ICCJ. Decizia nr. 6823/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6823/2011
Dosar nr.22253/3/2008
Şedinţa publică din 6 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 10 iunie 2008, sub nr. 22253/3/2008, reclamanta C.R., a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General al Capitalei, G.C.M. şi G.M.C., C.O. şi C.D., S.E. şi S.F., A.C. şi A.T. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General al Capitalei, soluţia negativă dată acestei cererii conţinută în notificarea nr. 27054 din 19 noiembrie 2001, privind imobilul din Bucureşti compus din 225 mp teren şi o construcţie având parter şi 3 etaje, soluţie conţinută în atitudinea de nerezolvare a cererii în 7 ani de la formularea acesteia şi, în contradictoriu cu pârâţii 2, 3, 4 şi 5 procedând la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor din dosar, constatând că cel prezentat de reclamantă este de preferat, să fie obligaţi la a lăsa reclamantei în deplină proprietate şi liberă folosinţă spaţiile ce le ocupă, în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că imobilul din Bucureşti a aparţinut tatălui său, H.M.I., şi mătuşii sale, H.M.D., în indiviziune, fiecare având o cotă de 1/2 după cum rezultă din procesul-verbal al Comisiei pentru introducerea cărţilor funciare în Bucureşti, din 27 iunie 1946.
Din certificatele de moştenitor din 24 octombrie 2001 şi din 12 iulie 2001 rezultă că reclamanta este moştenitoarea celor 2 proprietari indivizari.
Imobilul a fost preluat în patrimoniul statului în temeiul Decretului nr. 224/1951 cu încălcarea gravă a însăşi prevederilor actului normativ invocat ca temei întrucât: nu s-a procedat la o sechestrare, prealabilă unui proces, a imobilului; nu li s-a dat proprietarilor un avertisment privind plătirea taxelor datorate statului sub sancţiune a scoaterii imobilului la vânzare; nu a avut loc un proces cu citarea legală a proprietarilor, proces în care asigurându-se pârâţilor dreptul la apărare, să se fi încuviinţat scoaterea imobilului la vânzare.
Intimaţii C.O. şi C.D., au formulat cerere de chemare în garanţie împotriva Primăriei Mun. Bucureşti, prin care au solicitat ca, în situaţia în care se va admite cererea principală de chemare în judecată să se dispună obligarea chematei în garanţie să le restituie suma de 760.000 RON, reprezentând preţul actual plătit pentru apartamentul revendicat.
În Şedinţa publică din 27 noiembrie 2008 reclamanta C.R., a depus precizare la acţiune prin care a arătat că înţelege să-şi completeze cererea în sensul că solicită: constatarea nulităţii absolute a următoarelor contracte de vânzare-cumpărare: contractul 17 din 2 august 1996 prin care G.C.M. şi G.M.C. au dobândit apartamentul nr. 3 din Bucureşti, contractul din 27 septembrie 1996 prin care S.E. şi S.F. au dobândit apartamentul nr. 2 din Bucureşti, contractul din 27 septembrie 1996 prin care C.O. şi C.D. au dobândit apartamentul nr. 4, din Bucureşti.
De asemenea a solicitat, în temeiul prevederilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958 să fie repusă în termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legii nr. 10/2001 privitor la stabilirea termenului de prescripţie pentru acţiunea în constatarea nulităţii actelor de înstrăinare a imobilelor ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
S.C. B.C.G. S.R.L., a formulat cerere de chemare în garanţie a vânzătorilor A.N.C. şi A.S., solicitând obligarea la plata următoarelor sume: suma de 180.000 euro, reprezentând preţul vânzării - în echivalent lei, la cursul de la data efectuării plăţii; suma de 30.000 euro, reprezentând cheltuielile efectuate pentru amenajarea apartamentului - ce au sporit valoarea acestuia - în echivalent lei, la cursul de la data efectuării plăţii; suma de 6922,2 reprezentând cheltuielile aferente încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentic - indexată cu indicele de inflaţie; cheltuielile de judecată aferente cererii principale şi prezentei cereri de chemare în garanţie.
