faptului că suferinţele morale nu sunt susceptibile de o reparare propriu-zisă, ci numai de o alinare, de o uşurare, cât şi faptului că unele suferinţe morale î-l însoţesc pe om timp îndelungat şi, câteodată, chiar şi până la sfârşitul vieţii sale.
Documente internaţionale de prim rang proclamă şi garantează cele trei drepturi fundamentale cetăţeneşti care, deşi sunt într-o legătură indisolubilă, nu se confundă din punct de vedere juridic. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948 stabileşte că orice om are dreptul la viaţă, la libertate fizică şi psihică, la inviolabilitate. Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, precum şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale statuează că dreptul la viaţă este inerent persoanei umane.
Pornind de la aceste consideraţii teoretice şi având în vedere că legislaţia nu stabileşte criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina şi jurisprudenţa au consacrat anumite criterii, cum ar fi consecinţele negative suferite pe plan fizic şi moral, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost afectate situaţia familială, situaţie profesională sau cea socială.
Un criteriu fundamental, însă, consacrat de doctrină şi jurisprudenţă în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din aceste punct de vedere, stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică, fără îndoială, şi o doză de aproximare, iar instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, şi despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge în situaţia îmbogăţirii fără just temei.
Şi în termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în acelaşi timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
Pornind de la aceste consideraţii teoretice şi având în vedere particularităţile speţei de faţă, este fără îndoială că reclamantul împreună cu membri familiei sale, părinţi şi bunici, au suferit efectiv urmare a măsurii deportării în Câmpia Bărăganului, atât pe perioada celor 5 ani de strămutare, cât şi ulterior.
Sub aspectul cuantumului despăgubirilor, Curtea a reţinut că, la data soluţionării apelului, sunt aplicabile dispoziţiile art. II din O.U.G. nr. 62/2010, potrivit cărora „procesele aflate în curs de judecată şi în care nu s-au pronunţat hotărâri definitive trebuie să se conformeze limitelor de sume prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. a pct. 1 şi 2 din Legea nr. 221/2009.
Din perspectiva dispoziţiilor legale sus menţionate (Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010), instanţa de apel a apreciat că, pentru prejudiciul moral suferit de reclamant, suma de 5000 euro este echitabilă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, criticând-o pentru următoarele motive:
1. În conformitate cu art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, modificată şi completată de O.U.G. nr. 62/2010, se pot acorda despăgubiri morale doar persoanelor care au suferit o condamnare cu caracter politic, nu şi celor care au fost supuse unei măsuri administrative cu caracter politic.
În speţă, reclamantul şi familia acestuia nu au suferit o condamnare, ci au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic. Prin urmare, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudicial moral suferit.
Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea de a se acorda daune morale persoanelor care au suferit o condamnare, iar nimeni nu poate adăuga la lege.
În susţinerea celor de mai sus, recurentul a invocat şi dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din actul normativ enunţat, care arată, fără echivoc, ce înseamnă condamnări cu caracter politic, şi anume, cele dispuse printr-o hotărâre judecătorească.
Instanţa nu poate face distincţia şi nici asocierea unei condamnări, în sensul Legii nr. 221/2009, cu o altă măsură luată împotriva familiei reclamantului, aceasta având în vedere principiul de drept „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”.
2. Daunele morale sunt definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească.
3. Pe de altă parte, acordarea daunelor morale nu se justifică având în vedere faptul că înseşi drepturile prevăzute şi acordate în temeiul Decretului lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice.
4. Suma acordată reclamantului, prin decizia atacată, este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciaţi.
Daunele morale, fiind nemateriale, nu pot avea un echivalent valoric, deci, nu pot fi evaluate în bani.
Daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, la sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare.
Prejudiciile morale pot fi apreciate, dar nu în bani, ci după criterii nepatrimoniale, specifice naturii prejudiciului.
Prejudiciul moral nu poate fi dovedit cu probe certe, existând doar criterii generale, lăsate la aprecierea instanţei de judecată, care va stabili cuantumul bănesc al prejudiciului suferit.
