ICCJ. Decizia nr. 6380/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6380/2011
Dosar nr. 139/96/2010
Şedinţa publică din 23 septembrie 2011
Asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita, secţia civilă, reclamanţii B.A. şi E.C. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Harghita, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate caracterul politic al măsurilor administrative abuzive constând în alungarea din casa familială confiscată şi din determinarea de a părăsi localitatea de domiciliu, precum şi obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri morale în cuantum de 75.000 lei.
Prin sentinţa civilă nr. 1076 din 20 aprilie 2010, Tribunalul Harghita, secţia civilă, a admis în parte acţiunea, a constatat caracterul politic al măsurilor administrative, constând în alungarea din locuinţa confiscată şi din localitate şi a respins capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Harghita, la plata despăgubirilor morale.
În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut că defunctul B.N., tatăl reclamantului B.A., respectiv fostul soţ al reclamantei E.C., a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 38 din 09 iunie 1961 a Tribunalului Militar Cluj la pedeapsa de 5 ani închisoare corecţională, 5 ani interdicţie corecţională şi confiscarea totală a averii personale pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale după care, conform declaraţiei martorilor audiaţi în cauză, reclamanţii au fost persecutaţi şi hărţuiţi de reprezentanţii legii, nu erau acceptaţi în viaţa socială, au fost daţi afară din locuinţa proprie şi nimeni nu îndrăznea să-i ajute, astfel că au fost nevoiţi să părăsească localitatea.
În raport de aceste împrejurări, prima instanţă a reţinut că în cauză sunt incidente prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că reclamanţii sunt îndreptăţiţi a obţine constatarea caracterului politic al măsurilor administrative abuzive la care au fost supuşi.
S-a apreciat însă, ca nefondată cererea privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri morale în sumă de 75.000 lei, reţinându-se sub acest aspect că prevederile art. 5 lit. a) din lege stabilesc în mod expres şi limitativ categoriile de persoane care pot beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral şi anume cele care au suferit o condamnare cu caracter politic.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii.
Prin decizia civilă nr. 132/A din 29 septembrie 2010, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a admis apelul reclamanţilor, a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a dispus obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Harghita, la plata în favoarea reclamanţilor a sumei de 5.000 euro, cu titlu de daune morale şi 1000 lei, cheltuieli de judecată.
În motivarea soluţiei sale, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
După cum rezultă din copia extrasului sentinţei penale nr. 38 din 9 iunie 1961 pronunţată de Tribunalul Militar Cluj, defunctul B.N. a fost arestat la data de 27 octombrie 1959 şi pus în libertate la data de 9 august 1964.
Fiul acestuia, reclamantul B.A. s-a născut la data de 10 mai 1960, iar căsătoria părinţilor săi s-a încheiat la data de 8 iunie 1959.
Astfel cum rezultă din probatoriul administrat, pe perioada anchetei penale, reclamanta a fost interogată şi bătută de organele de miliţie, până când soţul ei a fost arestat, iar după condamnarea acestuia a fost alungată din locuinţă şi, întrucât cei din jur se temeau să le dea ajutor, a fost nevoită să părăsească şi localitatea de domiciliu, împreună cu copilul, iar ulterior, pentru a nu avea probleme la locul de muncă, datorită statutului de soţie a unui condamnat politic, a înaintat şi acţiune de divorţ, soluţionată prin sentinţa civilă nr. 381 din 15 mai 1963.
Curtea de apel apreciază că aceste împrejurări confirmă susţinerea reclamanţilor în sensul că arestarea şi condamnarea politică a soţului reclamantei, respectiv tatăl reclamantului, s-au constituit nu doar în factori determinanţi ai măsurilor administrative luate împotriva lor, ci şi în cauza directă a unor suferinţe morale resimţite în mod firesc de o tânără mamă şi copilul său, ca urmare a arestării soţului după câteva luni de la căsătorie.
Prin urmare, examinarea cererii având ca obiect repararea prejudiciului moral invocat de reclamanţi se impune a fi raportată nu doar la efectul măsurilor administrative cu caracter politic, dispuse în mod direct împotriva acestora de către organele de represiune ale statului, ci şi la măsura în care, însăşi arestarea şi condamnarea politică a antecesorului lor au adus atingere unor valori umane ocrotite de chiar Constituţia ţării, precum dreptul la respectarea vieţii de familie.
În acest context, soluţia primei instanţe este apreciată de curtea de apel ca fiind parţial eronată, cu atât mai mult cu cât, prin modificările aduse Legii nr. 221/2009 prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din lege vizează şi persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Împotriva deciziei instanţei de apel, au declarat recurs atât reclamanţii, cât şi pârâtul.
I. Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanţii au formulat următoarele critici:
Hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 5 alin. (1) şi alin. (4) din Legea nr. 221/2009, a principiului egalităţii şi interzicerea discriminării consacrat prin art. 14 din Convenţia C.E.D.O. şi prin Protocolul 12, aşa cum se constată în Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Recurenţii – reclamanţi susţin că, prin sentinţa nr. 38 din 9 iunie 1961 a Tribunalului Militar Cluj, numitul B.N. a fost condamnat la 5 ani închisoare corecţională, la 5 ani interdicţie corecţională şi la confiscarea totală a averii personale, pentru săvârşirea delictului de uneltire contra ordinii sociale prevăzut de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. În fapt, i s-a reţinut în sarcină că în luna septembrie 1959 a îndemnat pe mai mulţi cetăţeni să meargă la Bucureşti spre a sesiza tendenţios organele centrale de stat cu privire la întovărăşirea agricolă din comună, spunându-le că dacă vor proceda astfel se va desfiinţa întovărăşirea agricolă din comună. I s-a mai reţinut în sarcină că la 8 octombrie 1959 a redactat o scrisoare anonimă cu conţinut duşmănos, pe care a adresat-o Ministerului Agriculturii, prin care a adus calomnii grave organelor locale, pe care le învinuia de iniţierea unor acţiuni violente contra populaţiei din comună.
La mai puţin de 5 luni după încheierea căsătoriei B.N. a fost arestat preventiv de organele de represiune politică, astfel încât copilul s-a născut în lipsa tatălui şi a fost crescut fără aportul sentimental şi material din partea acestuia, ceea ce constituie o evidentă daună morală şi patrimonială, justificând în sine acordarea de despăgubiri.
După ce hotărârea de condamnare a devenit definitivă, s-a trecut la executarea măsurii de confiscare totală a averii, reclamanţii fiind alungaţi din casa familială, care a fost transformată în magazie de cereale a cooperativei agricole de producţie. Reclamanta a fost persecutată în continuu, atât în timpul gravidităţii, cât şi după naşterea copilului, respectiv după condamnarea soţului, considerându-se că ar constitui o gravă greşeală politică tolerarea în mijlocul colectivităţii comunei a soţiei şi a copilului unui condamnat politic, duşman de clasă, care a adus calomnii grave tocmai organelor locale, în acest fel uneltind împotriva orânduirii sociale.
Toate aceste măsuri represive au fost luate prin violarea făţişă a principiilor de drept proclamate prin art. 23 alin. (2) din Constituţia din 1965, respectiv prin art. 1 C. fam., care au prevăzut că statul ocroteşte căsătoria şi familia, sprijină dezvoltarea şi consolidarea familiei, apără interesele mamei şi copilului.
Instanţa de fond a considerat că despăgubirile care au fost solicitate prin acţiune nu se pot acorda, întrucât art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 menţionează în mod expres că pot beneficia de despăgubiri numai persoanele care au suferit o condamnare cu caracter politic.
Susţin recurenţii că, aparent, există o inconsecvenţă între prevederile legale care au fost invocate în temeiul despăgubirilor solicitate. Astfel, în art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 se prevede că „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1949 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic pot solicita instanţei de judecată obligarea statului la:";, după care în lit. a) se vorbeşte despre „acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.";
Această aparentă inconsecvenţă dispare la lumina Titlului Legii nr. 221/2009, unde se precizează că aceasta priveşte „condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora";.
Astfel, prin voinţa legii, măsurile administrative cu caracter politic sunt asimilate cu condamnările cu caracter politic, astfel eliminându-se antagonismul formal dintre prevederile art. 5 alin. (1), pe de o parte, şi art. 5 alin. (1) lit. a), pe de altă parte.
Recurenţii mai susţin că în decizia instanţei de apel se face referire la modificările aduse Legii nr. 221/2009 prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010.
Prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost admisă excepţia de neconstituţionalitatea a dispoziţiilor art. I şi art. II din O.U.G. nr. 62/2009, în pct. 3 din considerente s-a reafirmat că „principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite";, aşa cum se statuase şi în Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, arătându-se că această soluţie este în concordanţă cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, legată de aplicarea ort. 14 cât şi a Protocolului 12 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În pct. 4 al Deciziei nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituţională a constatat că prin O.U.G. nr. 62/2010 s-a violat şi principiul neretroactivităţii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, întrucât „la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată de O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept de acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii”.
Recurenţii – reclamanţi solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate în sensul admiterii în întregime a apelului lor, iar pe fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
II. Prin recursul său, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita a criticat decizia recurată sub următoarele aspecte:
Legea nr. 221/2009 conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral doar persoanelor care au suferit o condamnare prin sentinţă penală, nu şi celor faţă de care s-a luat o măsură administrativă, cum este cazul în speţă.