Prin Sentinţa civilă nr. 575 din 16 aprilie 2009 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii pentru primul capăt de cerere şi respinge acest capăt de cerere ca fiind inadmisibil; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active pe cererea având ca obiect revendicarea imobiliară şi respinge cererea principală astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta C.R., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General, G.C.M., G.M.C., C.O., C.D., S.E., S.F., A.N.C., A.S. şi S.C. B.C.G. S.R.L., şi cu chemaţii în garanţei S.C. A.V.L. Berceni S.A., şi Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General, A.N.C., A.S., ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi respinge capătul 3 de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 ca fiind prescris: a respins excepţia netimbrării, excepţia tardivităţii, excepţia nulităţii cererii precizatoare, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, excepţia prescripţiei cererii de repunere în termen ca neîntemeiată; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pe cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii A.N.C., A.S., a chemaţilor în garanţie S.C. A.V.L. Berceni S.A. şi a Municipiului Bucureşti prin Primarul General; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie Primăria Municipiului Bucureşti pe cererile de chemare în garanţie formulate de pârâţii C.O., C.D., S.E. şi S.F.; a disjuns cererea de chemare în garanţie formulată de S.C. B.C.G. S.R.L. faţă de chemaţii în garanţie A.N.C. şi A.S., cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii A.N.C. şi A.S. faţă de chematul în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primar General şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii C.O., C.D., S.E. şi S.F. faţă de chematul în garanţie Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General. Acordă termen de judecată la 11 iunie 2009, pentru soluţionarea cererilor de chemare în garanţie, cu citarea părţilor din aceste cereri de chemare în garanţie.
Pentru a se pronunţa în acest mod, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cu privire la primul capăt de cerere ce are ca obiect să se constate în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, soluţia negativă dată de acesta, cererii conţinută în Notificarea din 19 noiembrie 2001, privind imobilul din Bucureşti, conţinută în atitudinea de nerezolvare a cererii în termen de 7 ani de la soluţionarea notificării, s-a constatat că acţiunea în constatare este admisibilă numai în subsidiar, în condiţiile în care nu există acţiune în realizare şi numai pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept.
Or, în cauză, acţiunea în realizare există, aceasta constă în obligaţia de a face, respectiv în obligaţia unităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea şi de a propune şi acorda măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile în care restituirea în natură a imobilului nu mai este posibilă.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare prin comparare de titluri, formulată în contradictoriu cu subdobânditorii cu titlu particular ai imobilului, este neîntemeiată.
Legea nr. 10/2001 şi nici Legea nr. 213/1998 nu înlătură posibilitatea reclamantului de a-şi apăra dreptul de proprietate în temeiul unei acţiuni în revendicare de drept comun întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, referindu-se doar la bunuri aflate în proprietatea statului nu şi cele care au ieşit din patrimoniul acestuia, cum este cazul în speţă, iar Legea nr. 10/2001 nu împiedică promovarea unor astfel de acţiuni în revendicare şi nici compararea titlurilor de proprietate.
Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune având ca obiect acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost găsită fondată de către tribunal.
Cererea de chemare în judecată s-a introdus la data de 26 iunie 2008, iar potrivit dispoziţiilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 "prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de 1 an de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001", termenul de prescripţie împlinindu-se la data de 14 august 2002, acţiunea fiind introdusă, cu mult peste termenul de prescripţie arătat.
Cu privire la această cerere, reclamanta a formulat şi cerere de repunere în termenul special prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Motivele invocate de către reclamantă în susţinerea cererii de repunere în termen sunt în sensul că a aşteptat soluţia notificării, iar notificarea nu a fost soluţionată, or, faţă de împrejurarea că până la depunerea cererii modificare, notificarea nu a fost soluţionată, dată în funcţie de care, în opinia tribunalului trebuie calculat termenul de repunere în termen, în raport de ceea ce s-a invocat de către reclamantă, s-a apreciat că excepţia prescripţiei cererii de repunere în termen este neîntemeiată.
Motivele invocate de reclamantă pentru repunerea în termenul de prescripţie nu justifică în nici un caz admiterea cererii de repunere în termen.
Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei a fost găsită fondată de tribunal.
Tribunalul a constatat că prin probele administrate de către reclamantă nu s-a făcut dovada că imobilul la care se referă procesul-verbal din 1940, situat în str. ...., este cel situat în str. ..., având în vedere că adresa arătată mai sus se referă la imobilul situat în str. ... .
