ICCJ. Decizia nr. 6817/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6817/2011
Dosar nr.10011/1/2010
Şedinţa publică din 6 octombrie 2011
Deliberând asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele:
Prin contestaţia în anulare înregistrată pe rolul acestei instanţe, la data de 4 decembrie 2010, sub nr. 10011/1/2010, contestatoarea reclamantă C.I.M. a solicitat anularea Deciziei nr. 4478 din 16 septembrie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în contradictoriu cu intimaţii Oraşul Eforie, prin Primar, Consiliul Local Eforie şi S.C. T.H.R.M.N. S.A.
În motivarea contestaţiei, aceasta a susţinut că Înalta Curte a omis să cerceteze motivele de recurs în măsură să atragă soluţia admiterii căii de atac respective.
Astfel, instanţa nu a analizat criticile privind neîncadrarea construcţiilor în categoria celor de „utilitate publică", deoarece nu sunt destinate a deservi nevoile comunităţii, ci nevoile exploatării comerciale, critica privind executarea, pe terenul în litigiu, a unor construcţii fără autorizaţie de construire şi nici cea referitoare la relevanţa Deciziei nr. 2065 din 6 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, pronunţată într-un caz asemănător.
Contestatoarea a solicitat admiterea contestaţiei în anulare şi rejudecarea recursului formulat de aceasta împotriva deciziei instanţei de apel.
Analizând contestaţia în anulare formulată în raport de dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este fondată, pentru următoarele considerente:
Prin Sentinţa civilă nr. 1301 din 31 octombrie 2003, Tribunalul Constanţa a respins, ca nefondată, contestaţia formulată de reclamantele P.G. şi C.I.M. împotriva Deciziei nr. 389 din 23 iulie 2001 emisă de S.C. E. S.A., în contradictoriu cu această pârâtă, prin care s-a respins cererea de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 513 mp, situat în Eforie Nord - incinta complexului Dunăre - Marea Neagră.
Apelul declarat de reclamante împotriva acestei hotărâri a fost admis de Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia civilă nr. 76 din 09 aprilie 2006, sentinţa apelată a fost desfiinţată şi cauza a fost trimisă, spre rejudecare, primei instanţe.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, sub nr. 3203/118/2008.
Soluţionând, pe fond, cauza, Tribunalul Constanţa a pronunţat Sentinţa civilă nr. 441 din 31 martie 2009, prin care a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta S.C. T.H.R.M.N. S.A., ca nefondată.
A fost admisă acţiunea formulată de reclamanta C.I.M. în contradictoriu cu pârâţii S.C. T.H.R.M.N. S.A., Oraşul Eforie, prin Primar, şi Consiliul Local Eforie.
A fost anulată Decizia nr. 389 din 23 iulie 2001, emisă de S.C. E. S.A., actuala S.C. T.H.R.M.N. S.A.
Au fost obligaţi pârâţii Oraşul Eforie, prin Primar, şi Consiliul Local al oraşului Eforie să emită dispoziţie motivată cu propunere de acordare de despăgubiri, conform legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru suprafaţa de 513 mp teren ce nu poate fi restituit în natură.
Au fost obligaţi pârâţii, către reclamantă, la plata sumei de 7.400 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
În esenţă, prima instanţă a reţinut că, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, terenul în litigiu este afectat, în parte, de construcţia vilei C11 şi căsuţa E5, construcţii definitive, cu structură din beton, fundaţie din beton, acoperiş, terasă şi reţele de apă şi canalizare, telefonie subterană, toate aceste construcţii fiind puse în funcţiune încă din anul 1974.
Terenul nu poate fi restituit în natură deoarece este afectat de construcţii definitive, iar susţinerile reclamantei privind incidenţa dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt întemeiate.
Textul de lege sus-menţionat, care consacră regula restituirii în natură a terenurilor pe care s-au edificat construcţii neautorizate, nu este aplicabil întrucât norma vizează doar construcţiile neautorizate edificate după anul 1990; or, în speţă, construcţiile au fost edificate în 1974.
Împotriva Sentinţei civile nr. 441 din 31 martie 2009 au declarat apel reclamanta şi pârâţii.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia civilă nr. 271/C din 23 noiembrie 2009, a respins, ca nefondate, apelurile declarate.
În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamantă, Curtea a avut în vedere aceleaşi considerente de fapt şi de drept ca şi prima instanţă.
Împotriva deciziei enunţate au declarat recurs reclamanta C.I.M. şi pârâta S.C. T.H.R.M.N. S.A.
În motivarea căii de atac exercitate, reclamanta a susţinut că, construcţiile de pe terenul în litigiu au fost edificate fără autorizaţie de construire, necesară conform Decretului nr. 144/1958; că presupusele utilităţi existente pe teren sunt destinate uzului comerciantului şi clienţilor lui, nefăcând parte din categoria „utilităţilor publice", în sensul art. 10.3. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
A mai susţinut că instanţa nu a avut în vedere argumentele Deciziei nr. 2065 din 6 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, care, într-o speţă similară, a dispus restituirea în natură a unui teren pe care se edificaseră construcţii fără autorizaţie anterior anului 1990, fiind ignorat, astfel, precedentul judiciar şi dreptul reclamantei la un proces echitabil.