Pentru a putea fi cuantificat prejudiciul „moral”, este nevoie de un criteriu de referinţă faţă de care un judecător să poată aprecia mărimea daunelor morale pe care le poate acorda reclamantului, cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.
Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral, este de reţinut ca aceasta nu este supusă unor criterii precise de determinare.
Cuantumul se stabileşte prin apreciere, urmare aplicării, de către instanţa de judecată, a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză.
La repararea daunelor morale instanţa de judecata trebuie să ţină cont şi de criteriul echităţii.
Cuantificării prejudiciului moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit.
Gravitatea prejudiciului constituie un criteriu de stabilire a cuantumului despăgubirii destinate reparării prejudiciilor morale.
În privinţa prejudiciului moral, instanţa de judecată apreciază de la caz la caz dacă repararea trebuie să se facă în formă bănească şi cuantumul acesteia sau, dimpotrivă, dacă nu trebuie reparat pentru că gravitatea sa nu justifică o asemenea măsura.
La acţiunea de daune morale certitudinea poate purta numai cu privire la existenţa prejudiciului, nu şi la întinderea acestuia, respectiv posibilitatea de a fi evaluat.
Raportat la împrejurările speţei, o statuare în echitate, care să asigure reparaţia morală, şi nu una având scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor solicitate.
Este necesar ca cel care pretinde daunele morale să arate un minim de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituţie, i-au fost lezate prin prejudiciu şi, pe cale de consecinţă, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.
Recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate şi, pe fond, respingerea acţiunii reclamantului, ca neîntemeiată.
Intimatul reclamant nu a depus întâmpinare.
Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate de pârât şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Contrar susţinerilor recurentului, Legea nr. 221/2009 conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral nu doar în cazul condamnărilor cu caracter politic, ci şi în cazul măsurilor administrative cu caracter politic, criticile în acest sens nefiind întemeiate.
Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) din Lege, „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată, în termen de trei ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare…”.
Într-adevăr, la lit. a) din textul redat mai sus, se face referire expresă doar la prejudiciul moral suferit prin condamnare, astfel încât, raportat strict la criteriul argumentului gramatical, susţinerea recurentului este corectă.
Instanţa de apel a procedat însă, în mod corect, atunci când a acordat despăgubiri în speţa de faţă, unde se reţine că reclamantul şi antecesorii săi au fost supuşi unei măsuri administrative cu caracter politic.
În soluţionarea cauzei, instanţa nu se poate rezuma doar la interpretarea gramaticală, ci trebuie să aibă în vedere şi perspectiva interpretării logico-sistematice şi teleologice, reţinând, în urma corelării mai multor dispoziţii din cuprinsul actului normativ cu art. 5 alin. (1) lit. a), că această normă se aplică şi în cazul măsurilor administrative cu caracter politic.
Astfel după cum rezultă chiar din titlul legii, aceasta se aplică atât condamnărilor cu caracter politic, cât şi măsurilor administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
De asemenea, este necesar să fie corelate dispoziţia de la lit. a) a art. 5 alin. (1) cu cea din preambulul acestui alineat, care deschide calea acţiunii în justiţie pentru repararea prejudiciului suferit atât ca urmare a unor condamnări cu caracter politic, cât şi ca urmare a unor măsuri administrative cu caracter politic.
În urma acestei corelări, rezultă că intenţia legiuitorului a fost de a despăgubi pentru prejudiciul moral suferit atât persoanele care au fost condamnate politic, cât şi pe cele care au suferit măsuri administrative din aceleaşi motive.
Scopul legiuitorului în sensul amintit a fost confirmat ulterior prin adoptarea O.U.G. nr. 62/2010 care, la art. I pct. 1, prevedea că „La art. 5 alin. (1), lit. a) se modifică şi va avea următorul cuprins:
„a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:
1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic…”.
Chiar dacă art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 a fost declarat neconstituţional prin decizia nr. 1354/2010 a Curţii Constituţionale, el este concludent pentru rezolvarea problemei de drept ce formează obiect de critică la primul motiv din cererea de recurs a pârâtului.