Se poate reţine ca fiind întemeiată apărarea ce susţine lipsa de legitimate procesuală activă pentru că nu s-a dovedit identitatea între cei menţionaţi în procesul-verbal de înscriere în cartea funciară ei fiind H.M.D. şi H.M.I., iar în certificatul de calitate de moştenitor din 12 iulie 2001 defunctul este identificat ca fiind H.I., în certificatul de calitate de moştenitor din 24 octombrie 2001 defuncta este identificată ca fiind H.F.D., iar cei doi dobânditori ai imobilului sunt colaterali privilegiaţi şi nu tată şi mamă cum se susţine de către apărătorul reclamantei.
Tribunalul a găsit că este întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chemaţilor în garanţie S.C. A.V.L. Berceni S.A. şi a Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, în raport de cererea de chemare în garanţie formulată de către pârâţii A.N.G. şi A.S.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti au formulat apel în termen legal atât reclamanta C.R. cât şi pârâţii G.C.M. şi G.M.C., S.C. B.C.G. S.R.L., A.N.C. şi A.S.
Reclamanta C.R. a formulat următoarele critici cu privire la sentinţa civilă apelată.
În ceea ce priveşte modul de soluţionare a primului capăt de cerere, se susţine că acesta a fost formulat pentru a justifica acţiunea în revendicare, urmărindu-se a se sublinia aspectul încălcării legitimei speranţe de redobândire a imobilului în natură, aspect apreciat ca un „bun" de către practica C.E.D.O.
Apelanta mai susţine că, instanţa de fond, admiţând excepţia lipsei calităţii procesuale active cu motivarea că aceasta a prezentat drept titlu de proprietate doar un extras de carte funciară şi o adresă emisă de Fondul Imobiliar şi nu un act translativ de proprietate legalizat, a încălcat principiul de drept privind aplicarea legii noi în situaţiile în care aceasta aduce modificări legii vechi. Această susţinere face trimitere la prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001 cât şi la prevederile HG nr. 498/2003 dată în aplicarea Legii nr. 10/2001.
Pârâţii G.C.M. şi G.M.C., S.C. B.C.G. S.R.L. şi A.N.C. şi A.S. au formulat critici comune cu privire la hotărârea judecătorească apelată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 478 din 5 iulie 2010 a respins apelurile ca nefondate.
În considerentele hotărârii s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ. este inadmisibil a se solicita constatarea unei stări de fapt, mai mult, reclamanta are la îndemână acţiunea în realizarea dreptului, respectiv obligarea unităţii deţinătoare – Municipiul Bucureşti de a soluţiona notificarea sau conform Deciziei în interesul legii nr. XX/2007 a I.C.C.J., invocată chiar de către apelantă, sau formularea unei acţiuni de către persoana îndreptăţită în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate determinând instanţa de judecată să soluţioneze pe fond contestaţia, potrivit dispoziţiilor aceleiaşi Decizii în interesul legii nr. XX/2007.
Argumentul că acest prim capăt de cerere a fost formulat pentru a justifica acţiunea în revendicare sau pentru a sublinia aspectul încălcării legitimei speranţe de redobândire a bunului în natură, nu poate fi primit întrucât dispoziţiile art. 480 C. civ. pe care se întemeiază acţiunea în revendicare nu impun o astfel de „justificare" iar în privinţa notificării formulate, s-a reţinut că reclamanta a solicitat despăgubiri şi nu restituirea bunului în natură.
În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, Curtea a reţinut de asemenea, soluţionarea corectă a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.
În prezenta cale de atac reclamanta nu a făcut dovada identităţii între imobilul revendicat şi cel care pretinde că a aparţinut autorilor săi, această dovadă fiind Adresa din 10 mai 2010 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti – Serviciul Nomenclatură Urbană din care rezultă că imobilul care la nivelul anului 1986 şi în prezent poartă ..., a purtat ... la nivelul anului 1963, iar în anul 1940 figura înscris pe str. ...
Potrivit, însă, Procesului-verbal pentru impunerea veniturilor din proprietăţi clădite din 26 ianuarie 1942 sunt impuşi ca proprietari numiţii H.D. şi H.I. în indiviziune cu E. şi I.V., nefiind menţionate defalcat suprafeţele terenului şi nici ale construcţiei.
Or, potrivit Adresei din 7 iunie 2001 emisă de către D.G.A.F.I., imobilul a trecut în proprietatea statului de la H.D.