În privinţa stabilirii cuantumului despăgubirii solicitate pentru repararea daunelor morale, este necesară o analiză in concreto şi subiectivă a existenţei şi întinderii prejudiciului, precum şi corelarea despăgubirii cu realitatea măsurată a suferinţelor îndurate de reclamant, opusă unei aprecieri in abstracto şi obiective, bazate pe referirea la metode statistice şi anumite bareme prestabilite.
Privitor la daunele morale, arată că practica C.E.D.O. în această materie statuează în mod constant că, acordarea acestora trebuie să fie echitabilă conform art. 41 din Convenţie şi în niciun caz exagerată, fără a avea corespondent în prejudiciul real suferit de părţi prin încălcarea sau lezarea drepturilor acestora.
Cu privire la despăgubirile solicitate de reclamanţi, arată că Legea nr. 221/2009 prevede expressis verbis, cazurile în care se poate acorda atât despăgubiri morale cât şi despăgubiri materiale.
Astfel, art. 5 alin. (1) lit. a) prevede „acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare";, iar în continuare art. 5 alin. (1) lit. c) arată că „acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare.";
Solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului reclamanţilor, cu consecinţa menţinerii sentinţei instanţei de fond.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate în ambele recursuri şi a motivului de ordine publică invocat din oficiu, Înalta Curte reţine următoarele:
În primul rând trebuie subliniat că vor forma obiect al analizei instanţei de recurs doar motivele care vizează nelegalitatea deciziei recurate deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele.
Modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu mai poate constitui motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000.
Aşa fiind, criticile care vizează situaţia de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei acestei instanţe.
Analizând motivele de nelegalitate invocate de recurenţi, Înalta Curte apreciază că se impune a fi analizată cu prioritate critica din recursul pârâtului prin care se contestă dreptul reclamanţilor la daune morale pe temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, pe care o constată a fi nefondată.
Astfel, contrar susţinerilor recurentului-pârât, Legea nr. 221/2009 conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral nu doar persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic, ci şi celor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Faptul că la lit. a) din alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009 se prevede acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare nu infirmă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsuri administrative cu caracter politic.
Aceasta deoarece, alin. (1) al art. 5 deschide calea acţiunii în justiţie pentru repararea prejudiciului suferit atât ca urmare a unor condamnări cu caracter politic, cât şi ca urmare a unor măsuri administrative cu caracter politic: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: …”.
Aşa fiind, categoriile de despăgubiri – morale şi materiale - enumerate în continuare, la lit. a) şi b), nu pot fi înţelese decât ca vizând persoanele care au suferit oricare dintre măsurile cu caracter politic menţionate la alin. (1), adică fie condamnări, fie măsuri administrative.
Interpretarea susţinută de recurentul-pârât, potrivit căreia pot fi acordate despăgubiri numai pentru prejudiciul moral suferit printr-o condamnare cu caracter politic, nu şi pentru prejudiciul moral suferit printr-o măsură administrativă cu caracter politic, nu poate fi acceptată, deoarece ea ignoră sensul dispoziţiilor de la alin. (1) al art. 5 şi însăşi raţiunea pentru care a fost adoptată Legea nr. 221/2009, aceea de a asigura repararea prejudiciilor suferite de victimele regimului comunist, condamnate politic sau care au făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic.
Pe de altă parte, a distinge între cele două categorii de măsuri cu caracter politic – condamnări şi măsuri administrative, sub aspectul naturii prejudiciului supus reparării – moral sau material, ar însemna crearea unui cadru juridic discriminatoriu pentru persoane aflate în situaţii similare, întrucât atât condamnările cu caracter politic, cât şi măsurile administrative cu caracter politic sunt măsuri abuzive ale regimului comunist, care au generat prejudicii materiale şi morale celor cărora s-au împotrivit, sub diverse forme, regimului totalitar comunist.
Prin urmare, recunoscând reclamanţilor dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic prevăzută la art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din această lege.
Pe aspectul cuantumului despăgubirilor morale acordate, au fost formulate critici prin ambele recursuri, susţinându-se valoarea insuficientă a acestora de către recurenţii-reclamanţi şi respectiv, întinderea nejustificat de mare a acestor daune de către recurentul-pârât.