Din expunerea motivelor prezentată în partea introductivă a ordonanţei de urgenţă menţionate, aceasta a fost adoptată în scopul instituirii unui regim echitabil în acordarea despăgubirilor, care să menţină echilibrul bugetar la un nivel optim, iar nu în scopul de a extinde sfera persoanelor beneficiare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, prevăzute în Legea nr. 221/2009 în forma iniţială. În caz contrar, însuşi scopul Ordonanţei, de a limita cuantumul despăgubirilor în funcţie şi de cel care le solicită (victima opresiunii, soţul supravieţuitor sau descendenţii până la gradul II inclusiv) pentru a evita afectarea echilibrului bugetar, nu s-ar mai regăsi în cazul în care sfera persoanelor beneficiare ar fi fost extinsă prin actul normativ în discuţie.
Aşa fiind, categoriile de despăgubiri - morale şi materiale, enumerate în continuare, la lit. a) şi b), nu pot fi înţelese decât ca vizând persoanele care au suferit oricare dintre măsurile cu caracter politic menţionate la alin. (1), adică fie condamnări, fie măsuri administrative.
Pe de altă parte, a distinge între cele două categorii de măsuri cu caracter politic - condamnări şi măsuri administrative, sub aspectul naturii prejudiciului supus reparării - moral sau material, ar însemna crearea unui cadru juridic discriminatoriu pentru persoane aflate în situaţii similare, întrucât atât condamnările cu caracter politic, cât şi măsurile administrative cu caracter politic sunt măsuri abuzive ale regimului comunist, care au generat prejudicii materiale şi morale celor cărora s-au împotrivit, sub diverse forme, regimului totalitar comunist.
Prin urmare, recunoscând reclamantului dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, măsură administrativă cu caracter politic prevăzută la art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din această lege.
În consecinţă, din acest punct de vedere, nu sunt întrunite, în speţă, condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2. Este adevărat că, în timp ce drepturile patrimoniale au un conţinut economic, evaluabil în bani şi, ca atare, prejudiciul este uşor de determinat, drepturile nepatrimoniale au un conţinut care nu poate fi exprimat băneşte, având în vedere că ele vizează drepturi ale personalităţii umane (dreptul la viaţă, la integritate fizică, la onoare şi demnitate).
Cu toate acestea, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei - aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie, o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată din cauza imposibilităţii, cu totul fireşti, de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.
Repararea daunelor morale este şi trebuie să fie înţeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacţie sau uşurare – pe căi indirecte oarecum – pentru suferinţele îndurate.
Banii trebuie admişi printre măsurile de reparare a daunelor morale pentru acelaşi motiv pentru care sunt admise şi aşa-zisele mijloace adecvate de natură nepatrimonială, adică pentru faptul că, deşi nu compensează nimic în sensul propriu al termenului, ei pot oferi persoanei lezate o anumită compensaţie pentru răul suferit, o anumită satisfacţie sau uşurare, care poate fi nu atât un efect al cuantumului sumei acordate – deşi nici acest aspect nu este de neglijat – cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută şi acordată. De altfel, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede, în mod expres, acordarea de despăgubiri, ca modalitate de reparaţie a prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter politic.
Este motivul pentru care, în speţă, instanţele anterioare nu s-au limitat la măsura nepatrimonială a constatării caracterului politic al măsurii administrative dispuse faţă de reclamant şi autorii lui, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, ci i-au acordat acestuia despăgubiri băneşti pentru suferinţele psihice îndurate în urma aplicării acestei măsuri.
O atare soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care nu limitează reparaţia pentru prejudiciul moral încercat prin condamnare şi arestare pe nedrept doar la constatarea încălcării Convenţiei, ci recunoaşte şi dreptul la despăgubiri băneşti echitabile, care nu înseamnă, însă, o sumă modică, cum, neîntemeiat, se pretinde în recurs.