Mai departe, în procesul-verbal de înscriere în cartea funciară, acesta fiind înscrisul cu care reclamanta pretinde că face dovada dreptului de proprietate asupra imobilului a autorilor săi, sunt înscrişi numiţii H.M.D. şi H.M.I. În Certificatul de calitate de moştenitor din 12 iulie 2001 defunctul, tatăl reclamantei, este identificat ca fiind H.I. iar în Certificatul de calitate de moştenitor din 24 octombrie 2001, mătuşa reclamantei, autoarea este menţionată ca fiind H.F.D.
În concluzie, imobilul a fost preluat de la numita H.D., reclamanta este moştenitoarea numiţilor H.I. şi H.F.D. iar în procesul-verbal de înscriere în cartea funciară figurează ca fiind proprietari H.M.I. şi H.M.D.
Faţă de neconcordanţele majore existente între numele proprietarilor iniţiali al imobilului în discuţie şi cei pe care îi moşteneşte reclamanta, Curtea a reţinut că aceasta nu a făcut dovada calităţii procesuale active în formularea prezentei acţiuni în revendicare.
În ceea ce priveşte critica formulată de către pârâţii apelanţi privind inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, s-a considerat că este neîntemeiată susţinerea că acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile C. civ. ar fi inadmisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În privinţa temeiului juridic al acţiunii, s-a constatat că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea în revendicare pe dispoziţiile art. 480 C. civ. Acţiunea în revendicare reglementată de art. 480 şi urm. C. civ. este o acţiune petitorie, reală şi imprescriptibilă, iar nu o acţiune în despăgubiri, în natură sau prin echivalent, care este o acţiune personală imobiliară, acţiune supusă atât prescripţiei, cât şi decăderii, aşa cum rezultă din reglementarea Legii nr. 10/2001. Natura juridică a acestor acţiuni este diferită, chiar dacă obiectul material este acelaşi. Intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 a permis proprietarilor ale căror imobile au fost preluate abuziv de Statul român să solicite retrocedarea în natură a acestor imobile, sau, în cazul în care nu mai era posibilă restituirea în natură, foştii proprietari aveau posibilitatea de a obţine despăgubiri cu privire la respectivele bunuri. Nici o dispoziţie din Legea nr. 10/2001 nu prevede că se interzice orice altă cale de a recupera bunul în litigiu. Legea nr. 10/2001 este o lege specială, dar care nu derogă de la prevederile art. 480 C. civ.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs atât reclamanta C.R. cât şi pârâta S.C. B.C.G. S.R.L. invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ.
Recurenta-reclamantă critică hotărârea sub următoarele aspecte:
- Hotărârea este nelegală întrucât au fost încălcate grav prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001 şi art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 precum şi dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii unde s-a arătat pe larg modul în care trebuie soluţionată acţiunea în revendicare care este admisibilă dar se judecă după normele introduse de legea specială.
Recurenta-pârâtă critică hotărârea sub următoarele aspecte:
- Decizia ce face obiectul recursului este nemotivată în raport de criticile formulate în cuprinsul formulat prin motivele de apel. Instanţa de apel nu argumentează respingerea motivelor de apel formulate de pârâtă.
- Considerentele instanţei de apel cuprind motive contradictorii ori confuze în sensul că pe de o parte se apreciază că deşi Legea nr. 10/2001 este o lege specială aceasta nu derogă de la dreptul comun şi că acţiunea pe dreptul comun nu poate fi paralizată de dispoziţiile speciale în materie şi că nu există nicio dispoziţie în cuprinsul Legii nr. 10/2001 care să interzică exercitarea oricărei alte căi pentru recuperarea bunului, iar pe de altă parte constată că prin Decizia nr. 38 din 9 iunie 2008 s-a statuat că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun.
- Procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 este incidentă tuturor imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă indiferent dacă aceste imobile se mai află sau nu în deţinerea entităţilor. În cauză, imobilul pretins de reclamantă a fost preluat în patrimoniul statului prin Decretul nr. 274/1951 şi drept urmare erau aplicabile dispoziţiile legii speciale iar acţiunea pe dreptul comun trebuia respinsă ca inadmisibilă. Inadmisibilitatea acţiunii rezultă şi din împrejurarea că reclamanta şi-a exercitat dreptul privitor la imobil prin formularea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001.
Examinând criticile formulate prin intermediul cererilor de recurs, se constată nefondate recursurile în considerentele celor ce succed.
