ICCJ. Decizia nr. 6722/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6722/2011
Dosar nr.20517/3/2009
Şedinţa publică din 04 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti. secţia a IV-a civilă la data de 14 mai 2010, contestatorii C.S. şi M.C.V. au formulat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Bucureşti, contestaţie împotriva Dispoziţiei nr. 11095 din 05 ianuarie 2009, emisă de pârât, prin care li s-a respins cererea de restituire a imobilului-teren, situat în Bucureşti, sectorul 2, solicitând anularea dispoziţiei şi obligarea intimatului la „o dreaptă şi reală despăgubire, în raport cu legislaţia în vigoare".
În motivarea contestaţiei, s-a arătat că autorii contestatorilor, M.S. şi M.C., au dobândit în anul 1948, prin act de vânzare-cumpărare, imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 589,82 mp, act din data de 11 mai 1948 şi transcris de Grefa Tribunalului Ilfov în data de 11 mai 1948.
În anul 1954, în baza Decretului nr. 54/1951 şi a Decretului nr. 117/1955, toate terenurile care au aparţinut S.N.Î.R.C., inclusiv imobilul aparţinând autorilor lor, au fost trecute în proprietatea statului şi în folosinţa Sfatului Popular.
Prin Procesul-verbal nr. 36 din 5 august 1955, prin care s-au evaluat sumele ce trebuiau plătite sub forma de despăgubire celor expropriaţi, la poziţia 286 figurează şi autorii lor, cu parcela nr. 149, în suprafaţa de 589,82 mp, acordarea despăgubirilor făcându-se, în acea perioadă, numai scriptic, persoanele în cauză fiind deposedate de bunuri în mod abuziv.
După anul 1989, contestatorii au efectuat demersuri pentru a li se reconstitui dreptul de proprietate, însă Primăria sectorului 2 Bucureşti, prin Notificarea nr. 361/7822 din 18 noiembrie 1993, le-a comunicat că „terenurile intrate în proprietatea statului în baza Decretului nr. 54/1951 nu fac obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 18/1991".
După apariţia Legii nr. 10/2001, prin Notificarea nr. 1089/18 iulie 2001, au solicitat restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului-teren menţionat anterior.
Prin Dispoziţia nr. 11095/05 ianuarie 2009, emisă de Primarul Municipiului Bucureşti s-a respins notificarea cu motivarea că la momentul formulării acesteia autoarea contestatorilor era decedată.
Prin Sentinţa civilă nr. 453 din 31 martie 2010 Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondată contestaţia, pentru următoarele considerente:
Prin procura autentificată de BNP P.L. din Râmnicu Vâlcea din 19 iunie 2001, M.C. l-a împuternicit pe Z.E. să o reprezinte în faţa oricăror instituţii ale statului în vederea retrocedării terenurilor care au existat atât în Bucureşti cât şi în altă localitate, eventual pentru a obţine despăgubirile corespunzătoare, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
M.C. a decedat la data de 08 iulie 2001, conform certificatului de deces din 9 iulie 2001 eliberat de Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea.
Tribunalul a constatat că notificarea a fost formulată şi semnată de defuncta M.C., iar nu de mandatarul acesteia - Z.E. -, fără ca notificarea să cuprindă menţiunea că este formulată de M.C., prin mandatar Z.E. (ca notificator apărând, în nume propriu, defuncta), iar în dreptul semnăturii este trecut numele defunctei, fără menţiunea „prin procurator", semnătura olografă redând numele M.
Aşadar, la data de 18 iulie 2001 (data înregistrării notificării la B.E.J. T.G.), M.C. era decedată, astfel încât tribunalul a reţinut că, în mod corect, notificarea a fost respinsă ca fiind formulată de o persoană decedată, motiv pentru care, în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001, s-a respins contestaţia ca nefondată.
Apelul declarat de contestatori împotriva acestei hotărâri a fost admis prin Decizia nr. 250/A din 02 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a fost desfiinţată sentinţa şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În considerentele deciziei, s-au reţinut următoarele:
Curtea de Apel a apreciat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 1539 alin. (2) C. civ. atâta timp cât, potrivit Legii nr. 10/2001, era prevăzut un termen până la care trebuia depusă notificarea, mandatarul fiind obligat să-şi îndeplinească mandatul început înainte de decesul mandantului, mandat care includea şi simpla depunere a unei notificări semnată de mandant anterior decesului.
Atât timp cât nu există dubiu cu privire la voinţa mandantului de a formula notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a reţinut că nu există raţiunea pentru care să fie respinsă notificarea, semnată de către mandant anterior decesului, ca formulată de o persoană fără capacitate de folosinţă.