3. Contrar susţinerii recurentului-pârât, nu sunt excluşi de la acordarea despăgubirilor morale pe temeiul Legii nr. 221/2009 cei care au primit deja o reparaţie conform Decretului-lege nr. 118/1990, această din urmă situaţie urmând a fi avută în vedere doar la determinarea cuantumului daunelor morale.
Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care circumstanţiază sfera de aplicare a actului normativ, poate solicita asemenea despăgubiri „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic”, iar potrivit art. 5 alin. (11), „la stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1), instanţa judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea, … măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 …”.
Rezultă că este vorba de un criteriu de cuantificare a daunelor morale (de care ambele instanţe de fond au ţinut seama), iar nu de o condiţie de admisibilitate a acţiunii, aşa cum este ea înfăţişată prin criticile recurentului-pârât.
Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire a actelor normative emise anterior în scopul reparării prejudiciilor suferite de victimele regimului comunist, cum este şi actul normativ invocat în recurs.
În consecinţă, nici această critică nu îndeplineşte cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
4. Recurentul a contestat şi cuantumul daunelor morale, susţinând că acordarea acestora trebuie să respecte criteriul echităţii şi principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.
Rezultă că, ceea ce se impută instanţei de apel nu este ignorarea criteriilor de cuantificare a daunelor morale, ci aprecierea dimensiunii acestor daune prin raportare la criteriile aplicabile în materie, deci o chestiune de fapt, care pune în discuţie temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate.
Cea mai mare parte dintre susţinerile recurentului reprezintă chestiuni de ordin general, pur teoretic, cu privire la imposibilitatea evaluării prejudiciului moral în raport de probe certe şi la necesitatea judecării cauzei în echitate, cu respectarea proporţionalităţii între prejudiciu şi reparaţia acordată.
Recurentul nu arată, însă, argumentele pentru care suma acordată de instanţa de apel ar fi disproporţionată şi inechitabilă, în raport de criteriile legale şi jurisprudenţiale consacrate pentru determinarea prejudiciului moral, neinvocând ignorarea, de către instanţă, a vreunuia dintre aceste criterii (valorile lezate prin măsura deportării şi stabilirii domiciliului obligatoriu, durata acestei măsuri, repercusiunile asupra vieţii reclamantului şi autorilor săi în timpul în care a locuit în localitatea unde a fost mutat şi ulterior întoarcerii în localitatea de domiciliu, despăgubirile deja acordate prin Decretul – lege nr. 118/1990).
Deşi se referă la necesitatea respectării principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, la criteriul echităţii şi al gravităţii prejudiciului, recurentul nu arată, în mod concret, care sunt greşelile comise de instanţa de apel în sensul nerespectării acestor principii şi nu face nicio referire la situaţia particulară a reclamantului.
Cenzurarea temeiniciei unei hotărâri nu mai este, însă, posibilă în recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în această cale extraordinară de atac numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.
Pe cale de consecinţă, criticile legate de aprecierea cuantumului daunelor morale nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs, astfel că nu pot fi analizate, iar prezenta instanţă nu poate proceda la reducerea cuantumului fixat de Curtea de Apel.
Pe de altă parte, recurentul a mai susţinut că solicitantul trebuia să indice un minimum de argumente din care să rezulte în ce măsură i-au fost lezate drepturile personale nepatrimoniale, ceea ce, în speţă, a şi avut loc, instanţa de apel ţinând seama, în raport şi de susţinerile părţii menţionate, la stabilirea întinderii compensaţiei materiale, de indemnizaţia primită în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, de durata strămutării şi de suferinţa fizică şi psihică produsă reclamantului şi familiei sale prin însuşi faptul strămutării, din care derivă toate restricţiile de libertate şi umilinţele la care a fost supuşi.
Prin urmare, şi cu privire la aceste critici, cea mai mare parte se subsumează nu unor motive de nelegalitate, ci unei aprecieri subiective a recurentului în legătură cu cuantumul acordat, instanţa de apel ţinând seama de criteriile legale şi jurisprudenţiale în cuantificarea daunelor acordate.
În concluzie, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, împotriva deciziei nr. 307/A din 23 septembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6380/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6473/2011. Civil → |
|---|