1. Recursul reclamantei.
Recurenta-reclamantă invocă nelegalitatea hotărârii ce face obiectul recursului prin interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 şi art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Criticile sunt nefondate întrucât acţiunea formulată de reclamantă a fost calificată ca fiind o acţiune în revendicarea imobilului supus analizei fiind respinsă prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, cu motivarea că reclamanta nu a făcut dovada identităţii între imobilul revendicat şi cel care pretinde că a aparţinut autorilor săi.
În situaţia promovării unei acţiuni în revendicare după intrarea în vigoare a legii speciale, se va avea în vedere, în funcţie de situaţia juridică a imobilului caracterele juridice ale acţiunii în revendicare pe dreptul comun, dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În speţă, reclamanta nu are calitate în revendicarea imobilului în litigiu, acesta fiind preluat de la numita H.M.D. iar reclamanta este moştenitoarea numiţilor H.I. şi H.F.D. iar în cartea funciară figurează ca fiind proprietari ai imobilului supus analizei H.M.I. şi H.M.D.
Acţiunea în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 va fi analizată pe fond şi din perspectiva acestei legi numai sub aspectul criteriilor de comparaţie a titlurilor aflate în conflict.
Dar, înainte de a se trece la compararea titlurilor de proprietate, reclamantul trebuie să dovedească că este titularul dreptului de proprietate, dovadă care constituie temeiul acţiunii în revendicare.
În speţă, sub acest aspect, se va reţine că din probele administrate în cauză rezultă că, reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului supus analizei.
Acţiunea în revendicare poate fi introdusă numai de către titularul dreptului real de proprietate.
Drept urmare în lipsa titlului de proprietate, în mod corect s-a respins acţiunea în revendicare.
2.a. Recursul pârâtei privind inadmisibilitatea acţiunii în revendicare.
Acţiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie.
A considera altfel şi a aprecia că există posibilitatea pentru reclamant de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv C. civ., ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant.
În prezent raportul dintre cele două acţiuni a fost tranşat prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care stabileşte:
Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Raportând aceste dispoziţii la speţa supusă analizei rezultă cert că acţiunea în revendicare nu poate fi respinsă ca inadmisibilă.
b. Motivul de nelegalitate pronunţat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Referitor la acest motiv de nelegalitate, recurenta pârâtă susţine că hotărârea recurată este nemotivată şi că există contradicţie între considerentele hotărârii.
În conformitate cu dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii şi va cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Condiţiile procedurale privind motivarea hotărârii sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părţi, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raţionamente logice.
În speţă, recurentul pârât ilustrează prin motivele de recurs că Decizia este nemotivată în raport de criticile formulate în cuprinsul motivelor de apel şi că nu sunt înfăţişate toate considerentele de fapt şi de drept care au condus la pronunţarea soluţiei.
În calea de atac a apelului pârâta S.C. B.C.G. S.R.L. a criticat hotărârea fondului numai cu privire la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare pe dreptul comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Referitor la acest motiv de nelegalitate instanţa de apel a constatat că acţiunea în revendicare este admisibilă, iar considerentele expuse în susţinerea soluţiei sunt ample, cuprinzând inclusiv jurisprudenţa C.E.D.O. în materie fiind în acord cu soluţia pronunţată.
Chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument, din întregul hotărârii rezultă că s-a răspuns fiecărui capăt de cerere.
În hotărârea recurată nu există contradicţie între considerente, întrucât toate considerentele conduc la soluţia admisibilităţii acţiunii în revendicare pe art. 480 C. civ.
Există contradicţie între considerentele hotărârii atunci când din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este întemeiată, aspect neevidenţiat în Decizia ce face obiectul recursului.
Recurenta-pârâtă în Şedinţa publică din 6 octombrie 2011 a invocat şi excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantă, pentru neîncadrarea motivelor în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Excepţia invocată este nefondată, motivele de recurs invocate de reclamantă vizează interpretarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, şi drept urmare aceste motive pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aşadar, în raport de cele reţinute, Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanta C.R.
Respinge recursurile declarate de reclamanta C.R. şi pârâta S.C. B.C.G. S.R.L. împotriva Deciziei civile nr. 478 A din 05 iulie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2011.
Procesat de GGC - N
| ← ICCJ. Decizia nr. 6824/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6822/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