În consecinţă, s-a constatat că Dispoziţia nr. 11095/5 ianuarie 2009 a Primarului Municipiului Bucureşti, prin care s-a respins notificarea cu motivarea că la momentul formulării acesteia notificatoarea era decedată, a fost dată cu nerespectarea dispoziţiilor legale, prima instanţă trebuind să analizeze, ca atare, temeinicia notificării raportat la fondul pretenţiilor.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, prin primar general şi Municipiul Bucureşti, prin primar general, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
În motivarea recursului, pârâţii au invocat mai întâi două excepţii de procedură, respectiv excepţia tardivităţii formulării contestaţiei şi excepţia privind lipsa calităţii procesuale de folosinţă a Primăriei Municipiului Bucureşti.
Astfel, se arată că reclamanţii, având legitimare procesuală şi invocând un interes personal în promovarea acţiunii, aveau obligaţia să atace în instanţă dispoziţia în termen de 30 de zile de la data comunicării acesteia, potrivit Legii nr. 10/2001.
Se mai susţine, referitor la cea de-a doua excepţie invocată, că Primăria Municipiului Bucureşti nu are capacitate procesuală de folosinţă deoarece Legea nr. 215/2001 stabileşte exact persoana care are personalitate juridică deplină, respectiv Municipiul Bucureşti, prin primar general.
În fine, un ultim motiv de recurs vizează faptul că nu au fost dovedite pretenţiile formulate prin notificare, nefiind depuse acte care să ateste dreptul de proprietate şi calitatea de persoană îndreptăţită.
Examinând recursul prin prisma criticilor invocate de pârâţi, se constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Analizând cu prioritate excepţiile invocate, se reţine că acestea sunt neîntemeiate.
În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii formulării contestaţiei, art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că „Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare."
Legea nr. 10/2001 nu prevede o procedură specială privind comunicarea dispoziţiei sau deciziei unităţii deţinătoare.
Comunicarea actelor este formalitatea care are drept scop aducerea acestora la cunoştinţa destinatarilor.
Faţă de efectele comunicării deciziei/dispoziţiei, trebuie avută în vedere data când actul ajunge la destinatar, deoarece numai astfel acesta este în măsură a lua cunoştinţă de conţinutul actului pe care are dreptul a-l contesta în termenul prevăzut de lege.
Din probele administrate în cauză, rezultă că Dispoziţia nr. 11095/5 ianuarie 2009, emisă de Primarul Municipiului Bucureşti, a fost comunicată contestatorilor M.S. şi M.C., prin apărător B.G.C., la data de 08 aprilie 2009, iar contestaţia a fost formulată şi expediată Tribunalului Bucureşti la data de 07 mai 2009.
Ca atare, atâta vreme cât textul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că termenul de 30 de zile curge de la comunicare şi în condiţiile în care pârâţii nu au dovedit o altă situaţie de fapt cu privire la data comunicării dispoziţiei contestate, susţinerile recurenţilor privind tardivitatea formulării contestaţiei sunt nefondate.
Referitor la excepţia privind lipsa calităţii procesuale de folosinţă a Primăriei Municipiului Bucureşti, şi aceasta apare ca neîntemeiată.
În drept, prin capacitate procesuală de folosinţă se înţelege aptitudinea generală a persoanelor fizice şi juridice de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii pe plan procesual şi, în cazul persoanei juridice, aceasta începe din momentul înfiinţării sale valabile şi încetează în momentul desfiinţării în modalităţile prevăzute de lege.
Ca atare, problema existentă capacităţii de folosinţă se analizează în persoana subiectelor de drept (persoane fizice ori entităţi cu sau fără personalitate juridica) implicate în proces, aceasta fiind o condiţie cerută pentru ca aceste subiecte să poată dobândi calitatea de parte.
O astfel de capacitate este distinctă şi nu se confundă cu reprezentarea în justiţie a persoanelor juridice ori cu capacitatea de folosinţă a reprezentanţilor legali ori convenţionali a acestor persoane.
În acelaşi sens, este de menţionat că şi condiţia privind calitatea procesuală pasivă, care presupune existenţa unei identităţi între persoana fizică ori juridică chemată în judecată şi persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii, se analizează tot în persoana subiectelor de drept (persoane fizice ori entităţi cu sau fără personalitate juridică) implicate în proces şi nu se confundă cu reprezentarea în justiţie a persoanei juridice.
Prin urmare, atât în cazul persoanelor fizice, cât şi în cazul persoanelor juridice, condiţiile impuse pentru a dobândi calitatea de parte, anume capacitatea de folosinţă, calitatea procesuală, dreptul şi interesul, se verifică în persoana entităţilor chemate în proces, ca regulă, cu personalitate juridică, şi nu în persoana reprezentanţilor legali ori convenţionali ai acestora.
Potrivit art. 19 din Legea nr. 215/2001, sunt persoane juridice de drept public comunele, oraşele, municipiile, judeţele, adică unităţile administrativ-teritoriale.
Aceste persoane juridice pot sta în justiţie prin reprezentanţii lor legali, primarii şi prefecţii, conform art. 67 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 şi art. 87 pct. 2 C. proc. civ.