Cu privire la acest aspect, Înalta Curte a invocat, din oficiu, nemotivarea deciziei recurate, iar în raport de acest motiv de ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se impune admiterea ambelor recursuri, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Prima instanţă, în urma analizei probelor administrate, a reţinut că defunctul B.N. – tatăl reclamantului B.A., respectiv fostul soţ al reclamantei E.C., a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 38 din 09 iunie 1961 a Tribunalului Militar Cluj la pedeapsa de 5 ani închisoare corecţională, 5 ani interdicţie corecţională şi confiscarea totală a averii personale, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, după care, conform declaraţiei martorilor audiaţi în cauză, reclamanţii au fost persecutaţi şi hărţuiţi de reprezentanţii legii, nu erau acceptaţi în viaţa socială, au fost daţi afară din locuinţa proprie şi nimeni nu îndrăznea să-i ajute, astfel că au fost nevoiţi să părăsească localitatea.
Faţă de această situaţie de fapt, instanţa de apel a reţinut care au fost consecinţele negative suferite de aceştia ca efect al măsurii administrative cu caracter politic la care au fost supuşi, respectiv faptul că pe perioada anchetei penale, reclamanta a fost interogată şi bătută de organele de miliţie, până când soţul ei a fost arestat, iar după condamnarea acestuia a fost alungată din locuinţă şi, întrucât cei din jur se temeau să le dea ajutor, a fost nevoită să părăsească şi localitatea de domiciliu, împreună cu copilul, iar ulterior, pentru a nu avea probleme la locul de muncă – datorită statutului de soţie a unui condamnat politic, a înaintat şi acţiune de divorţ, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 381 din 15 mai 1963.
Arestarea şi condamnarea politică a soţului, respectiv tatălui acestora, s-au constituit nu doar în factori determinanţi ai măsurilor administrative luate împotriva lor, ci şi în cauza directă a unor suferinţe morale resimţite în mod firesc de o tânără mamă şi copilul său, ca urmare a arestării soţului după câteva luni de la căsătorie.
Schimbând sentinţa tribunalului, instanţa de apel a dispus acordarea daunelor morale către reclamanţi, fără însă a face trimitere concretă la criteriile legale şi jurisprudenţiale consacrate pentru determinarea prejudiciului moral – valorile lezate prin măsura arestarea şi condamnarea politică a soţului, respectiv tatălui acestora.
Deşi s-a referit la faptul că repararea prejudiciului moral invocat de reclamanţi se impune a fi raportată nu doar la efectul măsurilor administrative cu caracter politic, dispuse în mod direct împotriva acestora de către organele de represiune ale statului, instanţa de apel nu a arătat, în mod concret, care sunt greşelile comise de prima instanţă în sensul neacordării despăgubirilor şi nu a făcut nicio referire la criteriile pe care le-a avut în vedere la stabilirea cuantumului acestora.
Or, în atare condiţii, soluţia instanţei de apel este una arbitrară, care nu răspunde exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
În accepţiunea art. 261 pct. 5 C. proc. civ., motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să nu se rezume la o înşiruire de fapte şi argumente, ci să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordantă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate pretenţiile formulate de părţi, să conducă în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv. Numai o astfel de motivare constituie pentru părţi o garanţie împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanţele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanşat prin căile de atac.
De aceea, nu numai lipsa oricărui argument al instanţei care să susţină soluţia din dispozitiv echivalează cu nemotivarea hotărârii în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dar şi motivarea superficială are aceeaşi semnificaţie, atrăgând deopotrivă incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Or, tocmai aceasta este situaţia în speţă unde, aşa cum s-a arătat deja, deşi hotărârea instanţei de apel reţine în considerente că se impune repararea prejudiciului moral invocat de reclamanţi, nu arată, în mod concret, care sunt greşelile comise de prima instanţă, în sensul neacordării despăgubirilor şi mai ales, nu face nicio referire la criteriile pe care le-a avut în vedere la stabilirea cuantumului acestora.
Procedând la schimbarea soluţiei fondului, fără arătarea în concret a greşelilor săvârşite de prima instanţă cu trimitere la circumstanţele particulare ale speţei, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., ceea ce face operant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pe temeiul căruia vor fi admise ambele recursuri, în limita criticilor vizând cuantumul daunelor morale, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Cum o astfel de hotărâre face practic imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalităţii soluţiei pe fond, nemotivarea hotărârii echivalând în fapt cu o necercetare a fondului pricinii, urmează ca în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ. să se dispună casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de trimitere va proceda la verificarea legalităţii şi temeiniciei soluţiei din apel pe aspectul cuantumului daunelor morale, prin raportare la criteriile legale şi jurisprudenţiale în materie şi la circumstanţele particulare ale speţei.
Pentru considerentele expuse, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile, va casa decizia recurată şi va trimite cauza la aceeaşi curte de apel pentru rejudecarea apelului declarat de reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanţii B.A. şi E.C. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita împotriva deciziei nr. 132/A din 29 septembrie 2010 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6379/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6381/2011. Civil → |
|---|