Recursul pârâtei a vizat greşita obligare, în opinia sa, la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia civilă nr. 4478 din 16 septembrie 2010, a respins recursurile declarate.
În ceea ce priveşte recursul reclamantei, Înalta Curte a reţinut că instanţele de fond au interpretat în mod just dispoziţiile legale incidente, şi anume art. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, deoarece, aşa cum rezultă din verificarea lucrărilor dosarului, suprafaţa de 513 mp teren nu este liberă, astfel cum susţine recurenta, ci este afectată de utilităţi publice, în sensul art. 10.3. din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în parte, de construcţia unei vile, o construcţie cu caracter definitiv cu structură din beton.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, care vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite de entitatea învestită cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
În speţă, raportat la situaţia juridică a imobilului imposibil de restituit în natură, instanţele au stabilit corect, ca modalitate de reparaţie pentru terenul preluat abuziv, acordarea de despăgubiri, obligând pârâţii să emită dispoziţie motivată cu propunere de despăgubiri, conform legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru suprafaţa de 513 mp teren.
Astfel, instanţa de judecată a făcut o justă aplicare a legii, nefiind incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Potrivit art. 318 teza a II-a C. proc. civ., hotărârea instanţei de recurs poate fi atacată cu contestaţie în anulare atunci când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de casare sau de modificare.
Cum s-a arătat în precedent, motivele de recurs formulate de reclamantă s-au bazat, în esenţă, pe două chestiuni majore, aceasta invocând posibilitatea restituirii în natură a terenului în litigiu determinat de faptul că, construcţiile existente pe acesta au fost edificate fără autorizaţie de construire, necesară şi în cazul construcţiilor edificate anterior anului 1990, inclusiv în sectorul de stat, şi, pe de altă parte, celelalte utilităţi, dacă există, nu se încadrează în categoria „amenajărilor de utilitate publică", deservind interesul privat al pârâtei, iar nu nevoile comunităţii.
Instanţa de recurs nu a răspuns acestor critici, arătând doar că terenul este ocupat, în parte, de construcţia unei vile cu structură din beton, fiind afectat de „utilităţi publice" în sensul art. 10.3. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Totodată, aceste susţineri nu reprezintă simple argumente în fundamentarea unui motiv de recurs, ci motive distincte ale căii de atac, determinante în soluţionarea cauzei.
Astfel, în stabilirea formei de reparaţie cuvenită reclamantei pentru imobilul în litigiu, este importantă interpretarea dispoziţiilor legale în materie, mai precis, în ce măsură, raportat la acestea, există posibilitatea restituirii în natură a terenurilor preluate de stat, ocupate de construcţii edificate anterior anului 1990, fără autorizaţie de construire.
De asemenea, aceeaşi relevanţă o prezintă şi încadrarea lucrărilor existente pe teren în noţiunea de „amenajări de utilitate publică", în sensul art. 10.3. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
După cum s-a arătat, aceste chestiuni au fost susţinute, ca motive de recurs, de către contestatoare, iar instanţa de recurs, din eroare, a omis să le analizeze, ceea ce atrage temeinicia contestaţiei în anulare, cu consecinţa admiterii căii de atac.
Cât priveşte susţinerile privind soluţia dată într-o speţă asemănătoare, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acestea nu se subsumează unui motiv de recurs distinct, ci reprezintă un argument în susţinerea motivului referitor la posibilitatea restituirii terenurilor pe care există construcţii neautorizate, edificate anterior anului 1990, contestatoarea redând considerentele Deciziei nr. 2065/2007 în acest sens.
Ca atare, faptul că instanţa de recurs nu a făcut referire la această decizie, în soluţionarea cauzei, nu constituie un motiv de admitere a contestaţiei în anulare de faţă, fiind, însă determinantă, lipsa analizei celorlalte două aspecte.
În concluzie, Înalta Curte constată că sunt întrunite cerinţele art. 318 teza a II-a C. proc. civ., astfel încât va admite contestaţia în anulare formulată de C.I.M., va anula, în parte, Decizia atacată, respectiv în ceea ce priveşte recursul declarat de aceeaşi parte împotriva deciziei Curţii de Apel.
Va acorda termen pentru judecata recursului declarat de reclamantă, sub aspectele neanalizate de instanţa precedentă şi care au condus la admiterea contestaţiei în anulare, păstrând celelalte dispoziţii ale deciziei contestate, respectiv soluţia pronunţată asupra recursului declarat de pârâta S.C. T.H.R.M.N. S.A., care nu este influenţată de soluţia ce se va da recursului formulat de reclamantă, în rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite contestaţia în anulare formulată de contestatoarea C.I.M. împotriva Deciziei nr. 4478 din 16 septembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Anulează, în parte, Decizia în ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta C.I.M. împotriva Deciziei nr. 271/C din 3 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Acordă termen pentru soluţionarea recursului declarat de reclamantă la 13 ianuarie 2012, completul 6, cu citarea părţilor.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei contestate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 octombrie 2011.
Procesat de GGC - N
| ← ICCJ. Decizia nr. 6725/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6720/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