În raport de aceste dispoziţii, Legea nr. 247/2005 a prevăzut expres care sunt persoanele juridice obligate la restituirea imobilelor preluate în mod abuziv. Astfel, art. 21 alin. (3) al legii stipulează că în cazul imobilelor deţinute de unităţile administrativ teritoriale, restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptăţită se face prin dispoziţia motivată a primarilor.
În redactarea acestui text legiuitorul a înţeles să folosească denumirea de unitate administrativ-teritorială pentru a desemna persoana juridică de drept public, deţinătoare a imobilului, respectiv comuna, oraşul sau municipiul, care, potrivit legii, are personalitate juridică, capacitate de folosinţă şi un patrimoniu în care se pot afla bunuri ce cad sub incidenţa acestui act normativ.
De asemenea, din cuprinsul întregului text al Legii nr. 247/2005 rezultă fără putinţă de tăgadă că în procedura de restituire a imobilelor, primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială. În exercitarea atribuţiilor ce îi revin în calitate de reprezentant legal al persoanei juridice de drept public, primarul este abilitat să emită dispoziţia motivată, intenţia legiuitorului fiind aceea de a desemna, în mod expres, actul procedural prin care se soluţionează notificările şi, în niciun caz de a stabili o obligaţie în nume propriu în sarcina primarului.
Mai mult, dispoziţiile art. 26 alin. (4) al Legii nr. 247/2005 fac vorbire şi despre conduita procesuală ce trebuie adoptată de entitatea care a emis dispoziţia motivată în situaţia în care această dispoziţie este atacată în justiţie de persoana îndreptăţită.
Folosind sintagma „entitatea care a emis dispoziţia" legiuitorul a avut în vedere unitatea deţinătoare a imobilului, adică unitatea administrativ-teritorială [conform art. 21 alin. (4) din lege] şi nu primarul care, astfel cum s-a arătat anterior, este doar reprezentantul legal al persoanei juridice de drept public ce deţine imobilul.
Deşi, potrivit art. 77 din Legea nr. 215/2001 republicată, primăria este o structură cu activitate permanentă care aduce la îndeplinire efectivă hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, soluţionând problemele curente ale localităţii în care funcţionează, în cadrul de aplicare al Legii nr. 10/2001, anterior modificării şi completării acestei legi prin Legea nr. 247/2005, primăriei i-a fost conferită calitatea de entitate obligată la restituire.
Prin art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, se conferă calitate de entitate obligată la restituire unităţii administrativ-teritoriale (dispoziţia se emite tot de primar), însă aceste prevederi nu înlătură calitatea pe care primăria a avut-o, potrivit legii, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.
În fine, nefondate sunt şi criticile formulate de recurenţi şi care vizează faptul că nu au fost dovedite pretenţiile formulate prin notificare, nefiind depuse acte care să ateste dreptul de proprietate şi calitatea de persoană îndreptăţită.
Se reţine că aceste critici vizează fondul litigiului, respectiv al notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.
Or, în speţă, instanţa de apel nu a analizat fondul notificării, ci, constatând că prima instanţă a considerat în mod greşit că notificarea a fost formulată de o persoană decedată şi a apreciat inutilă analiza aspectelor de fond, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond.
Aşadar, cu ocazia rejudecării în fond a cauzei, se vor analiza celelalte susţineri ale pârâţilor referitoare la pretenţiile formulate prin notificare.
Deşi recurenţii nu au formulat critici cu privire la cele reţinute de instanţa de apel în ceea ce priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1539 C. civ., referitoare la mandat, instanţa de recurs va constata că soluţia Curţii de Apel Bucureşti este legală şi sub acest aspect.
Astfel, mandatul este un contract consensual, care ia naştere prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără a fi supus vreunei forme speciale, putând fi expres sau tacit.
În acest context, este de relevat că, în conţinutul Legii nr. 10/2001, nu sunt dispoziţii care să deroge de la normele dreptului comun şi care să interzică posibilitatea părţilor de a uza de dispoziţiile citate în scopul realizării drepturilor lor.
În speţă, prin procura autentificată de BNP P.L. din 19 iunie 2001, defuncta M.C. l-a împuternicit pe Z.E. să o reprezinte în faţa oricăror instituţii ale statului, în vederea retrocedării terenurilor care au existat atât în Bucureşti, cât şi în altă localitate, eventual pentru a obţine despăgubirile corespunzătoare, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, dovedindu-se voinţa mandantului de a formula notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, prin semnarea acesteia anterior decesului, mandatarul avea obligaţia să-şi îndeplinească mandatul început înainte de decesul mandantului, mandat care includea şi obligaţia de depunere a notificării.
Având în vedere considerentele expuse şi ţinând seama de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, prin primarul general şi Municipiul Bucureşti, prin primarul general împotriva Deciziei nr. 250/A din 02 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, prin primarul general şi Municipiul Bucureşti, prin primarul general împotriva Deciziei nr. 250/A din 02 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 04 octombrie 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 6720/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6718/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
